„Librăria”, de Penelope Fitzgerald (fragment)

„O bijuterie ascunsă, o carte minunată.” (BBC Kaleidoscope)

Roman nominalizat la Man Booker Prize. 

Povestea emoționantă care a stat la baza filmului The Bookshop, cu Emily Mortimer în rolul principal. 

Coasta sălbatică și bătută de vânturi a Sussexului, 1959. Florence Green, o văduvă plină de energie, primește o mică moștenire și hotărăște să riște totul ca să deschidă o librărie – singura de felul ei – în orașul Hardborough.

Când o afacere aparent sortită eșecului are un succes atât de mare, ea își atrage ostilitatea celorlalți vânzători din oraș. Și, fiindcă îndrăznește să le îmbogățească viețile vecinilor prin cărți, intră în conflict cu doamna Gamart, patroana artelor din partea locului. Un dușman redutabil, cu mănuși de catifea.

Dar un oraș fără o librărie nu e întotdeauna un oraș care-și dorește o librărie. Oare va reuși Florence să-și păstreze afacerea și să-și împlinească visul?

„Penelope Fitzgerald merită să se afle pe același raft cu cei mai buni scriitori englezi contemporani.” (The Boston Globe) 

„Un clasic a cărui forță morală nu doar că rezistă în timp, dar pare din ce în ce mai actuală.” (The New York Times)

„Cu cât mergea mai mult pe plajă, cu atât parcă se afunda, la fiecare pas. Nisipul umed și prundișul se scufundau de parcă nu voiau să suporte greutatea ei infimă, apoi reveneau, umplându-i urmele de pași cu apă strălucitoare. Era grozav să lase o urmă, de orice fel. Departe de foca moartă, departe de întinderea de pietricele, unde cu opt ani în urmă un bărbat găsise o bucată de chihlimbar mare cât capul lui – dar nimeni nu mai găsise chihlimbar de atunci –, a ajuns într-o zonă părăsită, unde turiștii nu se aventurau. O potecă întortocheată ducea în sus, înapoi la parc. Oameni singuri sau câte doi își scoteau câinii să facă mișcare. A fost surprinsă să descopere pe câți îi știa, căci erau clienți ocazionali. I-au făcut cu mâna de la distanță și apoi, pentru că terenul era atât de plat și era greu să ajungă la ei, le-a făcut și ea cu mâna pe când se apropiau, abținându-se să zâmbească până în ultimul moment. Odată ce zâmbeau, majoritatea plimbăreților, fericiți să-și tragă sufletul, întrebau același lucru: când se va redeschide biblioteca? Erau tare nerăbdători.” (fragment)

PENELOPE FITZGERALD (1916–2000) a absolvit Somerville College, Oxford, și a lucrat ca jurnalistă la BBC în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A început apoi să predea la o școală de artă dramatică, iar printre elevele ei s-au numărat Anna Wintour și Helena Bonham Carter. Într-o vreme, chiar a lucrat într-o librărie din Suffolk și a locuit pe o barcă – evenimente care par să fi stat la baza romanului Librăria (The Bookshop, 1978). Fitzgerald a debutat la 58 de ani, cu biografii de artiști, iar în 1977 și-a publicat primul roman, The Golden Child. Acestuia i-au urmat cărțile Offshore (câștigătoare a Booker Prize, 1979), Human Voices (1980), Innocence (1986), The Beginning of Spring (1988), The Gate of Angels (1990, nominalizată la Booker Prize), Floarea albastră (Nemira, 2017; The Blue Flower, 1995, premiată cu National Book Critics Circle Award). Autoarea a fost inclusă în topul The Times al celor mai importanți 50 de scriitori britanici de după 1945.

Librăria, de Penelope Fitzgerald (fragment)

Proprietatea pe care Florence hotărâse să o cumpere nu primise acel nume la voia întâmplării. Deși aproape niciuna dintre case nu era nouă – până nu ajungeai în nord-vest, la proprietatea consiliului, construită pe jumătate –, multe din ele datând din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, toate păleau în comparație cu Old House; și doar Holt House, casa domnului Brundish, era mai veche. Construită acum cinci sute de ani din pământ, paie, bețe și grinzi de stejar, Old House rămăsese în picioare datorită unei pivnițe, la care ajungeai coborând un rând de trepte din piatră. În 1953 se strânseseră peste doi metri de apă de mare în pivniță, până când s-au retras apele. Pe de altă parte, o parte din apa de mare era încă acolo.

Înăuntru erau camera mare din față, bucătăria, iar la etaj un dormitor, sub un tavan înclinat. Deși nu era lângă casă, la două cvartale distanță pe faleză se afla depozitul de stridii, care venea la pachet cu proprietatea și pe care sperase să-l folosească drept depozit pentru stocuri. Dar se pare că tencuiala fusese amestecată din comoditate cu nisip de pe plajă, care nu se usucă niciodată.

Dacă lăsa cărți acolo, aveau să fie pătrunse de umezeală, iar paginile s-ar fi încrețit în câteva zile. Însă dezamăgirea ei i-a făcut pe proprietarii de magazine din Hardborough s-o îndrăgească puțin. Cu toții cunoșteau bine situația și ar fi putut să-i spună. Au mirosit că se mai echilibrase balanța puterii intelectuale și au început să-i dorească binele.

Cei care stăteau în Hardborough de ceva vreme știau, de asemenea, că locuința ei era bântuită. Subiectul nu era evitat, ci chiar cunoscut. De pildă, uneori se vedea silueta unei femei pe chei, pe la înserat, așteptându- și fiul să se întoarcă, deși se înecase cu peste o sută de ani în urmă. Dar Old House nu era bântuită, în sensul inofensiv al cuvântului. Era bântuită de o stafie care, împreună cu umezeala și problema nerezolvată a canalelor de scurgere, îndepărta orice cumpărător potențial. Agentul imobiliar nu era în niciun fel obligat să menționeze stafia, deși poate că făcuse o aluzie când pomenise ceva de o atmosferă neobișnuită.

Stafiilor li se spunea „ciocănitori” în Hardborough. O țineau așa ani buni, apoi se opreau, dar nimeni dintre cei care auziseră zgomotul, ce sugera o frustrare fizică serioasă, ca și cum ceva sau cineva nu ar putea evada dintr-un loc închis, nu l-ar fi putut lua vreodată drept altceva.

— Cred că ciocănitoarea dumitale a umblat la cheile mele fixe, i-a spus instalatorul fără ranchiună în glas, când a venit să vadă cum mergea treaba.

Trusa lui cu scule fusese răsturnată și obiectele, împrăștiate; faianța de un albastru șters, cu nuferi, fusese smulsă, iar acum era pe holul de la etaj. Baia, care fusese conectată pe jumătate la rețeaua de apă, părea a fi în alertă, de parcă fusese martora unui incident nemaivăzut. Când instalatorul binedispus se dusese să-și bea ceaiul, ea a închis ușa de la baie, a așteptat câteva clipe și apoi s-a uitat cu atenție înăuntru. Se gândea că, dacă s-ar fi uitat cineva la ea, ar fi crezut că e complet nebună. În Hardborough, oamenii nu spuneau „nebun”, ci „nu prea bine”, la fel cum în loc de „foarte bolnav” ziceau „așa și-așa”.

— Poate că n-o să-mi fie prea bine dacă lucrurile merg tot așa, i-a spus instalatorului, dorindu-și ca el să nu mai spună „ciocănitoarea dumitale”.

Domnul Wilkins, instalatorul, credea că ea va depăși momentul.

În asemenea momente îi era dor de prietenii de nădejde pe care îi avusese la început, la Müller. Când intrase și își dăduse jos mănușa din piele de căprioară, ca să-și arate inelul de logodnă cu un diamant micuț, se făcuse o listă încurajator de lungă cu cei care voiau să contribuie la cadoul de nuntă, aproape aceeași listă ca atunci când Charlie murise de pneumonie, într-o tabără improvizată, la începutul războiului. Nu mai ținea legătura cu aproape niciuna dintre fetele din departamentele de expediere, livrare și recepție. Și, chiar și când intrase în posesia tuturor adreselor lor, nu voise în ruptul capului să admită că îmbătrâniseră – la fel ca ea.

Nu se putea spune că nu avea cunoștințe în Hardborough. De pildă, era simpatizată la atelierul de croitorie Rhoda. Dar încrederea ei nu era prețuită. Rhoda, adică Jessie Welford, care fusese rugată să-i facă o rochie nouă, nu ezitase să vorbească liber despre asta și chiar să arate materialul.

— E pentru petrecerea dată de general și de doamna Gamart, la The Stead. Nu știu dacă aș fi ales roșu. Vin oaspeți din Londra.

Florence nu se așteptase să fie vreodată invitată la The Stead, deși doamna Gamart dădea din cap și îi zâmbea după ce primea diferite donații pentru asociațiile caritabile. A acceptat, deși nu îi ajunsese încă marfa de la Londra, pentru că i se părea un compliment făcut puterii cărților.

Librăria, de Penelope Fitzgerald, Editura Nemira, 2021, trad. Alexandru Macovescu, col. „Babel”