• „Nimic nu se schimbă cu adevărat în dragoste” - Alice Munro

„Legile frontierei”, de Javier Cercas (fragment în avanpremieră)

„Legile frontierei”, de Javier Cercas (fragment în avanpremieră)

Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa și J.M. Coetzee și recompensat cu numeroase premii internaționale. În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei generații proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic, Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger și Premio Mandarache. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.         

În Legile frontierei, într-o Spanie care a început să se despartă de franchism prin renaşterea lentă a democraţiei, graniţele sociale şi limitele morale sunt mai laxe ca oricând. În vârstă de şaisprezece ani, Ignacio Cañas îi cunoaşte pe charismaticul Zarco şi pe prietena lui, Tere, doi delincvenţi juvenili care îşi fac veacul într-un cartier rău famat al Geronei. Odată „frontiera” trecută, viaţa lui Ignacio în această junglă unde singura lege e cea a armelor şi drogurilor nu va mai semăna cu nimic din ce a trăit înainte, mai ales că el se îndrăgosteşte iremediabil de frumoasa Tere.

După douăzeci de ani, Ignacio e un avocat renumit şi asigură apărarea fostului său prieten, pledând în acelaşi timp pentru simbolul viu al unei revolte salutare, pentru victima unui sistem corupt şi, de ce nu, pentru zonele de umbră din propria sa tinereţe. Țara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar „pripăşiţii” de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. 

Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lăsându-l pe cititor să descopere în istorisirile personajelor răspunsul la câteva întrebãri obsedante: De ce intră Ochelaristu’ în grupul lui Zarco? Cine îi dă pe mâna poliției? Care este relația dintre Tere și Zarco? Și ce îi leagã, de fapt, pe Tere și pe Ignacio?

Legile frontierei a fost tradus din spaniolă de Cornelia Rădulescu și face parte din Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.

Romanul va fi lansat sâmbătă, 23 mai, ora 17.30 la Salonul Internaţional de Carte Bookfest Ediţia a-X-a (20-24 mai 2015) la standul editurii Humanitas (Pavilionul C2). La eveniment participă Radu Paraschivescu, scriitor, Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare şi jurnalist cultural, Dana Jenaru, critic literar, şi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

 

„Legile frontierei”, de Javier Cercas

(fragment în avanpremieră)

 

Ajunseserăm la capul Creus. Ceea ce nu ştiam nici unul dintre noi, fireşte; dar acolo am avut eu discuţia aceea cu Zarco. Am trecut prin faţa unei gherete părăsite, ne-am căţărat pe promontoriu şi am parcat Mehariul lângă far, o clădire pătrată din care ţâşnea un turn cu cupolă din fier şi sticlă, cu o giruetă în vârf. Coborând din maşină, am văzut că Tere şi Grasu’ adormiseră. Nu i-am trezit, noi doi am înaintat pe esplanada farului până la capăt, ne-am oprit înaintea unei râpe care cobora până la un labirint de golfuleţe şi anse, dincolo de care marea se întindea până la orizont, încreţită de valuri mici şi deja uşor întunecată de crepuscul. Am rămas în picioare, cu vântul în obraz. Ce mă-sa, parcă e capătul lumii, a murmurat Zarco. Eu tăceam. Apoi Zarco s-a adăpostit de vânt lângă zidul farului şi s-a apucat să răsucească o ţigară cu haşiş. M-am aşezat şi eu lângă el şi am aprins jointul.

Acolo am avut discuţia noastră. Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la început soarele era la asfinţit, înroşind uşor suprafaţa mării, că la dreapta, departe, a apărut un vapor care mergea în paralel cu coasta, iar când am plecat aproape că nu se mai vedea în stânga, iar soarele se ascunsese în apa aproape neagră; şi mai ştiu şi cum a început discuţia noastră. Stătuserăm tăcuţi o vreme, eu l-am întrebat ce avea de gând să facă după ce se termină vara; întrebasem doar ca să rup tăcerea care mă stânjenea şi vorbele mele sunaseră cam alăturea cu drumul, dar Zarco a spus parcă fără chef că avea să facă ce făcea de obicei. Replica mea a sunat la fel de fără chef şi inofensiv – am spus că şi eu aveam să fac acelaşi lucru –, însă asta i-a trezit curiozitatea: Adică ce vrei să spui? Te întorci la şcoală? Adică vreau să spun că am de gând să fac ce am făcut şi vara asta; iar la şcoală nu vreau să mă mai duc. Zarco a dat gânditor din cap şi a tras din ţigară: Eu nu m-am mai dus la şcoală de pe la şapte ani, hai, opt. Era o tâmpenie, nu-mi plăcea; nici ţie nu-ţi place? Ba îmi plăcea, dar nu-mi mai place. De ce, ce s-a întâmplat? Atunci am stat pe gânduri. Cred că ţi-am spus că nici lui Zarco, nici celorlalţi nu le pomenisem de Batista; atunci mi-a venit să-i spun, însă în secunda următoare am renunţat: Zarco nu putea să înţeleagă, a-i povesti calvarul meu din anul precedent însemna să-l retrăiesc, să retrăiesc umilinţa şi să-mi pierd respectul de sine pe care-l câştigasem în timpul verii şi să-l fac şi pe Zarco să-l piardă. Cu un sentiment de veselie bizară, mi-am zis că parcă trecusem prin calvar cu ani în urmă, nu cu câteva luni mai devreme. Nu s-a întâmplat nimic. Nu-mi mai place şi gata, am răspuns.

Zarco continua să fumeze. Vântul bătea cu putere la baza farului, ne răvăşea părul şi ne silea să fumăm cu grijă; înaintea noastră cerul şi marea erau la fel de imense şi de albastre. Şi bătrânii tăi? Ce-i cu ei? Ce-o să zică dacă nu te întorci la şcoală? Să zică ce-or vrea, nu mă mai duc şi basta. Zarco a mai tras un fum, mi-a pasat jointul şi mi-a cerut să-i vorbesc de familia mea; cu ochii la mare şi la cer şi la vaporul care parcă plutea printre ele, i-am vorbit de tata, de mama, de soră-mea. Apoi i-am întors întrebarea (nu numai din politeţe, dar şi pentru că nu-l auzisem vorbind aproape niciodată de ai săi). Zarco a râs. M-am uitat la el: ca şi mine, îşi sprijinea capul de zidul farului; era ciufulit de vânt şi un fir de salivă i se uscase la colţul gurii. Care familie? a zis. Pe taică-meu nu l-am cunoscut, tatăl meu vitreg a fost omorât de mult, fraţii mei sunt la mititica, mama abia-şi duce traiul. Asta numeşti tu familie? Nu am răspuns. Mi-am întors iar privirea spre mare, am tras din ţigară, am stins-o cu talpa, Zarco s-a apucat să facă alta.

Mi-a pasat-o, am aprins-o. Ce nu înţeleg eu e ce dracu’ ai să faci dacă nu te întorci la şcoală, a continuat el. Ţi-am spus doar. Exact ce-o să faceţi şi voi. A strâmbat din buze, s-a uitat şi el la marea şi la cerul imense şi tot mai puţin albastre, care începeau să capete o întunecime roşiatică. Futu-i, a spus el în cele din urmă. Ce, nu pot să fac acelaşi lucru ca voi? Ba da, a spus el. Am continuat să privim cerul şi marea şi să fumăm, apoi Zarco a rectificat: De fapt, nu poţi. De ce nu? Pentru că nu eşti ca noi. Ne-am uitat unul la altul: era exact argumentul pe care i-l dădusem eu lui Zarco la începutul verii când refuzasem să iau parte la o spargere la Vilaró (iar mai târziu lui Tere, când cu furtul de la Montgoda). Credeam că Zarco îşi amintise şi-mi întorcea mingea, dar imediat mi-am zis că uitase. Am zâmbit: Ce, ai de gând să-mi ţii o predică? Drept răspuns a zâmbit şi el. După o pauză în care am tăcut şi am fumat, am revenit la atac: De ce nu sunt ca voi? Pentru că nu eşti. Am insistat: Dar fac ce faceţi şi voi! Da, cam ce facem şi noi; dar nu eşti ca noi. De ce? am insistat eu. Pentru că tu mergi la şcoală, şi noi nu. Pentru că tu ai o familie, şi noi nu. Pentru că ţie ţi-e frică, şi nouă nu. Am întrebat: Vouă nu vă e frică? Ba da, dar frica noastră nu e ca a ta: tu te gândeşti la frică, noi nu. Tu ai ce pierde, noi nu. Asta e diferenţa. Am făcut o mutră sceptică, dar n-am insistat. Am tras un fum. I-am pasat pipa. Priveam amândoi marea şi cerul, ascultam urletul vântului. După încă două-trei fumuri, Zarco a strivit chiştocul şi a continuat: Ştii ce-a păţit Chiştoc după ce a ajuns la închisoarea Modelo? A fost violat. Trei nenorociţi i-au făcut curul praf. El i-a spus maică-sii, maică-sa i-a spus lui Tere. Nasol, nu? Şi, după o pauză: Apropo, ţi-am spus vreodată povestea lui Quílez? S-a întâmplat în prima zi când m-au băgat la mititica.

Aşteptam povestea lui Quílez, când l-am auzit: Ia uite-o! M-am uitat, era Tere, care venea spre noi. Am adormit, ne-a anunţat şi s-a ghemuit pe vine alături de noi. Şi Grasu’? m-am interesat eu. Doarme. Zarco i-a făcut o ţigară şi i-a întins-o, ea a fumat, mi-a pasat-o mie, s-a ridicat şi s-a dus la marginea falezei, privind marea, cu pletele răsucite în vânt, o siluetă desenată pe cerul fără nori şi tot mai întunecat şi pe marea agitată şi tot mai neagră. Atunci mi-a vorbit el de Tere. Mai întâi m-a întrebat dacă-mi plăcea; am făcut pe niznaiul şi am zis că sigur că da. Zarco a spus că nu la asta se referea el, iar eu, ştiind foarte bine la ce se referea, m-am făcut că nu ştiu, iar el a spus că se referea la faptul dacă-mi plăcea să i-o trag. Eu ghicisem ce voia el să mă întrebe, aşa că n-a fost nevoie să improvizez un răspuns. Nu, am minţit repede. Şi-atunci de ce i-ai tras-o?

Am îngheţat. Exact în clipa aia, de parcă i-ar fi ajuns la urechi un crâmpei din convorbirea noastră (lucru cu neputinţă, pentru că era prea departe şi vântul urla prea tare şi geamurile şi fierul cupolei farului zbârnâiau şi ne înghiţeau cuvintele), Tere s-a întors spre noi şi a deschis larg braţele într-un gest de uimire sau de neîncredere, îmbrăţişând cerul şi marea din spatele ei. I-am pasat jointul lui Zarco, care m-a privit impasibil; saliva uscată îi dispăruse de pe buze. Păi, ce credeai, că nu ştiu? N-am răspuns, ne-am uitat la Tere, care-şi apăra ochii cu mâna de ultimele raze ale soarelui şi se uita la o clădire care se afla la vreo sută de metri în dreapta noastră, pe promontoriu. De unde ştii? De la ea. A fost o singură dată, am minţit iar, în noaptea de la Marocco. Eşti sigur? Da, am spus, cu gândul la toaleta de la Vilaró. Mda, a spus el şi mi-a pasat jointul. L-am luat, am tras şi am văzut-o pe Tere care arăta spre clădirea abandonată strigând ceva, apoi s-a îndreptat spre aceasta, sărind din piatră în piatră şi lipindu-şi geanta de corp. Aşadar a fost o singură dată, a spus Zarco. Am confirmat. Şi ce, nu ţi-a plăcut, a întrebat apoi fără pic de ironie. Sigur că mi-a plăcut? am răspuns eu şi imediat am regretat. Şi-atunci? Am cugetat, am tras câteva fumuri, apoi am spus: Nu ştiu, întreab-o pe ea. I-am pasat jointul şi asta a fost tot.

 

Javier Cercas s-a născut în 1962 la Ibahernando, în provincia Cáceres. A studiat literatura spaniolă la Universidad Autónoma de Barcelona, absolvită în 1985, ulterior obținând titlul de doctor în filologie hispanică la Universidad de Barcelona. A predat doi ani la University of Illinois at Urbana-Champaign, iar din 1989 ține cursuri de literatură spaniolă la Universidad de Gerona. Colaborează constant la ediția catalană a ziarului El País. Semnează romane, povestiri, eseuri, articole, precum și traduceri din engleză și din catalană.

A publicat romanele El móvil (1987), El inquilino (1989), El vientre de la ballena (1997), Soldații de la Salamina (Soldados de Salamina, 2001; Humanitas, 2003), La velocidad de la luz (2005), Anatomía de un instante (2009), Legile frontierei (Las leyes de la frontera, 2012) și El impostor (2014). Consacrarea sa se leagă de Soldații de la Salamina, roman multipremiat, un bestseller tradus în numeroase limbi și ulterior ecranizat, în 2003, în regia lui David Trueba.

Javier Cercas a primit peste douăzeci de premii și distincții literare: Premio Llibreter, Premi Ciutat de Barcelona, Premio Salambó de Narrativa, Premio Qué Leer, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio de la Crítica de Chile, Premio Arzobispo Juan de San Clemente, Premio Nacional de Narrativa, Premio Grinzane Cavour, Premio Mondello etc.

Bestsellerul Legile frontierei a figurat pe listele celor mai bune romane ale anului 2012 din principalele periodice spaniole.



Articole asemănătoare

Distanţa dintre noi, de Jhumpa Lahiri (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din „Distanţa dintre noi”, de Jhumpa Lahiri, roman ce va apărea la Editura Nemira în septembrie 2015. Volumul a fost nominalizat la Man Booker Prize şi National Book Award for Fiction.

Noutăți literare 16-28 august 2016

Noutăți editoriale și articole literare ale săptămânilor 16-28 august 2016.

Noutăți literare 2-8 ianuarie 2017

Noutăți editoriale și articole literare din perioada 2-8 ianuarie 2017.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu