O temă la care mă gândesc des în ultima vreme este cea care poate fi intitulată, pe scurt, „apărarea literaturii”: cum mai poate fi apărată literatura în lumea noastră contemporană, o lume care pare că ia totul în serios și în care tot mai mulți cititori consideră că nu au nevoie de cunoștințe pentru receptarea și interpretarea unei opere literare? Mi-am pus întrebarea asta și cu ocazia recitirii romanului Lolita, de Vladimir Nabokov, pe care l-am discutat la clubul de carte online din luna septembrie. Într-o lume în care problemele sociale influențează receptarea literară, cum mai poți apăra (sau justifica, sau, în ultimă instanță, chiar cum mai poți citi) un roman despre un bărbat matur care violează o fetiță de 12 ani timp de aproape 2 ani? Pentru că, dincolo de orice se poate spune despre Lolita din punct de vedere literar și stilistic, despre asta e vorba.
Cu unul dintre cele mai frumoase începuturi din literatură, „Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu.” („Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul.”), Lolita lui Nabokov este, pe scurt, o poveste splendidă din punct de vedere stilistic, despre un personaj odios din punct de vedere uman. O apărare a lui Humbert Humbert nu poate exista. De fapt, chiar el își face cea mai bună apărare (dar care nu-l ajută cu nimic, de fapt). Pledoaria lui este seducătoare și cuceritoare: adresarea directă către cititori și jurați, asumarea sinceră a ticăloșiei sale, are darul de a ți-l apropia într-un mod intim, pe care nu-l dorești, de fapt, deloc. Însă, într-o lume în care cărțile Agathei Christie și ale lui Roald Dahl sunt rescrise de „cititori sensibili” („sensitive readers”), iar numele lui J.K. Rowling este șters din referirile la universul Harry Potter într-un muzeu american din cauza părerilor scriitoarei referitoare la persoanele trans, mai poți aduce argumente literare în favoarea cărții lui Nabokov?
Un autor nu ar trebui să intervină în apărarea propriei cărți. Odată publicată, interpretarea ei cade în grija și responsabilitatea cititorului. Dintre toți oamenii, autorului îi este interzis (prin niște reguli nescrise, de altfel) să răspundă la întrebarea „Ce a vrut să spună autorul?”. Deși, după cum afirmă Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier, scriitorul poate face asta în cazul excepțional în care cartea sa este interpretată eronat de către cititori: „...scriitorii creativi - în calitate de cititori rezonabili ai propriilor opere - au cu certitudine dreptul de a răspunde oricărei interpretări nelalocul ei. În general, însă, trebuie să-și respecte cititorii, de vreme ce și-au lansat textul în lume ca pe un soi de mesaj închis într-o sticlă.” În viziunea lui Eco, lucrul ăsta se poate întâmpla mai des într-o lucrare științifică (când autorul are datoria de a explica mai bine anumite aspecte care nu au fost corect înțelese de către cititori), dar doar excepțional în cazul romanelor: „De fiecare dată după ce public un text de semiotică, îmi dedic ceva timp fie ca să admit că am greșit, fie ca să le demonstrez celor care nu l-au înțeles că nu l-au înțeles pentru că nu l-au citit cum trebuie. În schimb, după ce public un roman, simt că am în principiu datoria morală de a nu critica interpretările cititorilor pe marginea lui (și totodată de a nu încuraja nici o interpretare).” Așadar, Eco face o demarcație clară între un text de nonficțiune și unul de ficțiune, atât în ceea ce privește receptarea, cât și „responsabilitatea” autorului față de înțelesurile ce decurg din propria operă. Tocmai această separare pare, de multe ori, că nu mai este făcută în zilele noastre în receptarea unui text, iar autorii de ficțiune sunt nevoiți de multe ori „să ia apărarea” propriilor texte în fața unor învinuiri care nu mai țin de literatură, ci de contextul social și real la care fac referire.
Nabokov a simțit și el nevoia să dea explicații în legătură cu Lolita (eseul „Despre o carte intitulată Lolita”, 1956) la un an după publicarea cărții la Paris (pentru că toți editorii americani cărora le-a trimis manuscrisul au refuzat, din diferite motive, publicarea). Printre diferite considerații legate de geneza operei, scrierea ei, intențiile și motivațiile sale intime, Nabokov face în acest eseu două afirmații care mie mi se par esențiale: „Eu nu sunt cititor sau scriitor de romane didactice și (...) Lolita nu urmărește un scop moral” și „norma este arta”. Pe scurt: autorul nu a scris un roman moral, ci unul în care esteticul primează. De fapt, cam asta ar trebui să fie regula în ceea ce privește receptarea literară: esteticul, nu socialul. Mă rog, asta e o discuție veche despre „arta pentru artă” și „arta socială” (i s-a mai spus „arta cu tendință”).
Aceeași acuzație de obscenitate i-a fost adusă și romanului Doamna Bovary, de Gustave Flaubert, o altă carte excelentă din punct de vedere stilistic, iar în procesul care i-a fost intentat autorului argumentele cu care a avut câștig de cauză au fost, de fapt, de ordin moral (s-a argumentat că povestea putea servi drept exemplu femeilor care se lăsau atrase în legături imorale, iar lectura ei le-ar fi scutit de o suferință inutilă). Un secol mai târziu (în 1960), și în aceeași perioadă cu apariția Lolitei, și Amantul doamnei Chatterley, de D.H. Lawrence, a trecut printr-un proces în care i se interzicea publicarea pe motiv de obscenitate. De data asta nu autorul a fost incriminat (murise de vreo 3 decenii), ci editura Penguin care dorea publicarea necenzurată a cărții în Marea Britanie. Editura a câștigat procesul demonstrând „meritele literare” ale cărții, iar romanul s-a vândut în 200.000 de exemplare în prima zi a publicării (se estimează că Penguin a vândut 3 milioane de exemplare în total).
Una peste alta, ce mi se pare indubitabil este că o astfel de carte nu poate fi citită fără o minimă educație literară. Adevărul e că, la fel cum a ști să scrii nu e suficient pentru a fi scriitor, nici pentru a fi cititor nu e de ajuns doar să știi să citești. Așa cum simplul fapt că poți desena schematic un chip uman sau un brad de Crăciun, nu îți garantează că poți înțelege Guernica lui Picasso (exemplu random, puteți pune orice în loc), pentru a putea interpreta o carte, mai ales una care a apărut înaintea erei tale (a se înțelege: o carte care are în spate o istorie și un context istoric, cultural, social, economic etc. diferit de cele în care trăiești tu în prezent), e nevoie să te informezi, măcar minimal, legat de ea. Asemenea oricărei forme de artă, și literatura are nevoie de un fundal, de o educație, de informare.
Acestea fiind spuse, ajungem și la subiectul propriu-zis al articolului, și anume lista (mea) de cărți care a acompaniat recitirea Lolitei lui Nabokov. Fiind o recitire („nu citim o carte, ci o recitim”, zice Nabokov în eseul „Cititori buni și scriitori buni”, din volumul recent reeditat și retradus, Cursuri de literatură), știam deja ce mă așteaptă, așa că am simțit nevoie să mă apropii „de departe” de carte. Am început cu „schița” pentru Lolita, povestirea Vrăjitorul, scrisă de Nabokov în rusă cândva la finalul lui 1939-începutul lui 1940, la Paris, și pe care el mărturisea că a distrus-o, dar pe care a regăsit-o ani mai târziu în SUA, printre hârtiile sale. Având același subiect controversat (atracția sexuală a unui bărbat matur pentru fetițele pubere și încercarea acestuia de a-și viola fiica vitregă), Vrăjitorul este interesantă mai ales din perspectiva istoriei literare și ca ocheadă aruncată în „laboratorul de creație” al scriitorului. Și, apropo de acest „laborator de creație”, e interesant de descoperit și mărturisirile autorului referitoare la geneza operei: „După câte îmi amintesc, pulsația originară a inspirației a fost produsă oarecum de un foileton despre o maimuță de la Jardin des Plantes care, după câteva luni de insistențe depuse de un om de știință, a produs primul desen realizat vreodată de un animal: sărmana creatură a schițat gratiile cuștii unde stătea închisă.” („Despre o carte intitulată Lolita”). Încurcate sunt, așadar, căile inspirației și ale creației literare.
De la Vrăjitorul lui Nabokov n-am simțit nevoia să trec direct la Lolita, ci să fac un ocol printr-un alt predecesor, și anume Moartea la Veneția, de Thomas Mann. Publicată inițial în 1912, povestirea lui Mann urmărește cristalizarea și dezvoltarea unei alte iubiri controversate: cea a unui bătrân scriitor pentru un tânăr adolescent (minor și el). Spre deosebire de Nabokov, care nu simte nevoia să justifice obsesia personajului său (și, astfel, poate, să-l disculpe în vreun fel), textul lui Mann este plin de referiri la unul dintre dialogurile platoniciene, Phaidros sau Despre frumos, în care este dezvoltată concepția greacă antică după care frumusețea este calea către descoperirea divinității (în viziunea platoniciană a te îndrăgosti de un trup frumos este începutul descoperirii frumuseții divine și aici dăm de termeni precum „iubire platonică” sau „pederastie” care aveau un alt înțeles în Grecia antică decât în zilele noastre și care, pentru a fi corect înțeleși, trebuie să fie și ei puși în contextul potrivit).
Povestirea lui Mann nu poate fi văzută ca posibilă sursă de inspirație pentru Lolita (și nici nu am citit-o așa, voiam doar să văd cum a mai fost tratată tema asta în opera altor scriitori), întrucât aversiunea lui Nabokov pentru Mann este deja celebră (la fel de celebră precum cea pentru Freud și toate interpretările care derivă din teoriile sale). Las, pentru amuzament, un fragment dintr-un interviu cu Nabokov referitor la această povestire (și nu numai): „That, for instance, Mann’s asinine Death in Venice or Pasternak’s melodramatic and vilely written Zhivago or Faulkner’s corncobby chronicles can be considered «masterpieces», or at least what journalists call «great books», is to me an absurd delusion, as when a hypnotized person makes love to a chair.” („The Meanest Things Vladimir Nabokov Said About Other Writers” în Lithub, 20 aprilie 2018).
Povestea obsesiei sexuale a unui bărbat trecut de 40 de ani pentru o fată de 12 ani („nimfetă”, un termen intrat în vocabularul curent odată cu acest roman), Lolita nu este, însă, o apărare sau o apologie a pedofiliei, ci o incriminare a ei. Chiar dacă protagonistul are de partea sa manierele aristocratice ale vechii Europe și educația ei aleasă (ceea ce se vede foarte bine în stilul elevat al scriiturii sale), Humbert Humbert nu se disculpă prin mărturisirea sa, ci se condamnă. Într-o cultură care consideră împlinirea prin iubire drept cea mai mare fericire în viață, Nabokov scrie un roman despre o iubire bolnavă, chinuitoare, indezirabilă, neîmplinită. Mie mi-a amintit și de Viața amoroasă, de Zeruya Shalev, o altă relatare a felului în care iubirea-pasiune se transformă în ceva monstruos. Frumusețea discursului său seducător este singura consolare a lui Humbert, singurul său refugiu, însă, în cele din urmă, nici acesta nu-l mai poate justifica, nici măcar în proprii săi ochi. Spre deosebire de Moartea la Veneția, în Lolita această frumusețe din ochii privitorului nu mai e mântuitoare, ci damnată.
În romanul Vanessa mea cea întunecată, de Kate Elizabeth Russell, pe care l-am citit acum câțiva ani, am simțit și mai acut felul în care, despuiată de frumusețea scriiturii și redusă la o relatare neromanțată a faptelor, o astfel de iubire nu-și mai găsește nici un fel de justificare. Scris în epoca contemporană și influențat de fenomenul #metoo, romanul deschide și alte problematici, referitoare la ce este considerat acum agresiune sexuală și felul în care privim retroactiv opere literare precum Lolita. Stilul scriiturii nu este grozav, cum ziceam, însă subiectele dezvoltate sunt de discutat. Și mai departe de atât, Naomi Alderman propune în Puterea o lume în care dominația masculină este înlocuită cu cea feminină și care, în timp, ajunge, evident, la același tip de abuzuri.
Odată ajunși aici ne îndepărtăm de domeniul literaturii și de justificările pe care ni le poate oferi frumusețea unei scriituri sau a unei filozofii. Lipsită de refugiul ficțiunii, Consimțământul, de Vanessa Springora, nu mai poate fi citită cu detașare. Cartea relatează povestea de iubire dintre o fată de 13 ani (autoarea) și un scriitor de 49 de ani (Gabriel Matzneff). Nici aici contextul social și temporal nu este lipsit de importanță: se pare că în Parisul anilor '70 o astfel de relație nu era scandaloasă pentru toată lumea (cei doi se întâlneau cu consimțământul mamei Vanessei și protejați de complicitatea multor intelectuali contemporani), iar Matzneff nu a făcut niciodată un secret din înclinațiile sale pedofile sau din faptul că făcea turism sexual în Filipine. Memoriile autoarei sunt scrise însă în 2020, la aproape 30 de ani de la întâmplările relatate, iar viziunea ei este, evident, tributară mentalității contemporane. Ce mi s-a părut revelator a fost faptul că, aducând în discuție romanul lui Nabokov, pe care nu avea cum să-l ocolească, Vanessa Springora face o deosebire între ceea ce a trăit ea și Lolita: „Totuși, mi se pare că Lolita e orice, mai puțin o apologie a pedofiliei. E, dimpotrivă, dezaprobarea cea mai vădită, cea mai eficientă pe care am putea să o citim pe marginea acestui subiect. (...) ...în ciuda perversității inconștiente a Lolitei, în ciuda jocurilor de seducție și a zâmbetelor ei de starletă, Nabokov nu încearcă o clipă să-l facă pe Humbert Humbert să treacă drept un binefăcător, și cu atât mai puțin drept un tip cumsecade. Povestea pe care o spune despre atracția personajului său față de nimfete, atracție irepresibilă și bolnăvicioasă care-l chinuiește de-a lungul întregii sale existențe, este, dimpotrivă, de o luciditate implacabilă.”
Situat tot în planul realității, și refuzând refugiul oricăror justificări estetice, eseul „Bărbați explicându-mi Lolita”, din volumul Mama tuturor întrebărilor, de Rebecca Solnit, afirmă răspicat că nu trebuie să privim Lolita altfel decât ca o poveste despre violarea unui copil de 12 ani și că „arta este întotdeauna ideologică și determină lumea în care trăim”. Nu putem citi Lolita și să pretindem că faptele protagonistului nu au implicații sociale, ci doar artistice: „...dacă te identifici cu Lolita, îți dai seama că este o carte despre un bărbat alb care violează în repetate rânduri un copil, de-a lungul a câțiva ani. Ar trebui să citim Lolita și să evităm din răsputeri să observăm că acesta este subiectul și acestea sunt personajele? Oare povestea n-ar trebui să aibă nici o legătură cu propria ta experiență?” Aceasta este, cu siguranță, o viziune pe care autorul însuși ar fi dezaprobat-o ferm, însă, pe de altă parte, ea este revelatoare pentru un anumit spirit al timpului prezent pe care nu-l putem ignora.
Ca mulți cititori și filologi, și eu voi continua să cred că trebuie să existe o raportare corectă la fiecare text, o raportare care ține cont de intenția cu care a fost scris acel text și de încadrarea sa într-un gen literar anume. Unul dintre cele mai simple exerciții pe care le poți face atunci când înveți să interpretezi corect un text este să-l citești altfel decât conform scopului pentru care a fost scris. De exemplu, să citești o poezie ca pe un manual de instrucțiuni. Sau o rețetă de pui la cuptor (se ia un pui potrivit, se taie în bucăți mici...) cu ochii unui copil care se înduioșează la vederea oricărei ființe vii. Sau, dacă chiar vreți să râdeți, încercați un text legislativ: n-o să găsiți o mai potrivită poezie a absurdului. Bref, putem citi orice, oricum, dar asta nu înseamnă și că o facem corect.
Eu am simțit nevoia acestui periplu bibliografic la recitirea Lolitei pentru că mă interesează felul în care se oglindesc schimbările de mentalitate în diferitele opere și texte. Nu toate operele au nevoie de o astfel de situare contextuală, însă, de multe ori, o astfel de privire poate îmbogăți receptarea textului (mai ales când vorbim despre opere clasice, scrise pentru alți cititori și alte timpuri). Pe lângă cele enumerate mai sus, am mai scos din bibliotecă și Alfabetul doamnelor, de Ioana Pârvulescu (recent reeditat și unde am recitit eseul despre „Nimfeta Niceta”, personaj din romanul Iluzii pierdute, de Mihail Kogălniceanu, și care m-a trimis către poezia Lolita, de Mircea Cărtărescu) sau micul volum Nabokov și Lolita sa, de Nina Berberova, care mi-a înlesnit înțelegerea felului în care Nabokov a fost receptat de un cititor vorbitor de limbă rusă (și care m-a făcut să recitesc „Spovedania lui Stavroghin”, din romanul Demonii, de Dostoievski). Și, dacă am citit-o pe Berberova ca să văd cum a fost văzut Nabokov de ruși, am zis că n-ar fi rău să citesc și Nabokov în America. Drumul spre Lolita, de Robert Roper ca să văd cum a fost receptat de americani (și n-a fost rău, autorul nu se hazardează la sofisticate interpretări literare, ci preferă să redea detalii din viața lui Nabokov pe continentul american și, implicit, al timpului în care acesta, pe lângă alergatul pe câmpii după fluturi, scria Lolita).
Însă, dincolo de toate, cred că interpretarea cea mai bună este cea pe care, fără referire directă la Lolita, o dezvoltă Alberto Manguel în eseurile sale din volumul Un cititor în Pădurea din Oglindă: pentru cei care acceptă convenția literaturii, cărțile pot fi un sprijin și te pot ajuta să suporți haosul și nebunia lumii, însă literatura nu este consolare și nu oferă soluții. În fața greutăților vieții, există oameni pentru care literatura nu e de nici un ajutor („Literatura, așa cum știm cu toții prea bine, nu oferă soluții, ci ticluiește ghicitori bine făcute. Este capabilă, prin spunerea unei povești, să dezvăluie infinitele spirale, dar și simplitatea intrinsecă a unei probleme morale și să ne lase cu convingerea de a avea o anumită claritate prin care să înțelegem lumea nu dintr‑o perspectivă universală, ci una personală”).
Așa că, da, Rebecca Solnit are dreptate: dacă te identifici cu Lolita, lectura romanului lui Nabokov nu poate decât să-ți aducă suferință și, într-o societate în care femeile „își petrec cea mai mare parte a timpului încercând strategic să nu fie violate”, o astfel de poveste nu se poate ascunde în spatele justificărilor estetice. Pe de altă parte, literatura (și orice act artistic, de altfel) își are rațiunile ei de existență de care trebuie să ținem cont. Intenția autorului sau genul textului nu sunt lucruri de care nu putem să nu ținem seama. Însă, ce mi se pare mie și mai important, este că aceste două puncte de vedere nu trebuie să se excludă unul pe celălalt. Nu suntem obligați să alegem ori unul, ori celălalt. Cel mai corect ar fi să le înțelegem pe fiecare în specificul său și să le judecăm în consecință. Iar asta se numește toleranță și dorință de înțelegere și e un exercițiu bun de făcut și în literatură și în lumea reală. Literatura ar trebui să ne deschidă mințile și să ne dea acces la noi posibilități de înțelegere a lumii. În plus, nu trebuie neapărat să citești Lolita lui Nabokov dacă nu vrei, mai ales că este o carte al cărei subiect este dinainte cunoscut, așa că e simplu să te scutești de o neplăcere. Însă, dacă alegi să o citești, ar fi bine să o pui în contextul potrivit și să o lași să-și spună povestea așa cum știe ea.
Scrie un comentariu