„Marea Liniștii”, Emily St. John Mandel (fragment în avanpremieră)

Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max Emily St. John Mandel scrie un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulată în timp și spațiu.

Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar, care va tulbura cronologia universului.

O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.

„Cu Marea Liniștii, Mandel ne oferă unul dintre cele mai bune romane ale sale și una dintre cele mai reușite explorări din domeniul ficțiunii speculative.” (The New York Times)

„Marea Liniștii e un roman pătrunzător, ingenios construit, care te absoarbe complet… Mandel este o romancieră importantă a momentului, dar ea nu se mulțumește să recreeze clipa. O stăpânește și vede dincolo de ea.” (Npr's Fresh Air)

„Marea Liniștii este de o anvergură mai mare decât oricare din romanele anterioare ale lui Mandel, străbătând nestingherit țări și secole… Destabilizator, extraordinar și clocotitor… Mandel îmbină narațiunea personală pătrunzătoare, ambivalentă – genul de studiu care, de obicei, poartă eticheta de «autoficțiune» – cu cea speculativă. Vedem ce își pot oferi reciproc cele două forme și suntem expuși la posibilitățile interogative ale genului science-fiction. (The New Yorker)

„Cel de-al șaselea roman al lui Mandel oferă imensele plăceri ale unui puzzle și ale imaginației dezlănțuite… Scris cu pricepere și profund emoționant, acest roman vizionar se reflectă pe sine ca o sală a oglinzilor, căutând să afle ce ne leagă unii de alții și câte întâmplări neprevăzute ne poartă spre fiecare zi obișnuită din viața noastră.” (Esquire)

Emily St. John Mandel (n. 1979) este scriitoare canadiană. Printre cărțile ei se numără The Glass Hotel și Station Eleven, roman finalist al National Book Award și PEN/Faulkner Award for Fiction, tradus în treizeci și trei de limbi, care stă la baza serialului omonim HBO Max. În prezent, locuiește în New York.

Marea Liniștii, Emily St. John Mandel (fragment în avanpremieră)

Venise la acest concert animată de speranța că va vorbi cu compozitorul, ca să afle unde e Vincent. Voia să‑i pună anumite întrebări. Deoarece într‑o versiune a vieții ei, așa de îndepărtată, încât acum părea un basm, Mirella avusese un soț — pe Faisal —, iar ea și Faisal fuseseră prieteni cu Vincent și cu soțul ei, Jonathan. Au fost câțiva ani magnifici, ani în care avuseseră parte de călătorii și de bani, dar apoi s‑a așternut bezna. Fondul de investiții al lui Jonathan s‑a dovedit a fi o schemă Ponzi. Neputând trăi cu perspectiva ruinei financiare, Faisal și‑a luat viața.

Mirella nu mai vorbise niciodată cu Vincent după momentul acela, pentru că i se părea imposibil ca Vincent să nu fi știut. Dar, la un deceniu după moartea lui Faisal, ea era la restaurant cu Louisa, iubita pe care o avea de un an, și atunci i s‑a strecurat prima oară îndoiala în suflet.

Mâncau tăieței la un restaurant din Chelsea, iar Louisa îi povestise despre o felicitare neașteptată, primită de ziua ei de naștere de la mătușa Jacquie, pe care Mirella nu o cunoscuse, pentru că, mai mereu, jumătate din familia Louisei se dușmănea.

— Jacquie e destul de groaznică mai tot timpul, a spus Louisa, dar nu e de mirare că a devenit așa, dacă mă întrebi pe mine.

— De ce? Ce i s‑a întâmplat?

— Nu ți‑am povestit niciodată? E impresionant. Soțul ei avea o a doua familie secretă.

— Serios? Ce telenovelă!

— Stai să vezi.

Louisa s‑a aplecat spre ea, să‑i spună partea cea mai interesantă a poveștii:

— Și‑a instalat a doua familie pe partea cealaltă a străzii.

— Poftim?

— Da, a fost extraordinar. Bun, a spus Louisa, imaginează‑ți scena asta. Un tip care deține un fond de investiții are un apartament pe Park Avenue, o soție casnică și doi copii la o școală privată. Apogeul cuiva din Upper East Side. Apoi, într‑o bună zi, mătușa Jacquie verifică extrasul de la Amex și acolo figurează plata taxei către o școală privată la care nu merge niciunul dintre copii ei. Așa că‑i dă extrasul unchiului Mike, ceva de genul: „Ce e cu plata asta ciudată?“ și, din câte se pare, el a fost cât pe ce să facă un atac de cord chiar acolo, pe loc.

— Continuă.

— Așa că verii mei erau la vremea aia în clasele a opta și a noua, ceva de genul ăsta, dar se pare că unchiul Mike era și tatăl copilului de grădiniță de vizavi. A încurcat cardul Amex când a făcut plata taxei pentru copilul de cinci ani.

— Stai puțin, vizavi la propriu?

— Da, clădirile erau față în față. Probabil că portarii de la ambele adrese cunoșteau situația de mulți ani.

— Cum a fost posibil ca ea să nu‑și dea seama? a întrebat Mirella, dar trecutul o înghițise pur și simplu cu totul, iar acum vorbea despre Vincent.

— Bărbatul care lucrează peste program poate ascunde orice, a spus Louisa.

Ea încă vorbea despre mătușa ei și nu observase că Mirella era cu gândul în altă parte.

— Norocul tău că eu nu lucrez.

— Norocul meu, a repetat Mirella și i‑a sărutat mâna Louisei. Ce poveste incredibilă!

— Pe mine mă uluiește partea cu locuitul vizavi, a spus Louisa. Alegerea locului a fost o neobrăzare.

— Eu nu mă hotărăsc dacă asta dovedește lene sau eficiență. Mirella se prefăcea că e în continuare acolo, în restaurant, cu Louisa, mâncând tăieței, dar era departe. Vincent jurase că nu știa de infracțiunile soțului ei, prin mesaje vocale șterse și printr‑o declarație.

— Mirella.

Mâna Louisei s‑a așezat delicat pe încheietura Mirellei.

— Revino.

Mirella a oftat și și‑a pus bețișoarele pe masă.

— Ți‑am povestit vreodată despre prietena mea Vincent?

— Soția tipului cu schema Ponzi?

— Da. Când mi‑ai povestit despre mătușa ta, m‑am dus cu gândul la ea. Ți‑am zis că am văzut‑o o dată, după ce a murit Faisal?

Louisa a făcut ochii mari.

— Nu.

— Era la puțin peste un an de la moartea lui, prin urmare în martie sau aprilie 2010. Am intrat într‑un bar cu niște prieteni și Vincent era barmaniță acolo.

— Doamne! Și ce i‑ai spus?

— Nimic, a răspuns Mirella.

Nu o recunoscuse la început. În vremurile de belșug, Vincent își purta părul lung și ondulat, ca toate celelalte neveste‑trofeu, dar în bar avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari și nu era machiată. În acel moment, deghizarea i se păruse Mirellei o răzbunare — sigur că încerci să te ascunzi, monstrule —, dar acum intrase în scenă o anumită ambiguitate: o explicație alternativă plauzibilă pentru părul scurt/ochelarii/lipsa machiajului era aceea că unul sau altul dintre investitorii păcăliți de soțul ei. putea intra acolo în orice clipă. Manhattanul nu ducea lipsă de investitori păcăliți în vremurile alea. — M‑am prefăcut că n‑o cunosc, i‑a spus ea acum Louisei. Drept răzbunare, presupun. N‑am fost prea mândră de mine. Ea a susținut mereu că nu știa ce face Jonathan, dar eu m‑am gândit: Sigur că știai. Cum ar fi fost posibil să nu știi? Știai și l‑ai lăsat pe Faisal să piardă totul, iar acum e mort. Numai la asta mă puteam gândi în vremurile alea.

Louisa a dat din cap.

— Normal că știa, a spus ea.

— Dar dacă nu știa?

— Ți se pare plauzibil? a întrebat Louisa.

— Nu mi se părea, la vremea aia. Dar îmi povestești despre biata ta mătușă Jacquie și, ei bine, dacă poți ascunde un copil de cinci ani înseamnă că poți să ascunzi și o schemă Ponzi.

Louisa și‑a întins brațele peste masă și a luat‑o pe Mirella de mâini.

— Ar trebui să discuți cu ea.

— Habar n‑am cum s‑o găsesc.

— Trăim în 2019, a spus Louisa. Nimeni nu e invizibil.

Dar Vincent era. La vremea aceea, Mirella lucra ca recepționeră la un magazin exclusivist de gresie, undeva în apropiere de Union Square. Era genul de loc care nu avea nevoie de mulți clienți, pentru că, atunci când oamenii cheltuiau bani acolo, tocau zeci de mii de dolari. În dimineața de după cina cu Louisa, omorându‑și timpul vreme de o oră, în liniște, în spatele biroului mare cât o mașină, Mirella a căutat‑o pe Vincent. Întâi a încercat cu numele de familie al soțului ei. Când a căutat „Vincent Alkaitis“, a găsit numai imagini vechi de la evenimente. mondene, unele în care apărea și Mirella — petreceri, gale etc. —, și, de asemenea, pagini cu Vincent la ședința pentru pronunțarea sentinței, cu o față inexpresivă, îmbrăcată într‑un costum gri, și absolut nimic altceva. Imaginile cele mai recente erau din 2011. „Vincent Smith“ a returnat rezultate care trimiteau la zeci de oameni diferiți, majoritatea bărbați, dar niciunul nu se referea la acea Vincent pe care o căuta ea. Nu a găsit‑o pe Vincent nici pe rețelele sociale, nici altundeva.

S‑a lăsat pe speteaza scaunului, descurajată. Sus, deasupra biroului ei, bâzâia o lumină. Mirella se machia foarte puternic la serviciu, iar după‑amiaza, când era obosită, își simțea uneori fața grea. Pe întinderea vastă de plăci albe a zonei în care era expusă marfa, un reprezentant de vânzări singuratic îi arăta unui client fiecare nuanță posibilă din materialul compozit pentru care era recunoscută firma lor, material care semăna cu piatra, dar nu era piatră.

Părinții lui Vincent muriseră cu mult timp în urmă, dar ea mai avusese un frate. Ca să smulgă din smârcuri numele acestui frate, a trebuit să se scufunde adânc în memorie, până într‑un loc pe care Mirella încerca, în general, să‑l evite. A aruncat o privire spre ușă, asigurându‑se că nu se apropie niciun client, apoi a închis ochii, a inspirat de două ori adânc și a scris „Paul Smith + compozitor“ în fereastra Google.

Așa a ajuns la Academia de Muzică din Brooklyn patru luni mai târziu, așteptându‑l la intrarea artiștilor pe Paul James Smith. Spera ca el să‑i poată spune cum s‑o găsească pe Vincent. Dar Vincent murise, ceea ce însemna că discuția urma să se deruleze cu totul altfel. Intrarea artiștilor se afla pe o stradă rezidențială liniștită. În timp ce aștepta, Mirella se plimba de colo‑colo, fără să se îndepărteze mai mult de câțiva metri. Era spre sfârșitul lui ianuarie, dar neobișnuit de cald pentru acea perioadă, cu mult peste temperatura de îngheț. O singură persoană mai aștepta împreună cu ea: un bărbat de aproximativ aceeași vârstă, puțin peste treizeci de ani, îmbrăcat în jeanși și un sacou banal. Hainele îi erau prea mari. El a dat din cap spre ea, a dat și ea din cap spre el, apoi a început o stânjenitoare așteptare. S‑a scurs ceva timp. Câțiva angajați au plecat fără să le arunce vreo privire.

Apoi, în sfârșit, a ieșit fratele lui Vincent, ușor tras la față, deși, la drept vorbind, nimeni nu arăta prea sănătos în lumina portocalie a felinarelor de pe strada aceea.

— Paul… a spus Mirella, în același moment în care bărbatul de lângă ea a zis „Scuză‑mă…“, apoi au făcut schimb de priviri sfioase și au tăcut, în timp ce Paul se uita când la unul, când la celălalt.

Un al treilea bărbat se apropia rapid, un tip palid, cu o pălărie fedora și un trenci.

— Bună! le‑a spus Paul tuturor.

— Bună! a răspuns nou‑venitul.

Și‑a scos pălăria, expunându‑și chelia în toată splendoarea ei.

— Daniel McConaghy. Sunt un mare admirator al tău. Excelent spectacol!

Paul a căpătat brusc vreo doi centimetri în înălțime și câțiva wați în luminozitate când a făcut un pas înainte, să‑i strângă mâna omului.

— Mulțumesc, a spus el, întotdeauna mă bucur să‑mi cunosc fanii.

A privit în jur, așteptând ceva și de la Mirella și de la tipul care înota în haine.

— Gaspery Roberts, a spus bărbatul cu hainele prea mari. Minunat spectacol!

— Sper că nu te simți jignit, a intervenit tipul cu pălăria fedora. Nu cred că ești murdar pe mâini sau mai știu eu ce, dar am devenit obsedat de dezinfectant, de când a apărut la știri povestea aia despre Wuhan.

Își freca mâinile cu un zâmbet împăciuitor.

— Obiectele contaminate nu sunt o cale importantă de transmitere a COVID‑19, a spus Gaspery.

Obiectele contaminate COVID‑19? Mirella nu auzise niciodată vreunul dintre acești termeni, iar ceilalți doi păreau și ei încruntați.

— Ah, așa e, a adăugat Gaspery, parcă pentru sine, e abia ianuarie.

Apoi a redevenit concentrat.

— Paul, aș putea să‑ți ofer ceva de băut și să‑ți pun câteva întrebări scurte despre munca ta?

Avea un ușor accent, pe care Mirella nu știa de unde să‑l ia.

— Mi se pare o idee excelentă, a spus Paul. Mi‑ar prinde foarte bine ceva de băut.

Apoi s‑a întors spre Mirella.

— Mirella Kessler, s‑a prezentat ea. Am fost prietenă cu sora ta.

— Vincent, a spus el încet.

Mirella nu‑i putea înțelege prea bine expresia. Tristețe, dar și străfulgerarea a ceva ascuns. Preț de un moment, nimeni n‑a spus nimic.

— Auziți, a continuat el, cu o veselie forțată, n‑ar fi mai bine să bem cu toții ceva?

Marea Liniștii, Emily St. John Mandel, Editura Trei, 2024, trad. Mariana Piroteală, col. „Fiction Connection”