• „Trebuie să vă obișnuiți cu viața și să învățați să râdeți” - W.A. Mozart

„Lupta mea” (Cartea întâi: Moartea unui tată), de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

„Lupta mea” (Cartea întâi: Moartea unui tată), de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil.

O călătorie afectivă de o fidelitate absolută, o explorare proustiană a propriului trecut, o poveste deopotrivă intimă și universală, care pune problema capacității literaturii de a descrie viața, doar viața, în toate aspectele ei.

Lupta mea de Karl Ove Knausgård a fost distins cu Premiul Criticilor Norvegieni.

„... extrem de sincer, Knausgård... vrea să ne introducă în cotidianul vieții, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forța lucrurilor, absolut obișnuit, pentru că ni se întâmplă pe tot parcursul vieții și tuturor...” (The New Yorker)

„O reușită rară. Nici un scriitor din generația sa nu egalează combinația lui Karl Ove Knausgård de talent, stil, spirit de observație și originalitate...” (Dagens Næringsliv)

„Dur și plin de forță precum granitul. Mai real decât realitatea.” (La Repubblica)

„Knausgård a rupt barierele romanului autobiografic.“ (Jeffrey Eugenides)

 

Fragment în avanpremieră: Lupta mea, de Karl Ove Knausgård

 

De unde venea grotescul? Cu doar doi ani în urmă, când ne mutaserăm acolo, fusesem un băiat de treisprezece ani cu pielea netedă care nu putea săl spună pe „r“, mulțumit peste poate să facă baie, să meargă cu bicicleta și să joace fotbal în noile împrejurimi, unde, deocamdată, nimeni nu mă luase la ochi. Dimpotrivă, în primele zile la școală toți voiau să stea de vorbă cu mine – un elev nou era un fenomen rar acolo –, toți se întrebau, bineînțeles, cine eram și ce știam să fac. Dupăamiaza și în weekenduri se întâmpla ca fete tocmai de jos din Hamresanden să vină cu bicicletele ca să mă întâlnească. Jucam o dată fotbal cu Per, Trygve, Tom și William și la un moment dat am văzut că pe drum veneau două fete pe bicicletă – oare ce voiau? Casa noastră era ultima, după ea veneau doar pădure, apoi două ferme, apoi pădure și iarăși pădure. Sau dat jos de pe biciclete pe deal, sau uitat către noi și au dispărut apoi în spatele copacilor. Au coborât din nou cu bicicletele și sau oprit să se uite.

– Oare ce vor? spuse Trygve.

– Au venit săl vadă pe Karl Ove, zise Per.

– Glumești, spuse Trygve. Doar nau venit cu bicicleta tocmai din Hamresanden pentru asta. Sunt totuși peste zece kilometri distanță!

– Pentru ce altceva să fi venit până aici sus? În orice caz, nu ca să te vadă pe tine, spuse Per. Tu ai fost dintotdeauna aici.

Stăteam și ne uitam la ele cum își făceau loc prin tufișuri. Una purta o geacă roșie, cealaltă, una albastrudeschis. Aveau păr bogat.

– Nu, haideți! spuse Trygve. Să jucăm!

Și am continuat să batem mingea pe bucata de pământ care se întindea înspre râu și unde tatăl lui Per și al lui Tom construiseră două porți. Fetele sau oprit când au ajuns la perdeaua de stuf, la vreo sută de metri de noi. Știam cine erau, nu erau cine știe ce frumoase, așa că leam ignorat, și, după ce au stat acolo în stufăriș vreo zece minute, ca un fel de păsări ciudate, sau întors și au pedalat spre casă. Cu o altă ocazie, câteva săptămâni mai târziu, trei fete au venit sus la noi în timp ce eram în depozitul mare al fabricii de parchet și lucram. Stivuiam bucăți mici de scânduri pe paleți, în straturi separate prin folii – eram plătiți în acord, și, după ce am învățat să arunc câte un mănunchi astfel încât să se așeze de la sine una lângă alta, am făcut ceva bani din asta. Puteam veni și pleca când voiam, deseori treceam în drum spre casă după școală și făceam o stivă, mergeam acasă și luam masa, apoi ne întorceam și rămâneam acolo tot restul serii. Eram atât de lacomi după bani încât puteam munci în fiecare seară și în toate weekendurile, dar deseori nu era de lucru, fie pentru că umpluserăm depozitul de stive, fie pentru că muncitorii de la fabrică le făcuseră ei înșiși în timpul programului. Tatăl lui Per lucra la administrație, așa că, fie prin el, fie prin William, al cărui tată era șofer pe camioneta fabricii, venea mesajul salvator: este de lucru. Întro astfel de seară, cele trei fete veniră sus în depozit la noi. Și ele locuiau în Hamresanden. De data asta fusesem avertizat: se răspândise un zvon cum că una dintre fetele din clasa a VIIa era interesată de mine, și iato acum, mult mai îndrăzneață decât celelalte două, care rămăseseră ca două găini în stufăriș, fiindcă Line – așa o chema – veni drept spre mine șiși puse brațele pe cadrul din jurul stivei, stătu acolo și mestecă gumă sigură pe ea, uitânduse la ce făceam, în timp ce prietenele ei așteptau în spate. Aflând că o interesam, mă gândisem că trebuia să încerc, căci, deși Line era doar în clasa a VIIa, sora ei era fotomodel și, dacă ea nu era încă, avea să fie frumoasă. Asta spunea toată lumea, că avea să fie frumoasă; asta lăudau toți: potențialul ei. Era slabă și cu picioare lungi, avea păr lung, închis la culoare, și era palidă, cu pomeți înalți și o gură disproporționat de mare. Faptul că avea membrele lungi, ușor lăbărțate mă făcea sceptic. Dar șoldurile erau frumoase. La fel gura și ochii. Tot în defavoarea ei era faptul că nu putea săl pronunțe pe „r” și că avea un aer vag prostesc sau împrăștiat. Era cunoscută pentru asta. Se bucura totuși de popularitate în clasa ei, fetele de acolo voiau să-i fie în preajmă.

– Salut! spuse ea. Am venit să te vizitez. Te bucuri?

– Văd, am spus.

Mam întors întro parte, am pus un mănunchi de scânduri pe antebraț, l-am azvârlit pe cadru, unde, cu un pocnet, sau așezat pe locurile lor, leam împins pe cele ieșite în afară și am apucat un alt mănunchi.

– Cât câștigați pe oră? zise ea.

– În funcție de cât lucrăm, am spus. Primim douăzeci de coroane pentru o stivă dublă, patruzeci pentru una cvadruplă.

– Aha, spuse ea.

Per și Trygve, care învățau întro clasă paralelă cu ea și care în repetate rânduri le criticaseră pe Line și gașca ei, erau la câțiva metri de noi și lucrau. Îmi trecu prin minte că semănau cu niște pitici: stăteau, mici de înălțime, aplecați în față, îndârjiți, în mijlocul depozitului enorm, cu paleți până în tavan pe toate laturile, și munceau.

– Îți place de mine? zise ea.

– Îmi place, de ce să numi placă? am spus.

Când o văzusem intrând pe poartă, mă hotărâsem să încerc, dar acum, când ea stătea acolo și drumul miera deschis, nu reușeam totuși să fac pasul necesar. Nu știu cum, dar miam dat seama că era cu mult mai sofisticată decât mine. OK, poate puțin neroadă, dar sofisticată. Șimi era greu să fac față acestei sofisticări.

– Îmi place de tine, spuse ea. Dar asta probabil ai auzit deja.

Mam aplecat în față și am îndreptat o folie, neașteptat de roșu la față.

– Nu, am spus.

Apoi ea nu mai zise nimic o vreme, stătu doar acolo lângă cadru mestecând gumă. Prietenele ei păreau că își pierduseră răbdarea lângă stiva de scânduri. Până la urmă se ridică.

– Bine deci, spuse ea răsucinduse și plecă.

Că pierdusem ocazia nu era atât de grav, mai rău era felul în care se întâmplase, faptul că nu fusesem în stare să duc treaba la capăt, să trec de ultimul pod. Iar când interesul față de mine sa stins, nam mai primit nimic pe tavă. Dimpotrivă, încetîncet au reapărut vechile păreri. Bănuiam că erau pe aproape, le auzisem reverberațiile, chiar dacă nu exista vreo legătură între cele două orașe în care locuisem. Încă din prima zi de școală pusesem ochii pe o fată: se numea Inger, avea ochi mici, frumoși, un ten de nuanță mai închisă, nas mic de copil, carei întrerupea liniile lungi și rotunjite ale feței și care transmitea un fel de răceală, cu excepția momentelor când zâmbea. Avea un zâmbet liniștitor și blând pe care îl admiram și îl găseam extrem de atrăgător, atât pentru că nu mi se adresa mie sau altora de seama mea, ci ținea de cele mai intime părți ale ființei ei, la care doar ea și prietenii ei aveau acces, cât și pentru că atunci buza ei superioară se răsucea puțin. Era în clasa de sub noi și, pe parcursul celor doi ani în care am fost elev la școala aceea, nam schimbat niciodată o vorbă cu ea. Am fost în schimb prieten cu verișoara ei, Susanne, care era în clasa paralelă cu a mea și locuia întro casă de pe cealaltă parte a râului. Avea nasul ascuțit, gura mică și dinții din față cam ca de iepure, dar sânii îi erau rotunjiți și frumoși, șoldurile exact de lățimea potrivită, iar ochii provocatori, ca și cum ar fi fost întotdeauna siguri de ceea ce voiau. Iar ceea ce voiau de multe ori era să se compare cu alții. În timp ce Inger, în condiția ei inaccesibilă, era plină de secrete și mister, iar puterea ei de atracție consta aproape exclusiv în ceea ce nu știam, ci doar bănuiam sau visam, Susanne era ca și mine, mai pe același calapod. Cu ea aveam mai puțin de pierdut, mai puțin de temut, dar și mai puțin de câștigat. Aveam paisprezece ani, ea avea cincisprezece, și, în decurs în câteva zile, neam apropiat unul de altul, așa cum se întâmplă la vârsta aceea.

 

Lupta mea (Cartea întâi: Moartea unui tată), de Karl Ove Knausgård, Ed. Litera, 2015, trad. Ioana Andreea Mureșan, col. „Clasici contemporani”



Articole asemănătoare

„Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

Palpitant și inventiv, ambițios și fascinant, „Scurtă istorie a șapte crime” este unul dintre cele mai remarcabile și extraordinare romane ale secolului XXI. Romanul a primit în 2015 Premiul Man Booker.

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery

O carte și frumoasă și tristă, și veselă și tragică, despre prietenie, despre fericire, despre singurătate, și, mai ales, despre frumusețe. O frumusețe aparte, care nu se regăsește în canoane și care este, în același timp, gratuită și de o valoare inestimabilă.

Eroul este o victimă a propriei legende, despre „Legile frontierei”, de Javier Cercas

Un roman despre reguli și convenții, despre vise și răzvrătiri adolescentine, despre mituri și demitizări, despre cum se construiește un erou, despre persoană și personaj, un roman care se citește printre rânduri și care când se termină nu te închide în universul lui, ci te deschide către lume.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu