„Leonardo da Vinci”, de Walter Isaacson (fragment în avanpremieră)

În mod cert, una dintre cele mai importante apariții ale acestei veri pe piața editorială românească este biografia marelui artist renascentist Leonardo da Vinci, realizată de Walter Isaacson. Cartea a apărut anul trecut în limba engleză și acum a fost tradusă în română pentru Editura Publica de Louis Ulrich. 

EL A FOST CEL MAI CREATIV GENIU DIN ISTORIE. CE SECRETE NE POATE ÎNVĂȚA? 

În această nouă biografie captivantă, autorul lucrărilor de succes despre Steve Jobs, Albert Einstein și Benjamin Franklin, îl aduce la viață pe Leonardo da Vinci. 

Pe baza a mii de pagini din uluitoarele carnete ale lui Leonardo și a noilor descoperiri despre viața și opera sa, Walter Isaacson țese o narațiune care unește arta și știința lui. El ne arată cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătăți în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia. 

Creativitatea sa, asemănătoare cu cea a altor mari inovatori, provenea din poziționarea la intersecția științelor umaniste cu tehnologia. Leonardo a jupuit carnea de pe fețele cadavrelor, a desenat mușchi care mișcă buzele și apoi a pictat cel mai memorabil zâmbet din istorie în Mona Lisa. A explorat matematica opticii, a demonstrat felul în care razele de lumină lovesc corneea și a creat iluzii prin schimbarea perspectivelor în Cina cea de Taină. Isaacson descrie, de asemenea, dragostea de o viață a lui Leonardo pentru punerea în scenă a unor producții teatrale, susținute de picturile și invențiile sale. 

Abilitatea lui de a combina arta și știința, simbolizată de desenul care s-ar putea să-l reprezinte pe el însuși într-un cerc și un pătrat, rămâne rețeta trainică a inovației. Viața sa ar trebui să ne reamintească cât de important este să imprimăm, atât în mintea noastră, cât și în cea a copiilor noștri, nu doar cunoașterea primită, ci și dorința de a o pune în discuție – de a fi imaginativi și, asemenea neadaptaților și rebelilor talentați din toate epocile, de a gândi diferit. 

„A citi această biografie magnifică a lui Leonardo da Vinci înseamnă a face o călătorie prin viața și opera uneia dintre cele mai extraordinare ființe umane din toate timpurile, în compania celui mai șarmant, informat și intuitiv ghid imaginabil. Walter Isaacson este simultan un adevărat savant și un scriitor fascinant. Și ce bogăție de învățăminte în aceste pagini.” (David McCullough)  

„O capodoperă.” (San Francisco Chronicle)

Walter Isaacson este CEO-ul Institutului Aspen; anterior acestei funcții ocupând poziția de președinte al trustului media CNN și editor al prestigioasei publicații Time Magazine. De asemenea, este autorul biografiilor Einstein: His Life and Universe (2008), Benjamin Franklin: An American Life (2004), Kissinger: A Biography (2005), lucrări care s-au bucurat atât de recunoașterea criticilor, cât și de un mare succes la public. În limba română au apărut Steve Jobs, biografia autorizată (2011) și Inovatorii. Cum a creat revoluţia digitală un grup de hackeri, genii şi tocilari (2015). Biografia lui Leonardo da Vinci este cea mai recentă carte a sa. 

La fel ca și celelalte biografii semnate de Isaacson și aceasta va deveni, în mod sigur, o carte de referință, textul și documentarea fiind completate de reproduceri din opera lui Leonardo. Puteți citi o recenzie a acestei cărți în The New York Times: Walter Isaacson’s ‘Leonardo da Vinci’ Is the Portrait of a Real Renaissance Man. 

În fragmentele de mai jos puteți citi Introducerea semnată de Walter Isaacson și un fragment din carte pentru a vă face o idee despre subiectele abordate, stilul narativ, dar și despre ilustrațiile din interior. 

Introducere: Pot și să pictez

 

În preajma datei la care împlinise nesuferita vârstă de treizeci de ani, Leonardo da Vinci îi adresa conducătorului Milanoului o scrisoare în care înșiruia toate motivele pentru care ar fi trebuit să i se ofere o slujbă. Cunoscuse un oarecare succes ca pictor la Florența, dar întâmpinase greutăți în a-și duce la bun sfârșit comenzile și căuta alte orizonturi. În primele zece paragrafe își lăuda talentele inginerești, inclusiv abilitatea de a proiecta poduri, canale, tunuri, vehicule blindate și clădiri publice. Abia în al unsprezecelea paragraf, la sfârșit, adăuga că era și artist. „La fel și în pictură, pot să fac tot ce se poate face”, scria el.

Da, putea. Și avea să creeze cele mai faimoase două picturi din istorie, Cina cea de taină și Mona Lisa. Dar, în mintea sa, el se considera, în aceeași măsură, om de știință și inginer. Cu o pasiune deopotrivă jucăușă și obsesivă, a realizat studii inovative în domeniul anatomiei, a cercetat fosilele, păsările, inima, mașinile zburătoare, optica, botanica, geologia, curgerea apei și tehnica militară. A devenit astfel arhetipul Omului Renașterii, o sursă de inspirație pentru toți cei care cred că „opera nesfârșită a Naturii”, după cum spunea el, formează un tot plin de tipare minunate. Datorită abilității lui de a îmbina arta cu știința, devenită iconică prin desenul care înfățișează un bărbat perfect proporționat, cu mâinile și picioarele întinse, în interiorul unui cerc și al unui pătrat, cunoscut sub numele de Omul vitruvian, a rămas în istorie drept cel mai creativ geniu.

Cercetările sale științifice i-au influențat arta. A jupuit pielea de pe fețele cadavrelor, a desenat mușchii care mișcă buzele și a pictat apoi cel mai memorabil zâmbet din lume. A studiat craniile umane, a făcut desene stratificate ale oaselor și dinților și astfel a putut reda agonia scheletică a Sfântului Ieronim. A studiat matematica opticii, a arătat cum razele de lumină ating corneea și a creat iluzii magice schimbând perspectivele vizuale în Cina cea de taină.

Prin îmbinarea studiilor sale asupra luminii și opticii cu arta, a devenit maestru în folosirea umbrelor și a perspectivei pentru a modela obiectele de pe o suprafață bidimensională astfel încât să pară tridimensionale. Această abilitate „de a înfățișa relieful unui corp, desprinzându-se de pe o întindere plană”, spunea Leonardo, era „cea dintâi datorie a unui pictor”. În mare măsură, dimensionalitatea a devenit inovația supremă a artei Renașterii datorită muncii sale.

Pe măsură ce a îmbătrânit, și-a continuat cercetările științifice nu doar în folosul artei sale, ci și dintr-un instinct exuberant de a înțelege frumusețile profunde ale creației. Atunci când căuta cu înfrigurare o explicație pentru faptul că cerul este albastru, nu o făcea doar pentru a-și îmbunătăți picturile. Curiozitatea sa era pură, personală și fermecător de obsesivă.

Dar chiar și atunci când era absorbit de analiza cerului albastru, știința lui nu era un demers separat de artă. Împreună, ele au servit pasiunii sale călăuzitoare, aceea de a ști tot ce se putea ști despre lume, inclusiv care este locul nostru în ea. A nutrit un respect profund pentru plenitudinea naturii și a fost fascinat de armonia modelelor ei, pe care le-a văzut reproduse în fenomene mari și mici. În carnetele sale avea să imortalizeze bucle de păr, volburi de apă și vârtejuri de aer, însoțite de trimiteri matematice care ar putea sta la baza unor asemenea spirale. În timp ce mă aflam la Castelul Windsor, privind vâltoarea copleșitoare a „desenelor Potopului” pe care Leonardo le-a făcut spre sfârșitul vieții, l-am întrebat pe curatorul Martin Clayton dacă era de părere că fuseseră realizate ca lucrări de artă sau lucrări științifice. Chiar în momentul în care am rostit întrebarea, mi-am dat seama că era una stupidă. „Nu cred că Leonardo ar fi făcut această distincție”, mi-a răspuns el.

Am hotărât să scriu această carte pentru că Leonardo da Vinci este exemplul suprem al firului roșu din precedentele mele biografii: felul în care abilitatea de a face conexiuni între discipline – umaniste și tehnologice, arte și științe – este o cheie către inovație, imaginație și geniu. Benjamin Franklin, de care m-am ocupat anterior, a fost un Leonardo al epocii sale: lipsit de educație formală, a învățat singur cum să devină un erudit plin de imaginație, cel mai mare om de știință, inventator, diplomat, scriitor și om de afaceri al Iluminismului în America. Înălțând un zmeu, a dovedit că fulgerul este electricitate și a inventat paratrăsnetul pentru a-l controla. A creat lentilele bifocale, instrumente muzicale minunate, sobe care foloseau mai puțin lemn și generau mai multă căldură, a desenat hărți ale Curentului Golfului și a inventat stilul unic de umor tipic american. Albert Einstein, când se împotmolea în munca sa la teoria relativității, își scotea vioara și cânta Mozart, iar asta îl ajuta să se reconecteze la armonia cosmosului. Ada Lovelace, pe care am portretizat-o într-o carte despre inovatori, a îmbinat sensibilitatea poetică a tatălui ei, Lordul Byron, cu dragostea mamei sale pentru frumusețea matematicii pentru a imagina un computer universal. Iar Steve Jobs a atins punctul culminant al lansării produsului său cu o imagine a unor indicatoare rutiere care semnalau intersecția artelor liberale cu tehnologia. Leonardo a fost eroul său. „El a văzut frumusețea atât în artă, cât și în inginerie”, spunea Jobs, „și abilitatea sa de a le combina a fost cea care l-a făcut un geniu.”

Da, a fost un geniu: extraordinar de imaginativ, de curios și de creativ în multe discipline. Ar trebui totuși să luăm seama la acest cuvânt. Punându-i lui Leonardo eticheta de „geniu”, în mod bizar, îl minimizăm, lăsând impresia că ar fi avut revelații. Biograful său timpuriu, Giorgio Vasari, un artist din secolul al XVI-lea, a făcut această greșeală: „Câteodată (...), în chip nefiresc, se văd îngrămădindu-se laolaltă, din belșug, într-un singur trup, și frumusețe, și grație, și virtute, în așa fel încât, oriunde s-ar îndrepta un astfel de ins, fiecare faptă a lui este atât de dumnezeiască încât (...) se arată lămurit a fi – precum și este – un dar al lui Dumnezeu, nu ceva dobândit prin iscusință omenească”. De fapt, geniul lui Leonardo a fost unul uman, forjat de propria voință și ambiție. Nu s-a datorat faptului că era, precum Newton sau Einstein, beneficiarul divin al unei minți cu o putere de procesare atât de mare încât noi, simplii muritori, nu o putem pricepe. Leonardo n-a făcut școală aproape deloc și abia reușea să citească în latină sau să facă o împărțire lungă. Geniul său a fost unul pe care îl putem înțelege, de la care putem chiar lua lecții. S-a bazat pe deprinderi pe care aspirăm să le îmbunătățim în noi înșine, precum curiozitatea și atenția. Leonardo a avut o imaginație atât de bogată încât cocheta cu fantasticul, ceea ce la rândul nostru încercăm să păstrăm în noi înșine și să cultivăm la copiii noștri.

Fanteziile lui Leonardo au impregnat tot ceea ce a atins: producțiile teatrale, planurile de deviere a râurilor, proiectele de orașe ideale, schemele pentru mașini zburătoare și aproape orice aspect al artei și ingineriei sale. Scrisoarea lui către ducele Milanoului este un exemplu în acest sens, întrucât competențele sale în domeniul ingineriei militare de la acea vreme existau mai ales în mintea sa. Rolul său inițial la curte nu a fost să construiască arme, ci să se ocupe de serbări și carnavaluri. Chiar și la apogeul carierei sale, cele mai multe dintre mașinile sale de luptă și cele de zburat au fost mai degrabă fanteziste decât practice.

La început, m-am gândit că predispoziția sa către fantezie a fost un defect, scoțând la iveală o lipsă de disciplină și de sârguință care avea legătură cu tendința sa de a abandona operele de artă și tratatele. Într-o oarecare măsură, este adevărat. Viziunea fără execuție înseamnă halucinație. Dar am ajuns să cred și că abilitatea sa de a estompa granițele dintre realitate și fantezie, asemenea tehnicii sale sfumato pentru estomparea liniilor dintr-o pictură, a fost o cheie spre creativitatea sa. Măiestria fără imaginație este searbădă. Leonardo a știut cum să îmbine observația și imaginația, ceea ce l-a făcut inovatorul desăvârșit din istoria lumii.

Punctul meu de plecare pentru această carte nu a fost reprezentat de excepționalele opere artistice ale lui Leonardo, ci de carnetele sale. Gândirea sa, cred eu, se dezvăluie cel mai bine în cele peste 7200 de pagini de note și însemnări care, în mod miraculos, au supraviețuit până în ziua de azi. Hârtia se dovedește o superbă tehnologie de stocare a informațiilor, încă lizibilă după cinci sute de ani, ceea ce probabil nu se va întâmpla în cazul postărilor noastre de pe Twitter.

Din fericire, Leonardo nu și-a putut permite să irosească hârtia, așa că a umplut până la refuz fiecare centimetru al paginilor sale cu diverse desene și însemnări aparent aleatorii, dar care ne oferă, de fapt, indicii cu privire la salturile sale mintale. Înghesuite unele lângă altele, mai mult sau mai puțin logic, găsim acolo calcule matematice, schițe ale tânărului său iubit diabolic, informații despre păsări, mașini zburătoare, recuzită de teatru, vârtejuri de apă, valve sangvine, capete grotești, îngeri, sifoane, tulpini de plante, cranii secționate, sfaturi pentru pictori, note despre ochi și optică, arme de luptă, fabule, ghicitori și studii pentru tablouri. Splendoarea alăturării disciplinelor se întinde pe fiecare pagină, oferind o imagine încântătoare a unei minți care vibrează în același ritm cu natura. Carnetele sale sunt cel mai mare spectacol al curiozității creat vreodată, un ghid nemaipomenit pentru descoperirea celui pe care eminentul istoric de artă Kenneth Clark l-a numit „cel mai curios om din istorie”.

Ceea ce prețuiesc cel mai mult în carnetele sale sunt listele cu lucruri de făcut, în care curiozitatea lui se etalează în toată splendoarea. Una dintre aceste liste, datând din anii 1490, pe când se afla la Milano, conține lucrurile pe care dorea să le afle în ziua aceea. „Măsurarea Milanoului și a suburbiilor sale” este primul dintre ele. Acest lucru are un scop practic, după cum ne dezvăluie un punct ulterior: „Desenează Milano”. Altele ni-l înfățișează căutând neobosit oameni de la care să obțină informații: „Pune-l pe profesorul de aritmetică să-ți arate cum să înscrii un triunghi într-un pătrat... Întreabă-l pe Gianinno Tunarul cum este înconjurat de ziduri turnul din Ferrara... Întreabă-l pe Benedetto Portinari cum merg oamenii pe gheață în Flandra... Găsește un meșter în hidraulică și pune-l să-ți spună cum să repari o ecluză, un canal și o moară așa cum se face în Lombardia... Obține măsura soarelui pe care ți-a promis-o Maestro Giovanni Francese, francezul”. E avid după informații.

Iar și iar, an după an, Leonardo notează lucruri pe care trebuie să le facă și să le afle. Unele presupun genul de observație atentă pe care cei mai mulți dintre noi rareori ne oprim s-o facem. „Observă laba gâștei: dacă ar fi mereu deschisă sau mereu închisă, creatura n-ar fi în stare să facă nicio mișcare.” Altele implică întrebări retorice cu privire la fenomene atât de obișnuite, încât rareori ne oprim să ne punem întrebări despre ele. „De ce peștele din apă este mai rapid decât pasărea din aer, când ar trebui să fie invers, pentru că apa e mai grea și mai densă decât aerul?”

Cele mai interesante dintre toate sunt subiectele care par complet aleatorii. „Descrie limba ciocănitorii”, își propune el, de exemplu. Cine naiba ar decide într-o bună zi, fără niciun motiv anume, că ar vrea să știe cum arată limba unei ciocănitori? Și cum afli asta? Nu avem nicio informație că Leonardo trebuia să picteze vreun tablou sau măcar să înțeleagă zborul păsărilor. Și, cu toate astea, iat-o acolo și, după cum vom vedea, putem afla lucruri fascinante despre limba ciocănitorii. Principalul motiv pentru care voia să știe era pentru că el era Leonardo: curios, dedicat și mereu uimit de lumea înconjurătoare.

Cea mai ciudată dintre toate este această însemnare: „Du-te în fiecare sâmbătă la baia de aburi și vei vedea bărbați goi”. Ni-l putem imagina pe Leonardo dorind să facă asta, atât din motive anatomice, cât și estetice. Dar chiar trebuia să-și reamintească să o facă? Următorul lucru de pe listă este: „Umflă plămânii unui porc ca să vezi dacă se întind în lățime și în lungime sau numai în lățime, micșorându-se în lungime”. După cum scria cândva criticul de artă de la New Yorker, Adam Gopnik, „Leonardo rămâne ciudat, inegalabil de ciudat, și nu se poate face nimic în privința asta”.

Luptându-mă cu aceste probleme, am decis să scriu o carte bazată pe aceste carnete. Am început prin a face pelerinaje la Milano, Florența, Pisa, Seattle, Madrid, Londra și la Castelul Windsor, ca să văd originalele.

Am urmat îndemnul lui Leonardo, de a începe orice cercetare ducându-mă  direct la sursă: „Cel care poate merge la fântână nu se duce la urcior”. De asemenea, m-am cufundat în cufărul – prea puțin exploatat – cu articole academice și teze de doctorat despre Leonardo, fiecare reprezentând ani de muncă asiduă asupra unui subiect foarte specific. În ultimele câteva decenii, mai ales după descoperirea Codexurilor Madrid în 1965, s-au făcut progrese însemnate în analiza și interpretarea scrierilor sale. La fel, datorită tehnologiei moderne, am aflat noi informații despre tehnicile sale de a picta.

După ce m-am cufundat în lumea lui Leonardo, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a fi mai atent la fenomene pe care obișnuiam să le ignor, făcând un efort special pentru a observa lucrurile așa cum a făcut-o el. Când vedeam lumina soarelui atingând draperiile, mă străduiam să mă opresc și să mă uit la felul în care umbrele mângâiau cutele. Am încercat să văd cum lumina care se reflecta dintr-un obiect colora subtil umbrele de pe alt obiect. Am observat cum intensitatea luminozității unui punct de pe o suprafață strălucitoare se schimba atunci când îmi mișcam capul. Când priveam, mă uitam la un copac îndepărtat și la unul apropiat, încercam să vizualizez liniile de perspectivă. Când vedeam un vârtej de apă, îl comparam cu o buclă de păr. Când nu reușeam să înțeleg un concept matematic, făceam tot ce puteam pentru a fi capabil să-l vizualizez. Când vedeam oameni la cină, studiam relația dintre mișcările și emoțiile lor. Când vedeam o urmă de zâmbet apărând pe buzele unei femei, încercam să îi înțeleg misterul.

Nu, nu m-am apropiat nici pe departe de felul în care era Leonardo, n-am reușit să-i înțeleg în profunzime ideile sau să dețin măcar o mică parte din talentele sale. Nu am ajuns nici măcar cu un milimetru mai aproape de a fi în stare să proiectez un planor, să inventez un mod nou de a desena hărți sau de a picta Mona Lisa. A trebuit să mă străduiesc ca să fiu cu adevărat curios cu privire la limba ciocănitoarei. Dar am învățat de la Leonardo cum dorința de a te minuna de lumea pe care o întâlnim în fiecare zi poate îmbogăți fiecare moment al vieții noastre.

Există trei relatări timpurii importante despre Leonardo, ale unor scriitori cu care a fost aproape contemporan. Pictorul Giorgio Vasari, născut în 1511 (cu opt ani înainte de moartea lui Leonardo), a scris în 1550 prima carte adevărată de istoria artei, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, reapărută într-o ediție revăzută în 1568, care includea corecții bazate pe interviuri cu persoane care l-au cunoscut pe Leonardo, inclusiv cu discipolul său, Francesco Melzi. Un șovinist florentin, Vasari i-a lăudat excesiv pe Leonardo și, mai ales, pe Michelangelo, pentru că au creat ceea ce el a numit, pentru prima dată în scris, o „renaștere” în artă. Au existat câteva lucruri pe care Vasari, după cum spunea și Huckleberry Finn despre Mark Twain, le-a cam umflat, dar, în principiu, a spus adevărul. Ceea ce ne-a rămas este un amestec de bârfe, înflorituri, născociri și erori neintenționate. Problema constă în a ști în ce categorie intră aceste anecdote pitorești – precum cea a maestrului lui Leonardo care n-a mai vrut să se atingă de pensulă în semn de respect față de elevul său.

Un manuscris anonim din 1540, cunoscut ca „Anonimo Gaddiano”, după numele familiei în posesia căreia s-a aflat cândva, conține detalii picante despre Leonardo și alți florentini. Din nou, unele dintre aserțiuni, precum cea că Leonardo a trăit și a lucrat cu Lorenzo de’ Medici, conțin probabil și înflorituri, dar oferă detalii pline de culoare care par adevărate, ca de pildă că lui Leonardo îi plăcea să poarte tunici trandafirii, care-i ajungeau numai până la genunchi, chiar dacă alții purtau veșminte lungi.

O a treia sursă timpurie este Gian Paolo Lomazzo, un pictor care, după ce a orbit, a devenit scriitor. Pe la 1560, el a scris un manuscris nepublicat, intitulat Vise și argumente, după care în 1584 a publicat un voluminos tratat despre artă. Lomazzo a fost elevul unui pictor care l-a cunoscut pe Leonardo și l-a intervievat și pe Melzi, elevul lui Leonardo. Prin urmare, a avut acces la câteva povești la prima mână. Lomazzo dezvăluie mai ales orientarea sexuală a lui Leonardo. În plus, există descrieri mai scurte incluse în scrierile a doi contemporani ai lui Leonardo, negustorul florentin Antonio Billi și Paolo Giovio, medic și istoric italian.

Multe dintre aceste narațiuni timpurii vorbesc despre înfățișarea și personalitatea lui Leonardo. Este descris ca un bărbat de o frumusețe și o grație care îți atrag atenția. Avea bucle aurii care-i curgeau pe umeri, un corp musculos, o putere fizică remarcabilă și o eleganță a ținutei când mergea prin oraș, în hainele sale colorate, pe jos sau călare. „Frumos ca persoană și înfățișare, Leonardo era bine proporționat și grațios”, după cum spune Anonimo. În plus, era un partener de discuție încântător și un iubitor al naturii, recunoscut pentru amabilitatea și blândețea sa atât față de oameni, cât și față de animale.

Există unele dezacorduri cu privire la anumite lucruri specifice. În timpul cercetărilor mele am descoperit că multe fapte legate de viața lui Leonardo, de la locul nașterii sale și până la scena morții, au fost subiect de discuție, mitologie și mister. Încerc să-mi fac o imagine cât mai apropiată de adevăr pe care s-o prezint și apoi descriu în note controversele și contraargumentele.

Am descoperit, de asemenea, mai întâi spre consternarea și apoi spre plăcerea mea, că Leonardo nu a fost mereu un geniu. A făcut și greșeli. A luat-o și tangențial, literalmente, urmărind probleme de matematică devenite ulterior diversiuni consumatoare de timp. Este de notorietate faptul că a lăsat neterminate multe dintre picturile sale, cele mai cunoscute fiind Adorația magilor, Sfântul Ieronim și Bătălia de la Anghinari. Ca urmare, nu există acum decât cel mult cincisprezece tablouri care îi sunt atribuite integral sau în cea mai mare parte.

Deși considerat în general de către contemporani un om prietenos și amabil, Leonardo era uneori taciturn și tulburat. Carnetele și desenele sale sunt o fereastră către mintea sa febrilă, imaginativă, maniacală și uneori exaltată. Dacă ar fi fost un student de la începutul secolului XXI, i-ar fi fost prescrise medicamente pentru a-i calma schimbările de dispoziție și tulburarea de deficit de atenție. Nu trebuie să fii de acord cu metafora artistului ca geniu neînțeles pentru a înțelege că suntem norocoși că Leonardo a fost lăsat în pace să-și ucidă demonii în timp ce dădea naștere la dragonii din imaginația sa.

Într-una din ghicitorile neobișnuite din carnetele sale există acest indiciu: „Figuri uriașe vor lua formă umană și cu cât te apropii mai mult de ele, cu atât statura lor imensă se va micșora”. Răspunsul: „Umbra proiectată de un om noaptea, cu o lumină”. Deși același lucru poate fi spus și despre Leonardo, cred că statura sa nu este nicidecum micșorată de descoperirea că este om. Atât umbra, cât și realitatea lui merită a fi cunoscute. Greșelile și bizareriile sale ne permit să relaționăm cu el, ne dau impresia că am putea să-l imităm, făcându-ne să apreciem și mai mult momentele sale de triumf.

Secolul al XV-lea, secolul lui Leonardo, al lui Columb și al lui Gutenberg, a fost o epocă a invențiilor, a explorărilor și a răspândirii cunoștințelor prin intermediul noilor tehnologii. Pe scurt, a fost o epocă precum a noastră. De asta avem multe de învățat de la Leonardo. Abilitatea sa de a îmbina arta, știința, umanismul rămâne o rețetă de durată pentru creativitate. La fel și ușurința cu care și-a permis să fie puțin neadaptat: copil nelegitim, homosexual, vegetarian, stângaci, ușor distras și uneori eretic. Florența a înflorit în secolul al XV-lea pentru că era primitoare cu astfel de oameni. Mai presus de toate, curiozitatea și experimentarea fără astâmpăr ale lui Leonardo ar trebui să ne aducă aminte cât de important este să transmitem copiilor noștri nu doar cunoașterea primită, ci și dorința de a o pune sub semnul întrebării – de a fi imaginativi și, asemenea neadaptaților și rebelilor talentați din orice epocă, de a gândi diferit.

 

 

Capitolul 14: Natura omului

DESENELE ANATOMICE (PRIMA PERIOADĂ, 1487-1493)

STUDII ALE PROPORȚIILOR UMANE

 

În timp ce studia Vitruviu pentru lucrările sale la catedralele din Milano și Pavia, Leonardo a fost captivat de studiile detaliate asupra proporțiilor și măsurătorilor umane ale arhitectului roman. Mai mult decât atât, pe când realiza măsurători ale cailor pentru monumentul Sforza, a devenit interesat de cum anume puteau fi asociate cu proporțiile umane. Anatomia comparată făcea apel la talentul său de a descoperi tipare în discipline diferite. Așa că, în 1490, a început să măsoare și să deseneze proporțiile corpului uman.

Folosind cel puțin o duzină de tineri ca modele în atelierele sale de la Corte Vecchia, a măsurat fiecare parte a corpului, din cap până-n picioare, și a produs peste 40 de desene și 6 000 de cuvinte. Descrierile includeau atât mărimea medie a părților corpului, cât și relațiile proporționale dintre diferitele părți. „Distanța dintre gură și baza nasului este a șaptea parte din față”, scria el. „Distanța de la gură la baza bărbiei este a patra parte din față și egală cu lățimea gurii. Distanța de la bărbie la baza nasului este a treia parte din față și egală cu lungimea nasului și a frunții.” Aceste descrieri și altele au fost însoțite de desene detaliate și diagrame cu litere care indicau diferitele măsurători (Figurile 62 și 63).

Pagini întregi din carnetele lui – 51 de secțiuni în total – sunt umplute cu detalii tot mai precise. Descrierile au fost inspirate de Vitruviu, dar au mers mult mai departe și s-au bazat pe observațiile proprii. Un mic eșantion al descoperirilor sale:

Distanța de la vârful nasului până la baza bărbiei este de două treimi din față... Lățimea feței este egală cu spațiul dintre gură și rădăcina părului și este o treime din întreaga înălțime... De la vârful urechii până în creștetul capului este o distanță egală cu cea de la baza bărbiei până la canalul ochiului și, de asemenea, egală cu distanța de la colțul gurii până la cel al fălcii... Scobitura osului obrazului apare la jumătatea distanței dintre vârful nasului și vârful maxilarului... Degetul mare de la picior este a șasea parte din picior, luând măsura din profil... De la articulația unui umăr până la celălalt este lungimea a două fețe... De la buric la organele genitale este lungimea unei fețe.

Sunt tentat să-l citez și mai mult, pentru că măreția realizării sale, și ceea ne spune ea despre mintea lui compulsivă, este evidentă nu în fiecare măsurătoare luată în parte, ci în acumularea lor uluitoare. Merge tot mai departe, neobosit. Doar într-o singură însemnare există cel puțin 80 de astfel de calcule sau proporții. Devine simultan uluitor și amețitor. Încercați să vi-l imaginați în atelierul său, cu sfoara de măsurat și înconjurat de câțiva asistenți docili care înregistrează sârguincioși fiecare parte a corpului. O asemenea obsesie este o componentă a geniului.

Leonardo nu s-a mulțumit să măsoare fiecare latură a fiecărei părți a corpului. El s-a simțit dator să înregistreze și ceea ce se petrece atunci când fiecare dintre aceste părți se mișcă. Ce se întâmplă cu forma relativă a fiecărei componente umane în momentul în care o încheietură se mișcă sau o persoană se răsucește? „Observă cum poziția umărului se schimbă când brațul se mișcă în sus și-n jos, înăuntru și în afară, înapoi și înainte și, de asemenea, în mișcări circulare și de alte feluri”, își nota în carnet. „Și fă același lucru cu privire la gât, mâini și picioare și piept.”

Ni-l putem închipui în atelierul său, cerându-le modelelor să se miște, să se întoarcă, să se lase pe vine, să se așeze și să se întindă. „Când brațul este îndoit, partea cărnoasă se reduce la două treimi din lungimea sa”, nota el. „Când un om îngenunchează, el își va reduce cu un sfert înălțimea... Când un călcâi e ridicat, tendonul și glezna se apropie una de alta la o lățime de un deget... Când un om stă jos, distanța dintre șezut și creștetul capului va fi jumătate din înălțimea sa plus grosimea și lungimea testiculelor.”

Plus grosimea și lungimea testiculelor? Încă o dată, este indicat să ne oprim și să ne minunăm de toate aceste date. De ce are această obsesie? De ce această nevoie de tone de date? În parte, cel puțin la început, pentru a-l ajuta să picteze oameni sau cai în diverse poziții și mișcări. După care s-a întâmplat ceva mult mai important. Leonardo și-a fixat cel mai măreț obiectiv la care putea ajunge mintea omenească: nici mai mult, nici mai puțin decât să cunoască pe deplin măsura omului și care este locul pe care îl ocupă el în cosmos. În carnetul său și-a declarat intenția de a studia temeinic ceea ce a numit „universale misura del huomo”, măsura universală a omului. A fost căutarea care a definit viața lui Leonardo, cea care a legat laolaltă arta și știința sa.

Leonardo da Vinci, de Walter Isaacson, Ed. Publica, 2018, trad. Louis Ulrich