• „Ajuţi pe cineva care, chiar când nu mai poate, vrea” - Henrik Ibsen

„Marsuinul”, de Mark Haddon (fragment)

„Marsuinul”, de Mark Haddon (fragment)

Unicul supraviețuitor al unui oribil accident aviatic este o nou-născută. Fetița va fi crescută în totală izolare de un tată putred de bogat și incestuos.

Ajunsă o tânără frumoasă, ea trăiește într-un lux de basm, victimă însă a propriului părinte monstruos. Asta până când un necunoscut se îndrăgostește de ea și declanșează un blestem implacabil. Un roman ce sare din contemporaneitate în lumea antică, din realismul actualității într-o fantezie atemporală: pirați, prințese, strigoiul lui Shakespeare și o legendă străveche ce-și desface firele narative în timp și spațiu

„Uimitor de ambițios și de inovator, o carte superb scrisă.” (Pat Barker)

Marsuinul este teribil de violent, de o ferocitate luminoasă, inocentă... Haddon reușește să restituie rolul de primă mână personajelor feminine lăsate în umbra de legendă lui Antiochus.” (The New Yorker)

Marsuinul declanșează plăcerea pură a lecturii.” (Max Porter)

Marsuinul lui Mark Haddon e un candidat serios la titlul de Romanul anului 2019.” (The Observer)

Mark Haddon (n. 1962) este un poet, prozator, autor de cărți pentru copii, dramaturg și fotograf britanic. Romanul său din 2003, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, a câștigat nu mai puțin de 17 premii literare, inclusiv prestigiosul Whitbread Book Award. În prezent predă creative writing la Oxford University. 

 

Marsuinul, de Mark Haddon (fragment)

 

La început, i se pare ceva firesc — ceea ce îi face propriul tată. Cum ar putea să creadă altceva? Acceptă, de asemenea, insistenţa lui de a păstra secretul şi de a nu‑l discuta cu nimeni. Ceea ce nu reprezintă o ameninţare. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile. Unele dintre chestiile pe care i le face el sunt fie scârboase, fie dureroase, dar atâtea lucruri pe care le facem cu propriul trup sunt scârboase şi dureroase — şi trebuie îndurate. Doar pe măsură ce creşte începe să simtă, cu tot mai multă acuitate, că ceva nu este în regulă. 

Tatăl ei nu‑i dă voie să se uite la televizor, iar în clădirea principală a reşedinţei nu există acces la internet. Mai mult decât atât, a fost învăţată că internetul este ceva periculos. Nu prea contează. Ea a crescut ştiind că problemele vor fi întotdeauna soluţionate şi că întrebările vor primi întotdeauna răspuns prin grija unor angajaţi amabili şi eficienţi. Nu are telefon mobil şi nici prieteni pe care i‑ar putea suna. Citeşte ziare şi reviste de la o vârstă fragedă, însă acele relatări oribile, care‑i mai cad din când în când sub ochi, despre bărbaţi cu probleme mintale ale căror victime sunt copii nu‑i sugerează fetei nicio asociere cu propria ei experienţă. Acolo este vorba despre taţi vitregi, profesori, vecini, străini. Tatăl ei nu o bate. Nu o ţine încuiată într‑o încăpere. O iubeşte. Îi spune acest lucru de nenumărate ori. 

Nu‑i vorbeşte nimănui despre neliniştile sale. Tatăl ei este un om bun. Oamenii îl respectă. N‑a auzit nicio vorbă rea spusă despre el. Este cea mai importantă persoană din viaţa sa. Nu este cu putinţă ca el să greşească. Prin urmare, trebuie să fie vina ei, iar faptul că nu ştie care ar putea să fie acea vină nu face decât ca propriile nelinişti să devină tot mai insuportabile. Dar, dacă ar trebui, cui i s‑ar putea destăinui? Se simte apropiată de câţiva dintre angajaţi, de menajere în mod special — Paola, apoi Naomi, care a mers pe bicicletă până în China, apoi Mariam, alpinista originară din Tbilisi, apoi Dottie, care ştie să facă jonglerii şi care poartă tricouri cu heavy‑metal pe sub uniformă. Doar că toate aceste femei sunt nişte angajate care rareori rămân mai multă vreme, simţind, precum mulţi dintre angajaţii tatălui ei, că ceva este complet anormal. 

De asemenea, e conştientă că avertismentul tatălui ei descrie o realitate. Dacă cineva din afara familiei le‑ar afla secretul, această viaţă încântătoare ar putea, într‑adevăr, să se sfârşească — mâncarea pe care o pofteşte gătită la orice oră, haine curate în fiecare zi, haine noi o dată la câteva luni, nenumărate băi fierbinţi, o grădină împădurită în care lumea aceasta şi restul lumii se întrepătrund atât de armonios, faptul că pot deschide atlasul la întâmplare şi, în seara zilei următoare, pot să admire peşterile de marmură de lângă Lacul General Carrera sau să navigheze prin defileul Qutang al fluviului Yangtze. Dar cel mai mult i‑ar lipsi biblioteca din Antioch. 

Dacă ea şi tatăl ei ar fi despărţiţi, dacă ea ar fi dată în grija unor persoane străine, forţată fiind să locuiască altundeva, cum ar putea supravieţui? 

Paisprezece, cincisprezece. Nu se opune niciodată, nu se plânge niciodată. Permite acestor lucruri să se petreacă, iar distanţa dintre acceptare şi încurajare este extrem de mică. Pe măsură ce trece timpul, ea se simte tot mai mult complice. Şaisprezece ani fără nicio obiecţie. Oare asta nu înseamnă că ţi‑a făcut plăcere, că ai vrut‑o tu însăţi? 

Aşa că citeşte. Din pricina singurătăţii, ca mângâiere, ca metodă de evadare. Citeşte cărţi prea grele pentru vârsta ei. Cunoaşte mai puţine limbi străine decât tatăl său, însă împărtăşeşte acelaşi apetit omnivor pe care şi el l‑a simţit cândva pentru cuvântul scris. În acelaşi timp, nu şi‑a pierdut abilitatea copilărească de a sta nemişcată lungi perioade de timp, cufundată cu totul în lumea ficţiunii. Fără cărţi pentru copii, fără romane contemporane. Nu‑şi doreşte să fie ridiculizată de viziuni ale unor vieţi pe care le‑ar putea trăi ea însăşi. Nu citeşte nici poezie. Poezia o sperie, cu străfulgerările ei dezvăluind abisul întrezărit printre scândurile unui pod care se clatină. Poveştile ei preferate sunt cele vechi, care prezintă adevăruri profunde, rezonând asemenea unor clopote, care plămădesc materia primă compusă din sex şi cruzime, din soartă şi noroc, şi o transformă în ceva inofensiv, învăluind‑o în cuvinte frumoase. Iar în fiecare noapte, când tatăl îşi face apariţia în camera ei, fata recită pentru sine cuvintele magice care dau formă câte uneia dintre aceste alte lumi şi hălăduieşte pe acolo, departe de trupul pe care el îl foloseşte pentru propria plăcere. 

O priveşte pe Arjuna cum îşi încordează uriaşul ei arc de oţel şi cum azvârle o săgeată prin ochiul peştelui mecanic ca să câştige mâna lui Draupadi. Călătoreşte vreme de o zi în compania lui Ghilgameş, de‑a lungul Drumului Subpământean al Soarelui de sub Muntele Mashu, până la Grădina Zeilor. Se amuză văzându‑l pe Rumpelstilzchen torcând cu furie paie. E înfricoşată de cavalerul care îşi face apariţia la curtea lui Ginghis Han călărind un cal magic din bronz şi având asupra lui o oglindă care citeşte gândurile oamenilor, un inel capabil să tălmăcească limba păsărilor şi o sabie ale cărei răni mortale nu pot fi vindecate decât de atingerea aceleiaşi săbii. 

Nu are pe nimeni cu care să poată împărtăşi toate aceste poveşti. Îşi este şi povestitor, şi ascultător. Uneori uită unde se sfârşeşte pagina şi unde începe propria fantezie. În clipele de singurătate, deapănă pentru sine câte o poveste, inevitabil modificându‑le pe toate câte puţin, şi ajunge să creadă, într‑o manieră nedesluşită, că aceste poveşti reprezintă propriile născociri, că ea aduce toate aceste personaje la viaţă întrucât ea este una dintre Ursitoare — acele femei cu puteri supranaturale care torc şi taie firul vieţii. Ea este Elena cea răpită, stând în turnul cetăţii Troiei şi „ţesând la o pânză mare, veşmânt porfiriu îndoit, unde ea‑mbrebenase ţesături ce‑arătau o grămadă din luptele date între Aheii cei de cai îmblânzitori şi Troienii cei cu platoşi de aramă”, aşa că este greu de spus dacă descrie pur şi simplu scenele care se desfăşoară jos, sub fereastra odăii, sau dacă le creează ea însăşi. Oricum, cine ar putea spune ce este real? Războiul troian, tapiseria Elenei sau această încăpere tăcută în care noi recreăm, în propriile minţi, toate acele scene? 

Există poveşti şi mai întunecate în care este vorba despre femei care ţes poveşti. Bunăoară, Arachne, fiica păstorului, care se laudă că măiestria ei nu este un dar al zeilor, ci un lucru pe care l‑a deprins singură. O provoacă pe mânioasa Minerva la un concurs, aşa că sunt pregătite două războaie de ţesut. Începe Minerva, care ţese o imagine înfăţişându‑i pe cei doisprezece Olimpieni şezând în toată fala lor şi urmărind‑o pe Minerva însăşi împungând pământul cu vârful propriei lănci, pentru ca din locul acela să răsară un măslin. În colţurile tabloului, înfăţişează muritori preschimbaţi în altceva pentru că au îndrăznit să sfideze zeii — Hemus şi Rodope, deveniţi lanţuri muntoase, Regina Pigmeilor devenită cocor, Antigona din Troia devenită barză, Cynara ale cărei fiice au fost preschimbate în stane de piatră. 

Replica lui Arachne este o ţesătură care îl înfăţişează pe Jupiter luând pe rând forma unui taur ca s‑o violeze pe Europa, a unui vultur ca s‑o violeze pe Asteria, a unui lebădoi ca s‑o violeze pe Leda, a unui satir ca s‑o violeze pe Antiope, a unei ploi aurite ca s‑o violeze pe Danae şi a unui şarpe pătat ca s‑o violeze pe Ceres...

Văzând că ţesătura concurentei este mai reuşită decât a ei, Minerva o rupe în fâşii şi o bate pe Arachne cu suveica făcută din lemn de cimişir. Prea mândră să poată suporta această umilinţă, Arachne se spânzură, însă Minerva refuză s‑o lase pradă morţii, preschimbând‑o într‑un păianjen de‑a pururi damnat să atârne de un fir, să ţeasă necontenit — pedepsit prin metamorfozare, aidoma personajelor înfăţişate în propria tapiserie. 

Curăţenia din casă este menţinută cu conştiinciozitate, aşa că şansele Angelicăi de a nimeri peste o pânză de păianjen sunt la fel de mari precum acelea de a descoperi un şoarece mort, însă îi întâlneşte uneori în grădină, avându‑şi pânzele întinse între crengi, pânze trădate în zorii zilei de picurii de rouă care atârnă pe fiecare fir — iar ea se întreabă de fiecare dată dacă nu cumva au fost ţesute de o femeie pedepsită pentru că a îndrăznit să spună adevărul.

Marsuinul, de Mark Haddon, Ed. Pandora M, 2020, trad. Andrei Covaciu, col. „ANANSI. World Fiction”



Articole asemănătoare

„Fata cu fragi”, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)

Lisa Strømme dă viaţă tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile – „Strigătul” lui Edvard Munch –, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.

REVISTA LITERARĂ RADIO, un adevărat brand Radio România Cultural, împlineşte jumătate de secol

Radio România Cultural aniversează 50 de ani de difuzare a emisiunii Revista Literară Radio. Emisiune literară fanion a radioului public, Revista Literară Radio a fost inițiată de scriitorul Vasile Voiculescu în 1929.

„Nu veți avea ura mea!” spune jurnalistul Antoine Leiris după atentatele de la Bataclan din 2015

Editura Nemira publică „Nu veți avea ura mea”, cartea scrisă de jurnalistul francez Antoine Leiris la doar câteva luni de la atacurile teroriste care au avut loc la Paris pe 13 noiembrie 2015 și în care soția autorului a fost ucisă.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu