O cronică palpitantă a efervescenței intelectuale, plasată în contextul frământărilor politice și religioase ale epocii, geniala carte a lui Ross King, Librarul din Florența, este, în aceeași măsură, o odă închinată cărților și producției de carte, ilustrând trecerea de la manuscris la tipar, prin intermediul vieții unui om extraordinar, pierdut de mult timp în istorie, unul dintre adevărații titani ai Renașterii.
Renașterea în Florența evocă fresce frumoase și clădiri elegante – opera impresionantă a artiștilor și arhitecților desăvârșiți ai orașului, dar la fel de importante pentru secolele următoare au fost geniile de un alt tip: căutătorii de manuscrise, scribii, cărturarii și librarii florentini, cei care au suflat praful de pe un mileniu de istorie și, prin descoperirea și răspândirea cunoștințelor antice au dat naștere unei lumi noi și strălucitoare.
Un astfel de căutător de comori livrești a fost și Vespasiano da Bisticci. Născut în 1422, el a devenit „regele librarilor din întreaga lume” după spusele unui prieten. Într-o vreme în care toate cărțile erau confecționate manual, timp de patru decenii Vespasiano a produs și a vândut multe sute de volume în librăria sa care s-a transformat, de asemenea, într-un loc de întâlnire pentru dezbateri și discuții. Pe lângă faptul că erau păstrătoarele înțelepciunii antice reprezentate de autori precum Platon, Aristotel și Quintilian, cărțile sale erau opere de artă în sine, copiate de scribi talentați și anluminate de cei mai iscusiți miniaturiști. Printre clienții săi se numărau papi, regi și prinți din întreaga Europă care doreau să-și întărească reputația prin fondarea unor biblioteci magnifice.
Vespasiano își atinsese deja apogeul puterii, fiind recunoscut drept cel mai prolific negustor de cunoaștere din Europa, atunci când și-a făcut apariția o nouă invenție: cartea tipărită. Astfel, la finalul secolului XV, regele librarilor s-a văzut amenințat de această realizare tehnologică de amploare, prin care cărțile produse la prețuri mici ajungeau la cititori care nu și-ar fi permis niciodată unul dintre manuscrisele sale elegante.
„Magnific . . . Cercetările meticuloase ale lui Ross King oferă o experiență de lectură fascinantă, pe măsură ce povestea împletește cu măiestrie intrigile politice ale familiilor care se luptau pentru putere și căutau favorurile papei cu o istorie intelectuală captivantă care acoperă evoluția cărților, Italia Renașterii, filozofia și literatura clasică și inventarea tiparului. Un studiu pătrunzător și emoționant al unei epoci în care cărțile erau considerate esențiale pentru a da sens vieții, iar cunoașterea și înțelepciunea erau prețuite ca scopuri în sine.” – Booklist
„Excelent... Dificultățile comerțului cu cărți din secolul XV reprezintă exact motivul pentru care Librarul din Florența este o lectură atât de fascinantă: ele leagă activități aparent neînsemnate, precum creșterea oilor, de ciumă, politică și cruciadele papale. Deși în aparență este o biografie a lui Vespasiano da Bisticci, acesta este mai puțin subiectul cărții, cât metoda acesteia: o fereastră către evoluțiile intelectuale, politice și tehnologice ale unei epoci aflate într-o efervescență radicală. Este o alegere inteligentă a lui Ross King, la fel cum Ross King – amuzant, spiritual și un adevărat specialist – este o alegere norocoasă pentru Vespasiano. Este o carte pe care o voi păstra în bibliotecă, în ciuda rafturilor aglomerate.” – Tim Smith-Laing, Telegraph
ROSS KING este un renumit specialist în Renașterea italiană, autorul a numeroase cărți de succes, printre care se numără Brunelleschi’s Dome, Michelangelo and the Pope’s Ceiling, Leonardo and the Last Supper sau Mad Enchantment: Claude Monet and the Painting of the Water Lilies. Dragostea sa pentru Florența renascentistă, despre care studiază, scrie și ține conferințe de peste două decenii, a făcut din povestea de mult uitată a lui Vespasiano da Bisticci – despre care nu s-a mai scris niciodată – un subiect irezistibil. În prezent, Ross King locuiește în apropiere de Oxford.
Librarul din Florența. Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea, de Ross King (fragment în avanpremieră)
Poggio Bracciolini a ajuns la abația din Saint Gall în vara lui 1416. Era acompaniat de doi prieteni tineri, ambii buni cunoscători de greacă și membri ai Curiei romane – Cencio Rustici și Bartolomeo Aragazzi. Porniseră în călătorie cu mari așteptări, fiindcă auziseră că în bibliotecă se găsea un număr mare de cărți. Rustici avea să scrie mai târziu că sperau să găsească opere de Cicero, Varro, Titus Livius „și alți mari oameni de învățătură, care par să fi dispărut complet”.
Biblioteca din Saint Gall le-a oferit repede câteva volume interesante, deși erau într-o stare proastă. Poggio i-a descris lui Vespasiano cum a descoperit un volum cu șase discursuri de Cicero „într-o grămadă de maculatură care urma să fie aruncată”. Pe rafturi au găsit și opere ca Zece cărți despre arhitectură a lui Vitruviu și un manuscris al poetului Valerius Flaccus, cu un poem epic neterminat, Argonautica – „toate opere de mare importanță”, spunea Vespasiano. Dar, oricât de importante și interesante ar fi fost, niciuna nu le era necunoscută tinerilor. În Florența se găseau cel puțin două exemplare din Vitruviu, dintre care unul îi aparținuse lui Giovanni Boccaccio și era păstrat cu restul manuscriselor sale – o colecție de vreo 160 de codice – în biblioteca monastică din Santo Spirito.
Abia când cei trei au ieșit din bibliotecă și au ajuns în turnul bisericii, unde erau păstrate alte cărți sau, mai degrabă, unde erau ținute închise într-o temniță întunecată, abia atunci și-au făcut marea descoperire. La început au fost îngroziți de priveliște: cărțile erau neglijate și turnul era infestat de in- secte și plin de praf, mucegai și funingine. Le-au dat lacrimile văzând această priveliște și au fost mâhniți și uimiți de soarta clasicilor latini. Rustici a explodat, spunând că abatele și călugării erau „scursurile umanității”, deși se vedea obligat să recunoască că nici italienii nu prea arătaseră respect pentru magnifica moștenire. Însă tristețea lor s-a transformat în uluire și bucurie când printre ruinele acelea au descoperit o carte căutată de mai bine de cinci secole: o cópie completă a Institutio Oratoria a lui Quintilian.
Poggio a încercat să cumpere manuscrisul prețios de la călugări, dându-și seama că Quintilian „n-avea să mai supraviețuiască multă vreme în mizeria acelei închisori, murdăriei locului și cruzimii sălbatice a păstrătorilor”. Când abatele l-a refuzat, Poggio și-a petrecut următoarele 32 de zile copiind întregul text. Mulți ani mai târziu avea să-i arate manuscrisul lui Vespasiano care, pe-atunci deja un bun cunoscător al acestor lucruri, avea să-i admire „literele frumoase”.
Descoperirea lui Quintilian de către Poggio în Saint Gall a fost celebrată și a făcut istorie. Aflând despre acest eveniment, Niccoli și Bruni l-au rugat pe Poggio să lase orice altceva și să le trimită o cópie a manuscrisului la Florența. „Bucurie nesperată! Te voi citi, Marcus Fabius, întreg și teafăr, și cât de multe îmi vei spune?“”În 1417, Poggio a primit o scrisoare de la un prieten, un învățat bogat din Veneția, pe nume Francesco Barbaro, care îl lăuda că readusese la viață un asemenea înțelept. Datorită descoperirilor lui Poggio, spunea Barbaro, „urmașii noștri vor putea să trăiască bine și onorabil”. Înțelepciunea anticilor, de îndată ce-avea să fie studiată și aplicată, urma să aducă „rasei umane mari avantaje”, căci știința de carte avea să fie benefică „nu doar intereselor private, ci și orașelor, națiunilor și în cele din urmă întregii omeniri”. Își imagina cu plăcere că, într-o zi, cineva care deține „cea mai înaltă putere de guvernare” va fi pătruns de aceste opere clasice, cu consecințe fericite pentru întreaga omenire. Barbaro credea că Poggio făcuse un mare serviciu și guvernelor, și societăților: întrucât descoperirile sale aveau să sporească „binele public”.
După descoperirea lui Quintilian, Poggio a călătorit în următorii ani în locuri ca Langres în Franța, Köln în Germania și Einsiedeln în cantoanele elvețiene. S-a dus la faimoasa abație din Fulda, unde – cu șase secole înainte – o echipă de 40 de călugări lucrase la copierea codicelor aduse din Anglia de misionarii anglo-saxoni. S-a dus în Reichenau, unde, un secol mai târziu, o altă echipă de călugări copia codice transcrise de călugării din Fulda. În toate aceste biblioteci a făcut alte descoperiri, inclusiv o cópie parțială a Poemului naturii, de Lucrețiu – pe care savanții nu-l mai citiseră de 500 de ani, precum și opt discursuri necunoscute scrise de Cicero.
Toate acestea au fost copiate de Poggio și trimise în Florența, lui Bruni și Niccoli. Orașul devenise renumit în Europa ca fiind locul unde erau strânse manuscrisele vechi, unde clasicii erau studiați, păstrați și apreciați. În anul nașterii lui Vespasiano, la 1422, toată această cunoaștere antică, care migrase prin Europa, care traversase Canalul Mânecii și Alpii, care se refugiase apoi în mănăstiri unde fusese transferată pe noi codice, toată această cunoaștere sosea în Florența după secole petrecute în întuneric și neglijare.
„Cât de mult le datorează oamenii de litere acestor bărbați care-au răspândit lumina în lume”, avea să scrie Vespasiano despre ei mai târziu. Când a început să muncească în atelierul lui Michele Guarducci, a fost posibil, datorită unor oameni ca Niccoli și Poggio, să viseze la renașterea lumii antice, de data aceasta pe malurile râului Arno.
Librarul din Florența. Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea, de Ross King, Editura Nemira, 2022, traducere din limba engleză de Iulian Bocai, colecția „ORION”
Scrie un comentariu