• „Din vârful degetelor începe întotdeauna lumea nevăzută a celor care au învăţat să viseze…” - Mihai Măniuţiu

O țesătură cu un desen extraordinar, despre „Medeea și copiii ei”, de Ludmila Ulițkaia

O țesătură cu un desen extraordinar, despre „Medeea și copiii ei”, de Ludmila Ulițkaia

Ultimul roman tradus în română al Ludmilei Ulițkaia m-a cucerit de la primele pagini. Am început să-l citesc și, la al doilea paragraf, deja aveam un zâmbet în colțul gurii și m-am așezat mai bine în fotoliu. Știam ce mă așteaptă: o lectură plăcută, tihnită, un roman de modă veche, în care toate lucrurile (și cele rele și cele bune) au rostul lor de a fi. Nu știu dacă aș fi avut aceeași impresie dacă nu eram deja familiarizată cu opera scriitoarei ruse.

Mi-a plăcut și proza scurtă a Ludmilei Ulițkaia (Minciunile femeilorFetițele. Rude sărmane), dar cele mai frumoase mi se par romanele ei. Uneori, roman-fluviu în care este urmărită dezvoltarea unui personaj și felul în care se conturează drumul său prin viață (Al dumneavoastră, sincer, Șurik), alteori roman-mozaic în care drumul personajului principal este presărat cu instantanee, mai lungi sau mai scurte, din viața altor personaje cu care se intersectează (Medeea și copii săi).

Medeea și copiii ei îți trezește o foarte puternică nostalgie după vacanțele din copilărie, când știai că vor veni zilele alea lungi și pline, cu plimbări și timp de rătăcit, cu mâncare bună și nepretențioasă (făcută din ingrediente simple, dar amestecate priceput), cu casa plină de rubedenii văzute o dată pe an, verișori, unchi, nepoți, cumnați, bunici… Zile în care e mereu cald și soare, în care lumea nu se grăbește, pare că stă pe loc, iar perioada vacanței pare o lume de sine stătătoare.

…ochii, neținând seama de voința ei, sorbeau cu nesaț tot ce era în jur, ca să nu le scape nimic, să nu uite nici un amănunt din lumea asta. Oh, dacă ar putea să facă așa cum făcea în copilărie, când o pasiona botanica, dacă ar putea să culeagă și să păstreze pentru totdeauna, ca pe o floare dragă, clipa asta cu toată recuzita ei: fetița ei lângă șevaletul fixat strâmb din centrul universului, cătina înflorită, drumul pe care merg doi călători fără să se uite în jur, fâșia mării din depărtare, valea brăzdată cândva de apele fluviului dispărut de mult. Și tot ce se află în spatele ei, dincolo de dealurile gârbove, îmbătrânite pe tărâmurile astea, tot ce nu poate cuprinde cu privirea – munții turtiți, cu vârfurile retezate, înșirați unul după altul ca vitele supuse…

Medeea crescuse într-o casă unde mâncarea era gătită în oale mari de aramă, unde pătlăgelele vinete erau marinate în butoaie, iar pe acoperiș se uscau kilograme de fructe care împrumutau mirosul lor dulce brizei sărate venind de la mare. În răgazul dintre treburile gospodărești apăreau pe lume frații și surorile și umpleau casa.

Cât timp a fiert apa pe mașina de gătit, Medeea și-a făcut patul, a pus pernele și plapuma în lada de la capul patului, bolborosind rugăciunea scurtă de dimineață, formată din cuvinte uzate de atâta folosire, care, în ciuda uzurii lor, o ajutau, Dumnezeu știe cum, în rugămințile ei: să accepte ziua nouă cu greutățile și cu supărările ei, cu pălăvrăgeala care-i era total străină și cu oboseala care o ajungea noaptea, să aibă parte de bucurii până-n seară, să nu se înfurie și să nu se supere.

O adunare zgomotoasă de rubedenii ce se strâng în fiecare an în vechea casă a familiei, fiecare cărându-și în spate propria poveste, propriile visuri și neîmpliniri, dar și propria frumusețe unică, irepetabilă, pe care Medeea o recunoaște din priviri, din mirosuri, din tonuri ale vocii. Marea sa calitate e aceea de a-i lăsa pe toți să fie așa cum sunt, de a nu judeca nici defectele, nici calitățile, și poate tocmai această acceptare necondiționată este cea care-i face să revină an de an în casa ei.

Medeea nu văzu nimic din toate astea. Stătea întoarsă cu spatele la mare și, cu capul abia ridicat, privea munții, pe cei apropiați și pe cei îndepărtați, muncită de două gânduri: că în tinerețe iubise marea mai mult decât orice și că acum i se pare mai important să se uite la munți. Și de asemenea că-n spatele ei toți tinerii ăștia, nepoatele și nepoții ei, tânjesc după dragoste, suferă din dragoste, și că văzduhul e plin de dorințele lor, de zbaterile imperceptibile ale inimilor și trupurilor…

Ei i se părea că generația născută după război, în special tinerii, în vârstă de douăzeci de ani luau viața ca pe o joacă de copii, că nu erau pregătiți nici pentru căsătorie, nici pentru maternitate, că nu aveau simțul răspunderii care o călăuzise pe ea din fragedă copilărie. Medeea nu judeca niciodată pe nimeni, dar prețuia în mod deosebit pe aceia care, întocmai ca mama, bunica și prietena ei, Elena, făcea și lucrurile mărunte, și pe cele mari în singurul mod acceptat – cu toată seriozitatea ducând treaba până la capăt.

Armonia și atmosfera din casa Medeei din Crimeea par desprinse dintr-un decor de poveste. Toată lumea e veselă, priveliștea e superbă, iar, peste toate astea, ca un spirit al binelui, veghează însăși Medeea. Privite îndeaproape, evident că lucrurile nu sunt atât de simple. Relațiile între oameni sunt mereu complicate, dragostea le complică și mai mult, iar trecutul în comun accentuează uneori gesturi și vorbe lipsite de greutate între străini, dar care devin din ce în ce mai grele între membrii unei familii. Cu toate astea, în fiecare vară, an de an, nepoții Medeei umplu casa, pe rând. „Secretul” acestei armonii în familie ar putea fi, după cum observă Nora, un observator străin, o chiriașă din vecini, faptul că sunt „oameni care se poartă normal între ei, nimeni nu pretinde nimic de la ceilalți, nici măcar de la copii”. Indiferent care este viața lor în tot restul anului, în casa Medeei, părinți, nepoți, unchi, toți redevin copii. Se lasă protejați de spiritul bun al Medeei, își aduc aminte să râdă, să se bucure, să trăiască pur și simplu. Întreg romanul emană un sentiment de liniște și pace, precum și certitudinea că, în ciuda nenorocirilor ce se abat peste oameni, lumea are totuși un rost.

A zâmbit în sinea ei împăcată: lumea era făcută astfel încât, în ciuda numărului tot mai mare de oameni și a zăpăcelii generale, a rămas aceeași, așa cum o înțelegea ea – plină de mici miracole, oamenii continuau să se întâlnească și să se despartă, și toți la loc formau o țesătură cu un desen extraordinar…

Medeea nu credea în puterea hazardului, deși viața îi era plină de nenumărate întâlniri semnificative, de coincidențe stranii și de situații neprevăzute care păreau premeditate. Un om, întâlnit o dată din întâmplare, revenea după mai mulți ani ca să-i întoarcă soarta, firele se întindeau, apoi se împleteau și se înnodau formând un desen, al cărui contur devenea cu anii din ce în ce mai precis. 

Ca de obicei, scriitura Ludmilei Ulițkaia este minunată, plină de mici „capcane” inefabile, comori ascunse printre lucruri și cuvinte obișnuite, la fel ca „minunile” trecutului pe care Medeea avea talentul secret de a le găsi pe țărmul pustiu al Crimeei. Fie că sunt povestiri cu întâmplări de câteva minute, de câteva ore sau, chiar, de câțiva ani, sau povestiri ce implică generații întregi ce se succed, firul narativ e cursiv, iar personajele foarte bine realizate (Maestrul Muzzetoni, născut din legătura unei călărețe de circ cu un acrobat, văzuse lumina zilei într-o căruță cu trei osii, sub prelata de culoare roșie-albastră decolorată, pe drumul care ducea de la Galiția la Odessa. Multele zbârcituri adânci, care-i brăzdau fața în lung și în lat, erau la fel de întortocheate cum erau și numeroasele povești pe care le istorisea despre viața lui). Se poate întâmpla, într-adevăr, să mai uiți un nume, o figură, un grad de rudenie, și, din când în când, te întorci la arborele genealogic al familiei de la începutul romanului. Dar, dincolo de identificarea locului unui personaj în geografia familiei, cel mai important este, însă, personajul în sine.

În cele din urmă, romanul e ca o poveste spusă de un bătrân, pe care o asculți iarna la gura sobei, o poveste în care figuri necunoscute și figuri familiare se succedă în înlănțuiri logice, alteori de neînțeles, cu legături între personaje care nu au întotdeauna înțeles pentru ascultător, dar care-și au rostul propriu în mintea povestitorului.

A luat două sferturi dintr-o foaie, pe una a scris „Pentru morți” și a trecut numele în ordinea obișnuită: „părintele Dionisie, părintele Bartolomeu, Haralampi, Antonida, Gheorghi, Magdalina…” Pe cealaltă i-a trecut pe cei în viață și a scris: „Pentru vii…” Când scria cu litere uriașe, perfecte, numele celor dragi, trecea întotdeauna prin aceeași stare: i se părea că plutește pe apele unui râu, și-n fața ei, formând un triunghi, erau frații și surorile cu copiii lor mai mari sau mai mici, iar în spate, formând un evantai asemănător, dar mult mai lung și dispărând în valurile ușoare de la suprafața apei, părinții, bunicii, într-un cuvânt, toți strămoșii ale căror nume nu le știa și cei ale căror nume se evaporaseră în negura vremii. Nu-i venea deloc greu să țină în ea toată lumea asta, moartă și vie, și să scrie fiecare nume cu mare atenție, să-și aducă aminte de chipul, de trăsăturile și, dacă se poate spune așa, de gustul unuia sau altuia dintre cei dispăruți…

Medeea și copiii ei, este o minunată frescă de familie, un roman-mozaic ce se formează la întâlnirea a mai multe povești separate, dar întrețesute într-un mod intim, cu eroi pe care nu-ți vine să-i numești personaje, ci oameni, un roman ce-ți restabilește o încredere într-un anume rost al lucrurilor, un rost greu de găsit în lumea noastră grăbită și bătrână, alături de reînvierea unei anumite plăceri a privitului, a trăitului, a tihnitului. Dincolo de povești și de oameni, este, însă, un roman cu o scriitură foarte bună și care se construiește din simpla plăcere a povestitului, ce se transformă într-o plăcere a cititului, iar traducerea excelentă a Gabrielei Russo contribuie în mod sigur la asta.

E grozav de plăcut să faci parte din familia Medeei – o familie atât de numeroasă, încât nu poți să le știi tuturor chipurile, fiindcă se pierd în tot ce a fost, în ce n-a fost și-n ce va fi. 

Medeea și copiii ei, de Ludmila Ulițkaia, Editura Humanitas Fiction, 2014, trad. Gabriela Russo, col. „Raftul Denisei”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Lucruri care nu ar trebui uitate, despre „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks

În ciuda dimensiunilor, „Cântecul păsărilor”, de Sebastian Faulks este o carte care se citește repede și cu plăcere. Scris pe două planuri narative distincte (unul trecut, care cuprinde evenimente de dinainte de Primul Război Mondial și din timpul războiului, și unul contemporan, care se petrece în Anglia anilor '70), creează o atmosferă specifică fiecărei perioade istorice și te prinde destul de tare.

„Strada Ficțiunii” în haine noi la aniversarea de 5 ani

La cinci ani de la lansare, începând din 2016, colecția „Strada Ficțiunii” se prezintă în haine noi, pe măsura creațiilor literare pe care le oferă publicului.

„Casa de la Marginea Nopții”, de Catherine Banner (fragment)

O insulă, un secol de iubiri, de drame, de mici întâmplări uimitoare și, uneori, de miracole, „Casa de la Marginea Nopții” este un roman tradus în peste douăzeci de limbi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu