• „Arta de a conduce nu constă în a gândi și a decide în locul tuturor subalternilor” - Anonim

„Memoriile lui Hadrian”, de Marguerite Yourcenar

„Memoriile lui Hadrian”, de Marguerite Yourcenar

Pentru mine Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar, este răspunsul la celebra (și banala) întrebare: Ce carte ai lua cu tine pe o insulă pustie? M-a cucerit de la prima lectură, am avut cartea în mai multe ediții (momentan mai am doar două pentru că am mai împrumutat și am rămas fără ele) și, de curând, am descoperit și audiobook-ul făcut după carte, în lectura lui Răzvan Vasilescu și m-am îndrăgostit din nou. Ca întotdeauna, rămân fără cuvinte atunci când ceva îmi place foarte mult, așa că o să-l las pe Hadrian să vorbească pentru sine în fragmentele de mai jos. 

 

Jocul acesta misterios care începe cu dragostea pentru corp și ajunge la cea pentru ființă mi s-a părut destul de frumos încât să merite să-i dedic o parte din viață.

 

Adevăratul loc de naștere este acela unde pentru prima dată ai aruncat asupra ta însuți o privire pătrunzătoare: întâile mele patrii au fost cărțile.

 

Deseori mă gândesc că oamenii se caracterizează tocmai printr-o poziție extremă, eroismul lor constând în a rămâne acolo întreaga viață.

 

Într-o singură privință mă simt superior oamenilor obișnuiți: sunt în general mai liber și mai supus decât îndrăznesc ei să fie.

 

În ce mă privește, am căutat libertatea mai mult decât puterea și puterea numai fiindcă în parte înlesnea libertatea.

Și astfel, amestecând rezerva cu îndrăzneala, supunerea și răzvrătirea armonizate cu grijă, exigența extremă și concesiile prudente, am reușit în cele din urmă să mă accept pe mine însumi.

 

Cu vremea, faptele mele mă formau.

 

Uitasem că unele ființe mută hotarele destinului, schimbă istoria.

 

Vream puterea. O vream mai ales pentru a fi eu însumi înainte de a muri.

 

…știam că binele ca și răul sunt chestiuni de rutină, că provizoriul se prelungește, că exteriorul se infiltrează înăuntru și că masca, cu timpul, devine față.

 

…orice explicație lucidă m-a convins întotdeauna, orice politețe m-a cucerit, orice bucurie m-a făcut aproape mereu mai înțelept.

 

Ulise fără altă Itacă decât cea lăuntrică.

 

Orice fericire e o capodoperă.

 

Dar știu foarte bine că trebuie să se țină seama de hotărârile frumosului străin ce ne rămâne, în ciuda tuturor, fiecare ființă iubită.

 

Mâna îi aluneca pe ceafă, sub păr. În clipele de zădărnicie ori în cele serbede, aveam astfel sentimentul că rămân în contact cu marile obiecte naturale, adâncimea pădurilor, spinarea musculoasă a panterelor, zvâcnirea regulară a izvoarelor. Nici o mângâiere nu ajunge însă până la suflet.

 

…frumoși ca tot ce nu poate fi îmblânzit.

Nimic nu merge mai încet ca adevărata naștere a unui om.

 

Murmurul valului pe plajă e de mătase șifonată și de mângâiere; mă bucur încă de lungile seri roze.

 

…simt pe degete lacrimi care mă umplu de fericire. Hadrian a fost până la capăt iubit cu omenească dragoste.

 

Suflet mic, suflet blând și călător, tovarăș al trupului meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuș precum obișnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim împreună tărâmurile familiare, obiectele pe care neîndoielnic nu le vom mai vedea niciodată… Să încercăm să intrăm în moarte cu ochii deschiși…

 

Memoriile lui Hadrian, Marguerite Yourcenar, Ed. Humanitas, 2015, trad. Mihai Gramatopol

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Un mariaj artistic, despre „Constance”, de Franny Moyle

Decadentism și dandysm, vicii și prejudecăți victoriene, feminism și homosexualitate, socialism și misticism, drepturi și obligații sociale, libertăți și interdicții… urmărind viața prea puțin cunoscută a lui Constance Wilde, Franny Moyle face o radiografie a societății britanice la finalul secolului XIX scoțând la iveală nu doar informații despre viața acesteia, ci și despre viața femeilor în epocă.

Unde-i adevărul, unde se află adevărata fire a unui om?, despre „Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess

„Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess, mi s-a părut a nu fi tocmai un roman istoric tipic, ci mai mult un foarte bun roman de atmosferă și, în același timp, un experiment de limbaj. În încercarea de a-l reconstrui pe Marele Will, Burgess pornește nu de la evenimente, ci de la cuvinte.

„Macbeth”, de Jo Nesbø (fragment în avanpremieră)

Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de țări și face parte din seria „Hogarth Shakespeare” ce propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. K.J. 20-11-2014 20:43

    Mi-a plăcut și asta dar parcă mai mult mi-au plăcut Povestirile Orientale. Le-ai citit?

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 20-11-2014 21:51

    Da, cred că Povestirile le-am citit primele, dar nu m-au impresionat atât. Până acum, „Memoriile lui Hadrian” a fost cartea care mi-a plăcut cel mai mult. Apoi ar urma, ”Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică”. Chiar mă gândeam zilele astea dacă mi-ar mai plăcea atât de mult la recitire. Sper să am timp să descopăr :)