• „A fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta” - Petre Ţuţea

„Magul de la Kremlin”, de Giuliano da Empoli (fragment)

„Magul de la Kremlin”, de Giuliano da Empoli (fragment)

Magul de la Kremlin a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac.

Scris în pandemie și predat la Gallimard în ianuarie 2021, Magul de la Kremlin este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice, dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna, determinându-l pe autor să depășească granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației, rodul acestei alchimii fiind nu numai un mare roman despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci până la criza ucraineană), ci și o extraordinară meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei.

Pornind de la figura fostei „eminențe cenușii“ a lui Putin, Vladislav Surkov, „noul Machiavelli“ sau „Rasputin al lui Putin“, fost regizor de teatru și realizator de reality-show-uri TV, autor (sub pseudonim) de romane și de texte de hip-hop, figură misterioasă retrasă, între timp, cu totul din viața publică (aflându-se sub interdicție atât din partea Occidentului, cât și din aceea a actualului „Țar“), dar vreme de peste două decenii strategul din umbră al ascensiunii lui Vladimir Putin (creator al conceptelor putiniste de „verticalitate a puterii“ și „democrație suverană“), povestea trăită și spusă de Vadim Baranov ne cufundă în inima puterii rusești, unde curtenii și oligarhii poartă un război permanent, transformând o țară întreagă într-un teatru politic, singura realitate fiind îndeplinirea dorințelor țarului. Printr-o proiecție fantastică, demnă de marea proză rusă, Magul de la Kremlin analizează distopica alianță letală globală dintre regresiile populiste și noile tehnologii bazate pe așa-numita inteligență artificială, altfel spus, noua tiranie „științifică“.

„De multă vreme n-am mai devorat un roman cu atâta aviditate. Este ceea ce anglo-saxonii numesc un page turner, o carte căreia nu te poți opri să-i întorci paginile, supereficientă și bine documentată, care descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil. [...] Este CARTEA pe care trebuie să o citești dacă vrei să înțelegi războiul din Ucraina. [...] Pentru un prim roman, este o lovitură de maestru.“ – Frédéric Beigbeder, Le Figaro

„Cu Magul de la Kremlin, Giuliano da Empoli ne oferă o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.“ – Libération

„Giuliano da Empoli a terminat acest roman, ale cărui formulări puternice amintesc în parte de moraliștii și memorialiștii francezi din secolul al XVII-lea, în ianuarie 2021, cu un an înainte ca armata rusă să invadeze Ucraina. Unii ar spune că acest scriitor este un vizionar, alții, că își cunoaște subiectul mai bine ca oricine. Să adăugăm o a treia caracteristică, stilul, și vom avea o mare carte.“ – Jérôme Garcin, Le Nouvel Observateur

Magul de la Kremlin este un roman în același timp rece și fierbinte, ca un pahar plin ochi cu vodcă. [...] Purtată de o actualitate arzătoare, această carte modernă și vizionară are, de asemenea, grația atemporală a unui clasic. Erudiția, stilul și arta narativă ale lui Giuliano da Empoli aduc acest gest crud și brutal până la un nivel de puritate metafizică. Este vorba de Principele lui Machiavelli traversat de cețurile lui John le Carré și locuit de vibratoul neliniștit al literaturii ruse. Până la finalul său înzăpezit, aproape pașnic, ca un ecou îndepărtat al cântecului lui Sting: «I hope the Russians love their children too».“ – Les Echos

„Un roman de o uluitoare actualitate.“ – FRANCE INTER

 

Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețiene, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în același timp discutat și disputat. Născut în 1973 la Neuilly- sur-Seine, a studiat dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în științe politice la Paris. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, impunându-se, pe rând și uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor, mai întâi de eseuri, apoi – acum – de ficțiune. A debutat la doar douăzeci și doi de ani, în 1996, cu Un grande futuro dietro di noi, pentru care La Stampa l-a declarat „Omul anului“. Au urmat numeroase și importante volume de nonficțiune, între care La guerra del  talento (2000), Overdose (2002), Fuori controllo (2004), Obama, La politica nell’era di Facebook (2008), La prova del potere (2015), La rabbia e l’algoritmo (2017), Les ingénieurs du chaos (2019). Da Empoli a atins deplina notorietate și succesul deopotrivă de critică și de public cu primul său roman (și a doua sa carte în franceză), Magul de la Kremlin (Le mage du Kremlin; Humanitas Fiction, 2023), apărut la începutul anului 2022, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a publicului și a criticii, primind Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și ajungând până în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt, pentru a se situa, totodată, în fruntea topurilor de vânzări, fiind în curs de traducere în peste douăzeci de limbi.

 

Magul de la Kremlin, de Giuliano da Empoli (fragment)

 

Acest roman este inspirat din fapte și personaje reale, cărora autorul le-a împrumutat viață particular și replici imaginare. Cu toate acestea, este vorba de o adevărată poveste rusească.

 

Cu trecerea timpului, Ksenia și cu mine ne închiseserăm într-o bulă; din punctul nostru de vedere, singura funcție a lumii exterioare era aceea de a ne sublinia izolarea. Însă acolo, afară, se afla un oraș plin de posibilități. În fiecare zi, sau aproape, câte un fost coleg de clasă venea să te vadă cu o idee de afaceri. Și, chiar dacă majoritatea acestor inițiative erau absurde, treaba mergea. Astfel, înainte chiar de a-ți da seama, îl vedeai pe respectivul trecând de la prăvălia în care își pingelea pantofii la Falconul personalizat pe care și-l cumpăra pentru a-și duce familia să schieze în Alpi. Într-o zi, cutare venea la întâlnire pe bicicleta bunicului, iar a doua zi îl vedeai sosind într-un Bentley blindat, înconjurat de gărzi de corp.

Este, mai mult sau mai puțin, ceea ce i s-a întâmplat unui tip peste care dădeam din când în când, atunci când ieșeam din rezervația mea indiană pentru a mă reîntâlni cu câțiva vechi prieteni din liceu reîncarnați în oameni de afaceri. Mihail fusese șeful Tinerilor Comuniști de la Facultatea de Inginerie. Să nu vă imaginați un aparatcik al Partidului. În ultima sa fază, Komsomolul nu-i mai atrăgea decât pe băieții cei mai cinici și mai ambițioși, pe cei care erau gata de orice și pe cei care voiau bani. La sfârşitul anilor optzeci, singurul tip de întreprindere permisă în Uniunea Sovietică era cooperativa studențească, și acesta a fost business schoolul capitalismului rus. Acolo s-au format majoritatea oligarhilor.

Mihail făcea parte din această rasă de temerari. Chiar dacă, în acea perioadă, încercase de mai multe ori să-mi explice, niciodată n-am înțeles exact ce făcea. Pusese la punct o schemă pentru plățile între întreprinderi de stat. Practic, nu știu cum, se strecura la mijloc și fluidiza schimburile, împrumutând bani de la unii şi acordându-le avansuri altora. Un fel de mică bancă, cu câțiva ani înainte ca adevăratele bănci să fie autorizate.

Bineînțeles, activitatea lui Mihail era cu totul diferită de aceea a unui contabil elvețian. Cu capitalurile de care dispunea, investea în tot soiul de traficuri. Importa computere, producea suveniruri pentru turiști, deschidea fabrici de blugi prespălați. Mi-a spus odată că pusese mâna pe un lot de sticle de coniac. La cincizeci de dolari sticla nu reușea să le vândă. Hotărâse atunci să fixeze prețul unitar la cinci sute de dolari, și oamenii au dat buluc să le cumpere.

Așa era Moscova în acei ani. Iar Mihail era în elementul lui. Trecuse în foarte scurt timp de la sacourile scălâmbe din magazinele sovietice la costumele violet închis Hugo Boss, apoi la hainele croite pe măsură de Savile Row, și fața lui de ochelarist cumsecade începuse să apară în paginile noilor reviste dedicate elitei rapace a capitalei.

Ne vedeam din când în când la barul de la Radisson, singurul hotel de lux de la acea vreme. Îl puneam să-mi povestească aventurile lui, cu vaga idee de a le putea folosi la un moment dat pentru piesa de teatru pe care voiam să o scriu despre oameni ca el. Ksenia a trecut să mă ia într-o seară, ca să mergem nu mai știu unde. Era pentru prima dată când îl întâlnea pe Mihail. După prezentările de rigoare, se uită la el în tăcere o clipă: mica lui expresie satisfăcută, ochii lui pătrunzători prin ochelarii fini din titan, costumul lui din trei piese care producea un puternic contrast cu puloverul meu șleampăt.

„De unde a apărut cravata asta oribilă?“ l-a întrebat ea apoi, nitam-nisam.

Ar fi trebuit să înțeleg atunci, din acel prim schimb de replici, că soarta mea era pecetluită. Că Ksenia avea să îl aleagă pe Mihail, vulgaritatea și energia lui, ceasurile lui sofisticate și pantofii lui englezești. El și-a dat imediat seama. I-a răspuns cu un zâmbet sarcastic și cu numele unui magazin din Napoli, cred. Te voi duce acolo când o să fii a mea, îi promiteau ochii.

Și am văzut totul. Am văzut imediat totul. Dar foarte multă vreme am refuzat să cred. Ksenia era zeița mea, capricioasă și răzbunătoare, trăiam cu groaza schimbările ei de umoare și nu mi-aș fi imaginat niciodată că o geantă de crocodil și un apartament la Crillon ar putea fi de ajuns pentru a-i garanta bunăvoința. În fiecare zi, îi așterneam la picioare perlele pe care le extrăgeam din chinuitoarele mele elucubrări poetice, fără să-mi dau seama că o brățară cu diamante ar fi produs efecte mult mai durabile. E ciudat câte eforturi depune uneori creierul nostru ca să ne ascundă adevărul. Avem toate indiciile în față, și totuși mintea noastră refuză să pună piesele cap la cap. După această primă întâlnire, Mihail a început să ne frecventeze cu asiduitate căminul. Apărea singur sau însoțit de fete alese din cele patru colţuri ale imperiului pentru luminozitatea tenului și geometria trăsăturilor. Ne îmbarca în Bentley-ul, sau în Jaguarul lui, sau într-un Mercedes uriaș, și ne ducea în cel mai bun restaurant georgian din oraș. Sau venea acasă la noi cu doi chelneri, care întindeau pe masa din micul nostru apartament de la periferie stridii și caviar. Într-o zi ne-a adus chiar un maestru de sushi, importat direct din Japonia, care și-a petrecut seara tăind bucăți de ton și chibric pe minusculul blat al bucătăriei noastre de trei metri pătrați.

Mihail depunea toate aceste minuni la picioarele noastre cu aerul vag vinovat al negustorului care aprinde o lumânare la biserică. Și eu care credeam că este grație nu știu cărei vechi deferențe față de artă, căreia Ksenia și cu mine hotărâserăm să ne dedicăm viețile… De parcă cultura, în acei ani, mai avea capacitatea de a exercita vreo influență asupra lumii reale. Bineînțeles că mă înșelam, și Mihail înțelesese asta de mult. Se prefăcea că admiră prăpăditele noastre perle de noroi, cam cum facem cu desenele copiilor. Iar eu, orb, nu observam condescendența care se ascundea în spatele acestei bolboroseli. Ca de obicei, Ksenia percepea totul, și suferea. Începuse deja să presimtă, legat de cultură, că aceasta se transforma într-un ornament ieftin, într-unul dintre acele gadgeturi pe care stăpânii lumii și-l cumpără fără să se gândească. Iar acum apariția lui Mihail, atitudinea lui îi aduceau confirmarea. La început, asta a iritat-o. Simțise cu mult înaintea mea amenințarea existențială pe care o reprezenta Mihail. Nu doar pentru cuplul, ci pentru lumea noastră. Pentru toate aceste lucruri mărunte și amărâte, pentru toate aceste arabescuri făcute cu grijă, menite a fi măturate de visurile și de aspirațiile a milioane de bărbați și femei fără chip în torentul noii Rusii. Eram asemenea unor maharajahi, agăţându-ne de un lux oriental făcut din elefanţi domesticiţi și cămăși brodate, din sirop de cireșe și șerbet cu petale de trandafir, când deja la orizont apăreau enorme nave încărcate cu mașini de curse și avioane private, cu vacanțe la heliski și în hoteluri de cinci stele. Noi, cu lecturile noastre americane și conexiunile noastre berlineze, ne simțeam în avangarda mișcării, când de fapt nu eram decât ultimii epigoni ai unei stele moarte, aceea a părinților noștri, pe care atât de mult îi disprețuiserăm pentru lașitatea lor, dar care totuși ne transmiseseră pasiunea pentru cărți, pentru idei și pentru nesfârșitele discuții despre unele și despre celelalte. Mihail era pe deplin conștient de asta. Se mișca natural prin lumea strălucitoare și netedă a banilor, cunoștea puterea lor de foc și nimic nu l-ar fi putut face să dea înapoi. Dar o dorea pe Ksenia. Și pentru asta accepta să zăbovească în compania noastră între ruinele din orașul morților.

Pe măsură ce lunile treceau, Ksenia devenea din ce în ce mai sensibilă la ofrandele lui. Nu îmi vorbea deschis despre asta. Dar o simțeam mai nervoasă ca de obicei. Defectele mele, timiditățile pe care le atribuise la început unei forme desuete de romantism, s-au transformat pentru ea în tot atâtea lanțuri care îi împiedicau creșterea, întemnițând-o într-o lume îngustă, tocmai în clipa în care şi-ar fi dorit să profite din plin de posibilităţile oferite de noua eră. Aproape în fiecare zi, Mihail apărea cu noi daruri și cu noi propuneri. Și chiar dacă se străduia să-și mențină atitudinea de respectuoasă umilitate cu care se insinuase în viața noastră, nu mă puteam împiedica să nu observ că purtarea lui era mai sigură de sine. Lecturile, concertele, discuţiile nocturne care marcaseră prima fază a relaţiei noastre practic dispăruseră, lăsând loc unor activități cu o densitate monetară mai ridicată, în care îmi era mai greu să-mi mențin un rang acceptabil. Inaugurările de galerii și de discoteci, cinele la White Sun sau la Hermitage și după-amiezile de shopping se succedau într-un ritm alert, și adevărata mea problemă începuse să devină implacabila plictiseală pe care mi-o stârneau toate aceste piruete.

În același timp, Ksenia era din ce în ce mai intoxicată de stilul de viață al lui Mihail, până acolo încât a devenit dificil pentru noi să renunţăm la cea mai neînsemnată întâlnire. Toate încercările mele de a încetini ritmul ieșirilor generau observații sarcastice și certuri furibunde. „Lui Vadia nu i-a plăcut niciodată să plece, spunea Ksenia cu o grimasă de dezgust, tot ce-i place este să se întoarcă acasă.“

La acest capitol avea, de fapt, dreptate, problema fiind însă că Ksenia nu era nici suficient de pură, nici suficient de coruptă ca să mă înțeleagă.

Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte și am privit-o îndelung, întinsă lângă mine, cu impresia că plecase deja departe. Spre un loc de unde nu s-ar fi mai întors decât ca să-mi adreseze cine știe ce vorbă disprețuitoare. Atât de mult îmi doream să o aduc înapoi la mine. Eu sunt, nu vezi? Dar ce aveam eu de oferit zeiței răzbunătoare care dormea lângă mine și care, respirând regulat, își refăcea forțele pentru lupta de dimineață? Treceam prin viață luând notițe, ca pentru un examen care nu avea loc niciodată. Mă simțeam atât de obosit, și totuși încă nu făcusem nimic. Aveam atâtea idei, încât orice acțiune mi se părea derizorie. Imaginația mea mă trăgea zilnic în cincisprezece existențe diferite, dar nimic din ce întreprindeam în una dintre ele nu îmi era de folos pentru cea de după. Atunci, singurul loc de manifestare demn de ambițiile mele era canapeaua de catifea verde din apartamentul nostru. Din când în când, cultivasem iluzia că ea îmi percepea măreția. Dar zi după zi, vedeam crescând în Ksenia un sentiment care mai întâi luase forma ironiei, dar care acum se transforma în dispreț.

M-am simțit ca în una dintre acele zile de toamnă în care, pe când eram copil, la țară, ceața era atât de groasă, încât nu-mi vedeam degetele. „Du-te să cauți soarele“, îmi spunea bunicul. Și atunci ieșeam și mergeam prin pădure, urcându-mă pe o colină ce domina valea. Și, cu cât înaintam, cu atât aerul devenea mai strălucitor până când, miracol, soarele își croia drum printre aceste văluri albe, dezvăluind o lume în care copacii și tufișurile acoperite de promoroacă scânteiau în mii de diamante. Rupeam atunci câteva crengi împodobite cu bijuterii pentru a le aduce acasă, dar, cine știe cum, gheața se topea pe drum și, odată ajuns înapoi, tot ce îmi rămânea în mână era un buchet oarecare de mici crengi maronii. Nu am nimic de dovedit, gândisem. Mințeam. Fugeam. Și Ksenia își dădea seama. Aspirația mea către pace era sinceră, dar încă n-o meritasem. Nici pe departe.

Dintr-odată, Ksenia și-a deschis ochii cenușii și m-a țintuit cu privirea. Fără nici cea mai mică surpriză, ca și cum ar fi fost absolut natural să mă aflu acolo, aplecat deasupra somnului ei ca un vultur în zori. Dar și fără cea mai mică urmă de prietenie. Ești mai puternică decât mine pentru că nu mă iubești, mi-am spus atunci. Suferința mea nu făcea decât să-i sporească plictiseala.

 

Magul de la Kremlin, de Giuliano da Empoli, Humanitas Fiction 2023, traducere din franceză și note de Bogdan Ghiu, Colecţia Raftul Denisei



Articole asemănătoare

Corpuri de femei, priviri de bărbați, despre „Ultimul nud”, de Ellis Avery

Haute couture și artă modernă, Channel și Picasso, Bois de Boulogne și Shakespeare & Co., fantomele războiului și petreceri extravagante, prostituție mascată și iubiri clandestine, toate se amestecă în Parisul lui Ellis Avery.

Normalitatea absurdului, despre „Portocaliul este noul negru”, de Piper Kerman

„Portocaliul este noul negru” este utilă ca un fel de exercițiu: cel de a ieși complet din zona ta de confort și de a te imagina dincolo de ceea ce ai învățat ca fiind normal, într-o lume a marginalilor, într-o zonă gri a acceptării sociale, alături de oameni pe lângă care ai trece și ai considera că nu pot face parte din lumea ta.

„The Underground Railroad”, de Colson Whitehead, va apărea la Humanitas Fiction

Romanul „The Underground Railroad”, de Colson Whitehead, cu titlu de lucru în limba română „Ruta subterană”, va fi publicat pentru ediția din acest an a târgului de carte Gaudeamus în colecția „Raftul Denisei”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu