• „Neștiutoriu gândul omului spre ce menește” - Miron Costin

„Neliniștea serii”, de Marieke Lucas Rijneveld (fragment)

„Neliniștea serii”, de Marieke Lucas Rijneveld (fragment)

Roman laureat cu International Booker Prize

„Excepțional!” (The Financial Times)

„Unul dintre cele mai bune debuturi pe care le-am citit vreodată. Un roman șocant de bun, pur și simplu de neuitat... Este deja un clasic.” (Max Porter).

Romanul de debut semnat de Marieke Lucas Rijneveld urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, un spațiu unde inocența se întâlnește cu violența într-un mod brutal și intim, ghidul nostru fiind personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Jas are o familie foarte religioasă și strictă – orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele „la care te înroșești de rușine”, cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la „partea cealaltă” și la scăpare, neștiind unde are s-o ducă până la urmă visarea aceasta.

La cei 30 de ani ai săi, Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre cei mai vizibili și apreciați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 au debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh' pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, tradus în 40 de limbi, a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.

 

Neliniștea serii, de Marieke Lucas Rijneveld (fragment)

 

Aveam 10 ani și nu‑mi mai dădeam geaca jos. În dimineața aceea, ca să nu ne bată gerul, mama ne‑a uns pe rând cu o alifie dintr‑o cutie galbenă din tinichea marca Bogena, care în mod normal nu era folosită decât pentru degerăturile, bătăturile și gâlcii în formă de conopidă de pe mameloanele vacilor de lapte. Capacul cutiei era așa de uleios, că nu‑l puteai desfileta decât cu un prosop de bucătărie; mirosea a uger de vacă înăbușit în zeamă de legume, pus uneori într‑o oală pe aragaz tăiat în felii groase și presărat cu sare și piper, de care aveam oroare, la fel cum aveam oroare și de alifia puturoasă de pe pielea mea. Dar mama tot își înfigea degetele grase în fața noastră ca într‑un cașcaval pe care‑l pipăia și‑l bătucea ca să vadă dacă are coaja maturată. Obrajii noștri palizi luceau în lumina becului din bucătărie plin de caca de muște. De ani de zile aveam de gând să‑i punem un abajur, unul frumos, cu flori, dar, când vedeam unul în sat, mama zicea că se mai uită și la altele. De trei ani făcea la fel. În dimineața aceea, cu două zile înainte de Crăciun, îi tot simțeam în orbite ambele degete mari, unsuroase și pentru o clipă m‑am temut că o să apese prea tare, că globii oculari o să mi se rostogolească înăuntru ca niște bile de sticlă. Că mama mi‑ar zice: „Așa‑ți trebuie dacă îți zboară mintea aiurea și nici privirea nu‑ți stă niciodată locului. O creștină adevărată privește în sus, la Dumnezeu, ca și cum cerurile s‑ar putea deschide în orice clipă“. Dar aici cerurile nu se deschideau decât de la rafalele de zăpadă, nimic la care să te holbezi întruna ca prostul.

Pe mijlocul mesei la care luam micul dejun era un coșuleț împletit din nuiele, iar înăuntru, un șervet de masă cu îngerași de Crăciun care își protejau cucul cu o trompetă sau o crenguță de vâsc; nici dacă țineam șervetul în lumina becului, nu puteam vedea cum arată, așa că am ghicit că seamănă cu o feliuță de parizer rulată. Pe șervetele de hârtie, mama etalase pâinea cu grijă: albă, integrală cu semințe de mac și cozonac. Peste coaja crocantă a cozonacului cernea cu precizie zahăr pudră, ca prima fulguială de azi‑dimineață peste spinările vacilor bălțate de pe pajiște, înainte să le mânăm înăuntru. Clema de la punga de pâine se punea de fiecare dată pe cutia de biscuiți uscați, altfel am fi rătăcit‑o, iar imaginea unei pungi înnodate i se părea mamei deplorabilă.

— Mai întâi sărat, abia dup‑aia dulce, a zis mama, ca de obicei.

Asta era regula, ca să creștem mari și puternici, mari ca uriașul Goliat și puternici ca Samson din Biblie. În afară de asta, nu scăpam niciodată până nu beam și un pahar mare cu lapte călâi, scos de obicei de ceva ore din rezervor și uneori cu un caimac gălbui care îți rămânea lipit de cerul gurii dacă beai prea lent. Cel mai bine era să dai laptele pe gât cu ochii închiși, ceva ce mama numea lipsă de respect, deși în Biblie nu scria nimic despre a bea laptele mai repede sau mai lent, despre a gusta sau nu corpul vacii. Am luat o felie de pâine albă din coșuleț și mi‑am pus‑o pe farfurie, cu susul în jos, ca să arate fix ca două fese de copil, mai ales dacă o ungeai pe jumătate cu cremă de cioco, ceea ce mie și fraților mei ni se părea amuzant de fiecare dată, iar ei spuneau mereu: „Mmm, iar lingi curul și căcatul“. Doar că mai întâi trebuia să mănânc sărat, înainte să mă lase să trec la pasta de cioco.

— Dacă lași peștișorii de aur prea mult într‑o cameră întunecată, se fac albi, i‑am șoptit lui Matthies și mi‑am pus șase feliuțe de salam de vară pe pâine, cât să încapă perfect pe suprafața feliei.

Ai șase vaci și mănânci două. Cu câte rămâi? îmi răsuna vocea domnului învățător în minte la tot ce mâncam. De ce combinau prostiile astea de adunări cu mâncarea — cu mere, torturi, triunghiuri de pizza și biscuiți — nu știam, dar, în orice caz, domnul învățător își pierduse speranța că voi învăța vreodată să calculez, că voi avea vreodată un caiet curat ca lacrima, fără măcar o singură tăietură roșie. Și uite‑așa mi‑a luat un an să învăț să citesc ceasul — tata stătea ore întregi cu mine la masa din bucătărie să exersez cu ceasul primit de la școală, cu care, de disperare, mai dădea uneori de pământ de‑i sărea cadranul și porcăria aia nu se mai oprea din țiuit — și, chiar și acum, acele ceasornicului tot se mai prefăceau uneori în râmele pe care le scoteam cu furca din pământ în spatele grajdurilor pentru vaci, ca să mergem să pescuim cu ele. Și ele se zvârcoleau în toate părțile dacă le prindeai între degetul mare și arătător și abia după ce le dădeai câteva bobârnace se mai potoleau o vreme, îți zăceau în palmă și erau fix ca viermișorii aceia de jeleu, dulci și roșii, cu căpșuni, de la magazinul cu dulciuri al lui Van Luik.

— N‑ai voie să șușotești în public, mi‑a zis soră‑mea, Hanna, care stătea în fața mea la masă, lângă Obbe.

Când nu‑i plăcea ceva, își mișca buzele de la stânga la dreapta.

— Unele cuvinte sunt încă prea mari pentru urechile tale mici, nu pot intra prin ele, i‑am zis cu gura plină.

Obbe învârtea plictisit cu degetul în paharul cu lapte, a ridicat caimacul în aer și l‑a întins imediat pe fața de masă de care s‑a lipit ca un muc albicios. Era o imagine scârboasă și mi‑am dat seama că exista șansa ca a doua zi fața de masă să fie așezată invers și să ajungă în dreptul meu cu partea cealaltă, cu caimacul uscat. Iar eu atunci aș refuza să‑mi pun farfuria pe masă. Știam cu toții că șervetele de masă erau puse acolo de formă și că după micul dejun mama avea să le așeze perfect împăturite la loc, în sertarul din bucătărie, că ele nu erau menite pentru degete și guri murdare. Pe undeva mi s‑ar fi părut chiar trist pentru bieții îngerași să‑i strâng așa în pumn ca pe un țânțar și să le rup aripioarele sau să le mânjesc părul alb, angelic, cu gem de căpșuni.

— Tocmai pentru că sunt atât de palid trebuie să ies afară, a șoptit Matthies.

A râs și, concentrat la maximum, și‑a băgat cuțitul în partea cu ciocolată albă din borcanul de Duo Penotti, evitând cu totul partea maro. Doar în vacanțe primeam Duo Penotti. Îl așteptam cu nerăbdare de zile întregi, iar acum, că vacanța de Crăciun începuse, sosise în sfârșit clipa — cel mai frumos moment era atunci când mama trăgea folia de protecție din hârtie, dezlipea resturile de lipici de pe margini și ne arăta petele albe și maro ca modelul unic de pe un vițel abia fătat. Cine luase cele mai bune note în săptămâna aceea avea voie să înceapă borcanul — eu eram mereu ultima la rând.

Mă bâțâiam pe scaun dintr‑o parte în alta; încă nu atingeam podeaua cu degetele de la picioare. Cel mai mult mi‑aș fi dorit să țin pe toată lumea înăuntru, să‑i distribui pe toți ca pe niște feliuțe de salam de vară în încăperea din fermă. Nu degeaba domnul învățător din clasa a patra ne spusese ieri, în săptămâna Școala altfel, despre Polul Sud, că unii pinguini merg la vânătoare și nu se mai întorc niciodată. Chiar dacă noi nu locuiam la Polul Sud, tot frig era și aici. Așa de frig, încât lacul era bocnă, iar jgheaburile vacilor, pline de gheață.

Lângă farfuriile noastre de mic dejun erau pentru fiecare câte două pungi de plastic resigilabile, albastre‑deschis. Am ridicat una și m‑am uitat întrebător la mama.

— Să vi le puneți peste ciorapi! a zis cu un zâmbet care‑i făcea gropițe în obraji ca într‑un piure. Așa rămâne căldura înăuntru și nici nu vă udați la picioare.

Între timp i‑a pregătit micul dejun lui tata, care ajuta o vacă să fete; după fiecare folosire, mama lăsa cuțitul să alunece între degetul mare și arătător până când untul era pe vârful degetelor ei, pe care după aceea le râcâia cu partea boantă a cuțitului. Tata sigur stătea acum pe un taburet, lângă o vacă, ca să‑i mulgă corasla, se vedeau norișori deasupra spinării aburite. Respirație și fum de țigară. Am remarcat că lui nu‑i pusese pungi resigilabile lângă farfurie; probabil că avea picioarele prea mari, în special stângul, care era ceva mai deformat din cauza unui accident cu o combină agricolă de pe când avea vreo douăzeci de ani. Lângă mama, era pe masă spirala argintie pentru cașcaval, cu care verifica gustul brânzeturilor făcute în dimineața aceea. Înainte de a tăia o roată de cașcaval, fora cu spirala prin stratul de ceară, o învârtea de două ori, după care o trăgea lent înapoi. Și, așa cum mânca pâinea albă în timpul împărtășaniei, la fel de prudentă și evlavioasă gusta și din bucata de cașcaval cu chimion, încet și privind în gol. Obbe a făcut odată o glumă zicând că trupul lui Iisus tot din cașcaval e făcut, că de asta n‑avem voie decât două felii de pâine cu cașcaval pe zi, să nu‑L terminăm de mâncat prea repede.

După ce mama a încheiat rugăciunea de dimineață și i‑a mulțumit lui Dumnezeu „pentru toate câte le‑ai creat și pentru această hrană pe care o primim din bunătatea Ta; Te rugăm, nu îngădui ca vreunul din semenii noștri să ducă lipsă de cele necesare vieții“, Matthies și‑a dat scaunul înapoi, și‑a agățat patinele de gât și și‑a băgat în buzunarul de la geacă felicitările de Crăciun pe care mama îl rugase să le lase în cutiile poștale ale câtorva cunoștințe. Nu era prima oară când Matthies se ducea la lac, avea să participe cu câțiva prieteni la turul polderului. Era un traseu de treizeci de kilometri, iar câștigătorul primea un sandvici cu uger de vacă și muștar și o medalie de aur cu anul 2000 inscripționat pe ea. Cel mai mult aș fi vrut să‑i pun și pe cap o pungă de plastic resigilabilă, ca să‑i țină de cald cât mai mult, și să i‑o închid bine în jurul gâtului. El mi‑a ciufulit puțin părul, eu mi l‑am turtit imediat înapoi și mi‑am scuturat câteva firimituri de pe bluza de la pijama. Matthies își purta mereu cărarea pe mijloc și se dădea cu gel pe șuvițele din față, care arătau fix ca două bucle de unt pe o farfurioară, ca cele pe care le pregătea mama în preajma Crăciunului pentru că nu i se părea festiv să iei untul din pachet — asta era pentru zilele obișnuite. Iar nașterea lui Iisus nu era o zi obișnuită. Nici măcar dacă se întâmpla în fiecare an, așa cum și el murea în fiecare an pentru păcatele noastre, ceea ce mie mi se părea ciudat și mă gândeam adesea: săracul om e mort oricum de mult, dar ei sigur au uitat. Mai bine nu pomenesc nimic despre asta, că altfel n‑o să mai avem inele de ciocolată umplute și n‑o să mai spună nimeni povestea de Crăciun cu cei trei magi și steaua de la Răsărit.

Matthies s‑a dus pe hol să‑și verifice șuvițele în oglindă, deși de la ger oricum i se făceau bocnă și i se lipeau de frunte.

— Pot să vin cu tine? l‑am întrebat.

Tata îmi coborâse din pod patinele de lemn și mi le legase de încălțări cu banda din piele maro. Umblam deja de câteva zile pe patine prin casă, cu mâinile la spate și cu apărătoarele puse ca să nu las prea multe urme în mochetă — așa nu mai trebuia să vină mama cu capul plat de la aspirator să scoată din podea dorința mea de a participa la turul polderului. Aveam gambe puternice. Deja exersasem îndeajuns de mult încât să pot merge pe gheață fără să mă țin de scăunelul ajutător.

— Nu, nu se poate, mi‑a zis Matthies. După care mai încet, ca să aud doar eu: pentru că trecem pe partea cealaltă a lacului.

— Vreau și eu pe partea cealaltă, i‑am șoptit.

— Când o să te faci mai mare, te iau cu mine.

Și‑a pus căciula de lână pe cap și a zâmbit; i‑am văzut aparatul dentar cu elasticele albastre puse în zigzag.

— Vin acasă înainte să se însereze de tot, i‑a strigat mamei.

În pragul ușii s‑a mai întors o dată și mi‑a făcut cu mâna, scenă pe care mai târziu mi‑o voi tot derula în minte, până când mâna lui nu s‑a mai ridicat și am început să mă îndoiesc dacă chiar ne‑am luat măcar la revedere.

 

Neliniștea serii, de Marieke Lucas Rijneveld, Editura Pandora M, 2021, traducere din limba neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu, col. „Anansi. World Fiction”

 



Articole asemănătoare

Romanele finaliste la Premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a

„Un singur cer deasupra lor”, „Kinderland”, „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, „Boala şi visul” şi „Negustorul de începuturi de roman” sunt cele cinci romane finaliste la Premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a.

„Băiatul cel nou”, de Tracy Chevalier (fragment în avanpremieră)

Cel de-al cincilea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, Băiatul cel nou, de Tracy Chevalier, este Othello, de William Shakespeare, reimaginat.

„În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina, fragment în avanpremieră

„În noaptea timpului”, de Antonio Muñoz Molina, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Adelinei Mioara Angheluță

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu