• „A fi viu: să dorești și să fii dorit! Aici e secretul, știința, dibăcia! Să fii pulsație – și inima va bate oricum...” - Mihai Măniuţiu

„Negustorul de antichități”, de Stelian Tănase (fragment în avanpremieră)

„Negustorul de antichități”, de Stelian Tănase (fragment în avanpremieră)

Un roman care explorează lumea puțin cunoscută și plină de mistere a colecționarilor și negustorilor de antichități, având în centrul său un personaj balzacian, Candid Ițescu.

Povestea lui Candid Ițescu, un negustor de antichități care și-a agonisit colecția ca un avar, de-a lungul timpului, fie luând pe nimic obiecte de artă de la cei care fugeau în străinătate în vremea comunismului, fie de la nomenclaturiștii care, după 1989, scăpau de averi ca să aibă din ce trăi, cel puțin în anii 1990. Un personaj caricatural, care își dorește să doneze statului colecția la sfârșitul vieții, dar este împiedicat de propriii copii, care ar fi astfel dezmoșteniți – ca atare, plătesc un medic și un avocat să-l declare pe tatăl lor nebun. În cele din urmă, negustorul moare și agoniseala îi este risipită la licitații.

 „Ca să scriu această poveste, m-am făcut anticar. În ultimii ani, m-am mișcat printre obiecte de preț ca un adevărat negustor. Dar acest roman nu este nici autobiografic, nici documentar. Este o ficțiune pe care o purtam de mulți ani în gând, dar care refuza să se nască. Așa că am vizitat galerii, am fost la licitații, am participat la târguri, am mers în ateliere, dar mai ales am trăit în mediul exclusivist al anticarilor. Am cunoscut sute de oameni, le-am ascultat poveștile, i-am înțeles. Lor le dedic această carte.” (Stelian Tănase) 

„Există două istorii. Una oficială, mincinoasă, și alta secretă, unde găsim adevăratele cauze ale evenimentelor.” (Honoré de Balzac)

Stelian Tănase este scriitor, eseist, istoric, politolog, realizator de televiziune, profesor universitar. Absolvent al Facultății de Filosofie din București, a participat activ la evenimentele din decembrie 1989, devenind o personalitate de referință a societății civile românești. A fost primul președinte al Grupului pentru Dialog Social, vicepreședinte al Partidului Alianța Civică, Președinte al Societății Române de Radio și Televiziune, fiind în prezent profesor la Facultatea de Științe Politice.

Opera sa cuprinde lucrări de ficțiune (literatură), texte de nonficțiune (științe politice, istorie, cercetarea arhivelor) și volume de memorialistică.

 Ficțiune: Luxul melancoliei (1982), Corpuri de iluminat (1990, roman interzis de cenzură în comunism), Playback (1995, roman interzis de cenzură în comunism), Maestro (2008), Dracul şi Mumia (2010), Skepsis (2012), Nocturnă cu vampir opus 1 (2017), Partida de vânătoare (2018), Marele incendiator. Cronica unui fapt divers (2019)

Nonficțiune: Revoluţia ca eşec (1996), Sfidarea memoriei. Convorbiri cu Alexandru Paleologu (1996), Anatomia mistifi-cării (1997), Elite şi societate. Gu-vernarea Gheorghiu-Dej, 1948–1965 (1998), LA vs. NY (1998), Racovski. Dosar secret (2000), Acasă se vorbeşte în şoaptă (2002), Clienţii lu’ Tanti Varvara. Istorii clandestine (2005), Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul Revoluţiei (2009), Cioran şi Securitatea (2010), Conversații cu Regele Mihai (2018), Sunt un copil al Războiului Rece (2020)

 

Negustorul de antichități, de Stelian Tănase (fragment în avanpremieră)

 

Un peisaj ciudat pentru cineva care pătrundea în sala unde era găzduită expoziția „Comori uitate. Colecția Candid Ițescu”. Închipuita noastră elită s-a înghesuit să vadă ce ascundea dom՚ profesor de ochii lumii. Au venit secăturile, cei lefteri și cei groși la pungă. Bicisnicii, pomanagiii, impostorii, șmenarii la papion, sociopații, cei cu ifose, apelpisiții și boierii veliți. Purtau mustățile pomădate, pantofii cremuiți, erau sprayați la subsuori și parfumați cu o picătură după lobul urechii. Damele preferau Chanel 5, un singur bufeu depus la încheietura mâinii, să miroasă delicios când dau cavalerilor lăbuța la pupat. Același public, năravuri și mutre lombroziene de care sunt pline mondenitățile din gubernie. Domni și doamne dornici să fie văzuți, să se frece unii de alții, să-și etaleze toaletele pariziene, coafurile cârlionțate, fițele, ținutele de protocol, extravaganțele. Înghesuială mare, lume nevrotică vorbind tare ca-n Gara de Nord. Alergau febrili dintr-o sală într-alta, pe scări, excitați de ce vedeau, roși de invidie, dar afișând buna dispoziție. Să spun despre acest peisaj uman că era fanariot, balcanic, decadent? Nu mă pronunț.

În colțul cel mai îndepărtat, cocoțat într-un fotoliu care aducea cu un tron – acoperit de un chilim otoman – boieros, însuși proprietarul acestor minunății. Țeapăn ca un constipat pe closet. Privea spre cei care se perindau să admire covoarele, piesele de mobiler, icoanele… Of! În poală îl ținea 
pe nelipsitul Balzac, n-a vrut de niciun fel să absenteze. Motanul avea acum bunăvoința să dormiteze, dar numai după ce a fixat cu privirea nebunia de respirații cazone, fetide, putrede, iuți, viermănoase. Înăuntru, mirosea a clor, a căcat, a murături, a pește putred. Și a mai ce? Ceremonia de inaugurare o trecuse cu bine, raportez, doar că durase prea mult. Paradă de vorbitori înfipți în microfoane, discursuri lungi, oficiali grețoși, îmbrătișări indecente, pupături pe ambii obraji. Balzac servea de gardă de corp pentru stăpânul lui. Să nu dea dracu՚ să încerci să te apropii! Firește, în cele din urmă, motanul s-a plictisit și a preferat să lase în pace lumea aceea. Și-a văzut de-ale lui. Cu ochii mijiți, tolănit, arăta ca un împărat chinez. Lenevos, își dădea aere, nutrea gânduri asasine. Cui va reteza capul ăsta-seara călăul Curții? Poate lui Gore Saizu. Balzac înregistra șușotelile excelențelor lor prezente în număr mare la Dalles să asiste la tăierea panglicii sub reflectoare și flash-uri Kodak. După aplauze, fiecare a rămas cu un drink în mână. Scopul era de a-și amușina hoiturile. Să schimbe impresii savante despre prețuri, falsuri, cote, licitații. Răspândeau zvonuri, șopteau bârfe spre urechile astupate de mizerii cleioase. Cotoiul era extrem de atent și de minuțios. Stătea întins pe câteva exemplare ale opului Jurnal din Rusia, ieșit din tipografie în acea zi. Dușmanii lui declarați au vorbit elogios la lansarea acestei extraordinare cărți, scrisă la jumătatea secolului al XIX-lea. O capodoperă. Lui Balzac al nostru, cât era el de motan, nu îi scăpa nimic. Le-ar fi retezat limbuțele cu dinții lui ascuțiți. I-ar fi zgâriat pe ticăloși cu ghearele acolo unde îi durea mai tare. Nici ilustrul lui stăpân nu avea alte sentimente. Hm, pe onorabilul Candid Ițescu nu putea conta. Dormita, și vigilența lui scăzuse drastic. Rămâne pe altă dată, psihi-mu. Balzac făcea oficiul de gazdă în seara aceea de toamnă răcoroasă și catifelată. În fine, nu aveai cum să nu-l observi. Culoarea lui, roșu aprins, atrăgea atenția tuturor, chiar și a celor indiferenți.

Măsura, laolaltă cu Ițescu, gușile duble și triple, colierele din perle false, gablonțurile, cocoașele hidoase, ifosele, nasurile vinete, sacourile strâmte și mototolite. Abdomenele revărsate peste curea, gulerele țepene, cravatele țipătoare. Erau ca niște trupuri de spânzurați expirați. Asta și erau, de fapt, exquisite corps! De inventariat și cuconițele agitând nervoase evantaiele – aerul condiționat era defect. Ițescu storsese trei batiste, dar refuza să se miște ca să nu transpire. Stătea țeapăn pe tronul lui, dar știți cum e, oricât de sus te-ai cocoța, tot pe cur stai! și-a spus fericit că și-a amintit cine a zis – Montaigne, idol din studenție. Vremurile acelea atât de strălucite au trecut de multișor și iată-l în acea zi mare, imobilizat într-un colț al sălii Dalles, primind omagii. Se uita de sus, superior – imita privirea parșivă a cotoiului. Lumea din jur nu înceta să se înghesuie, să se hlizească, să dea din coate. Ițescu se imagina mort, întins pe năsălie, în jur supraviețuitorii – ticăloși, puși pe rapt, grăbiți, roși de invidie – năvălind în hoardă să vadă minunățiile pe care le adusese. Nu îi displăcea imaginea. Era viață după moarte, nu-i așa?! Lumea circulând încoace și încolo, căutând o toaletă, bând răcoritoare la bufet, cercetând aubussoanele, fixând picturile de Luchian și Tonitza, măsurând ceramica, samovarele rusești. Fiecare încerca din răsputeri să nu vadă pe nimeni, să îl ocolească pe celălalt, să nu salute, să nu-și intersecteze privirile. Să nu se atingă, Doamne ferește! Treceau imateriali unii prin alții ca niște spectre. O explicație (nu singura) ar fi că toată lumea era certată cu toată lumea. Alta că era o lume perfect alienată și scoasă din țâțâni. Aveau toți o părere proastă unii despre ceilalți. Nu aveau chef să se întâlnească, nici să converseze. Normal ar fi invers, să arzi de nerăbdare să schimbi impresii. Uite că prin gubernia noastră se întâmpla pe dos… Resentimentele pe care și le purtau unii altora erau up-up-up. Lumea s-a sălbăticit complet. Ne-am scos din suflet bucuria de a-l revedea pe celălalt, și el un ticălos ca tine. Reflexul de a socializa s-a tocit până la dispariție. Dorința de a păstra aparențele, politețea, plăcerea de a face plecăciuni s-au dus dracu՚.
La ce bun?! Auzind gândurile stăpânului său, Balzac mustăcea, indiferent ca întotdeauna.

Candid Ițescu dormita obosit, preparativelele din ultimele zile l-au doborât. Coborârea din remorcă (o supraveghease singur), trambalarea și panotarea, înșiruirea în ordine pe pereți a pieselor aduse din Popa Chițu, scoaterea din cutii, desfacerea ambalajelor, strunirea hamalilor, teama cronică de a nu se strica vreo piesă. Toate împreună l-au fărâmat. Să nu se spargă vreo icoană pe sticlă, să nu fie zgâriat dulapul venețian sau servantele Boulle, să nu rupă fotoliile Louise XV. Să nu ciobească vreo statuie, să nu sfâșie pânza vreunui tablou. Ce spaime a îndurat până să vadă lucrările puse în ordine la locul lor! A controlat totul la detaliu, s-a perindat de câteva ori prin sălile de la Dalles rezemat în baston, să verifice o dată și încă o dată. A schimbat de nenumărate ori aranjamentul până când a potrivit tapiseriile cu sfeșnicele, covoarele orientale cu armele vechi și ceramica, oglinzile cu statuetele de marmură și bronz. De la inaugurare, ora 18.00, erau primele minute de odihnă. Fără Gore Saizu n-ar fi reușit să isprăvească măcar jumătate. Argint viu, supus, glumeț, îndatoritor. Dar el a dispărut la un moment dat, zicând simplu că suferă de agorafobie. Mulțimea îi producea atacuri de panică și nu avea rost să ofere unul dintre exercițiile lui preferate de levitație tocmai în acea seară atât de specială. „V-ar deranja?” l-a întrebat supus. A răspuns Balzac, era rândul lui: „Nu! Ești liber.” Agorafobia era una dintre nenumăratele boli de care se plângea. Ițescu îl fericea, el era sănătos tun. Copiii nu au venit să-l ajute, nici măcar să asiste la ceremonia deschiderii. Ar fi dorit ca ei să îl vadă glorificat. Să audă cât îl prețuiau academicienii, caracuda, artiștii, colecționarii. Știa că Luxița, Dinu, Șerban nu dădeau o para chioară pe tatăl lor, ca toți copiii când vine vorba despre părinți. Nu le păsa de vechiturile lui. „Ce o găsi lumea la ele?” se întrebau. I-au spus-o fără ocol. O amărăciune să constate din nou acest trist adevăr.

Era de ajuns să treci printre invitați – toți poftiți elegant cu cartoline purtând semnătura autografă a lui Ițescu și un desen reprezentându-l pe motanul Balzac în poziția lui obișnuită – tolănit. De ce se înghesuia prostimea de-și zice „elită”, psihi-mu? D-aia! Să aibă ce bârfi odată risipită prin mahalale, să și-o tragă la păsărică. În balcoanele care stau să cadă peste capul trecătorilor, prin mansarde întunecate sau partere cu pereții acoperiți de igrasie. Pe terase unde mesele se hâțână întruna. Unde să se ducă, mă rog? La Ițescu? era în asentimentul lui Balzac să nu-și facă iluzii. Veniseră în număr mare să crape de invidie, chestie care îi excita la coițe, iar pe dudui la sfârcuri. Veniseră hămesiți să înfulece bunătățile de la bufet – ouă cu muștar, icre roșii și negre, sandviciuri cu anșoa, salate. Să tragă o dușcă pe gât direct din sticlă, whisky veritabil, de contrabandă, gratis, fraiere. Omeniți fără să scoată o lețcaie din buzunar. Nesimțitul de Ițescu făcuse avere, d-asta îi adusese cinic și fudul la Dalles, să le arate cât de bine a reușit în viață. Nu vă e clar?

Dacă vrei să știi mai multe, n-ai decât să-ți încordezi auzul. Pleacă-ți urechea la ce zice vecinul, muistule, securist infect, delator ordinar! Numai astfel poți să afli că Ițescu este ce știe toată lumea – un nemernic. De-o viață înșală, minte, trișează. Nu te mira – da, este un impostor. Norocul lui este că toată lumea este la fel la moravuri, pofte și tertipuri. Altfel cum de a adunat atâtea minunății laolaltă? Au venit să vadă colecția 
lui nu din curiozitate, nu pentru delicii, ci ca să-și întărească buna impresie pe care o avea despre ei! Disprețul pentru ceilalți se întărește brusc ca pula-n tinerețe. Face parte din natura intrinsecă a vizitatorului cu și fără bilet. Ce s-ar face falnicii locuitori ai slăvitei noastre gubernii dacă nu s-ar disprețui din rărunchi? Unde ar ajunge, suflete, dacă nu s-ar mânji de căcat și nu și-ar linge degetele?

A venit ora închiderii. Lumea s-a scurs prin ușile larg deschise și a ieșit în întunericul de afară. Se însera de ceva timp. Pe bulevardul Magheru felinarele s-au aprins spectaculos. Ițescu dormita în colțul lui, cu bărbia în piept. N-a avut puterea să-și ia la revedere de la invitați. Indiferent din ce lume proveneau – granguri, jerpeliți, lumpeni, ciocoi, colecționari, pomanagii, artiști, gazetari – i-au întors spatele și l-au uitat instantaneu. Sala Dalles s-a golit în câteva minute și s-a făcut frig. Gore Saizu a rămas să facă o ultimă inspecție. A traversat încăperile, a cules de pe podea 12 proteze dentare,
11 dinți din aur, 24 de perechi de ochelari și 12 mono
cluri, 18 pălării de damă și 5 de bărbați, 6 cârje, 41 de bastoane, 11 peruci, 8 mustăți false, 17 bărbi, 8 perechi de per-ciuni, 3 barbișoane, 6 ochi de sticlă, 15 cărucioare de in-
valid. Le-a adunat cu grijă și în duminica următoare le-a
vândut la talcioc cu preț bun.

 

Negustorul de antichități, de Stelian Tănase, Ed. Corint, 2023, col. „Corint Fiction”



Articole asemănătoare

Ofertă bogată de literatură autohtonă la Editura Polirom, special pentru Gaudeamus 2016

Editura Polirom vine cu o ofertă impresionantă de literatură română la ediția din acest an a Târgului de Carte Gaudeamus, continuându-și astfel unul dintre cele mai importante demersuri editoriale: publicarea, difuzarea și promovarea scriitorilor români contemporani.

„Cartea orașelor”, antologie coordonată de Andreea Răsuceanu (fragmente)

Fragmente din „Cartea orașelor”, antologie, colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.

„Cazul scriitorului dispărut”, de Andrei Manolescu (fragment)

Fals policier, „Cazul scriitorului dispărut”, de Andrei Manolescu, pune, la un nivel de profunzime, inclusiv problema raportării autorului la textul său, dar și a traducătorului la textul pe care-l traduce.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Vulpoiu Cristina 21-01-2023 19:28

    Ma fascineaza foarte mult aceasta carte. Cred ca am sa o incerc.Multumesc pentru recomandare

    Raspunde
  2. Vulpoiu Cristina 21-01-2023 19:29

    Am publicat si eu un top https://cutiamica.ro/topuri/top-cele-mai-bune-carti-romanesti-afla-acum-de-unde-le-poti-cumpara/