• „Timpul există ca toate lucrurile să nu se petreacă deodată în același timp” - Albert Einstein

Vocația frumuseții, despre „Lecții aparte”, de Hélène Grimaud

Vocația frumuseții, despre „Lecții aparte”, de Hélène Grimaud

Lecții aparte de Hélène Grimaud este un volum foarte liric (ceea ce nu e de mirare, având în vedere că autoarea este o pianistă de renume mondial), cu descrieri surprinzătoare și insolite (ca niște instantanee fulgerătoare), cu nenumărate referințe culturale (de la muzică, la literatură și pictură), dar și cu numeroase și surprinzătoare lecții aparte pe care ni le oferă viața cu straniile ei coincidențe.

Epuizată de recitaluri, înregistrări, repetiții și munca la centrul său pentru lupi, pianista Hélène Grimaud decide să-și ofere o vacanță de trei săptămâni pentru a se redescoperi și a regăsi simpla bucurie de a trăi. Pentru asta, hotărăște să facă o călătorie în Europa și, dincolo de frumusețea orașelor vizitate (Roma, Assisi, Veneția, Hamburg), frumusețea oamenilor întâlniți în cale este cea care-i redă fericirea și bucuria de a trăi. O astfel de pauză de la viața agitată pe care ne-am obișnuit s-o ducem pare o idee cât se poate de simplă, dar adevărul e că, pentru fiecare dintre noi, este un lucru pe care nu obișnuim să-l facem prea des și care, odată făcut, ne ajută enorm să ne regăsim pe noi înșine. Ca și în basmul românesc cu pasărea măiastră, concluzia e previzibilă: călătorești până la capătul lumii nu pentru a găsi comora ascunsă acolo, ci pe cea ascunsă în tine. Dar, ca s-o găsești, trebuie să-ți iei inima în dinți și să pleci la drum.

 

Hotărâsem să închiriez o mașină și să îmbrățișez Italia altfel decât se obișnuiește. Aveam să dau de urma păsărilor care, la Assisi, cântaseră pentru Francisc Il Poverello și pentru Franz Liszt, să ascult jocurile de apă ale fântânilor de la Villa d´Este și unduirile mătăsoase ale peștilor din Lacul Maggiore, să mă pierd în admirație în fața moarului canalelor venețiene. Întâi Italia, apoi Franța, Germania și, dacă aveam să pot, Spania. Urma să înghit lacom spațiul. (...)

Voiam să rătăcesc pe cărăruile din Monte Palatino, grele de fantome de dinainte de Hristos, de rămășițe de coloane și de figuri ciobite. Niciodată nu va putea fi istovit farmecul straniu al acestei terase ce dă spre Roma, atât de patriciană și de nobilă, că mi-a fost greu s-o părăsesc. Am coborât spre Via Sacra. Bazilica Santa Francesca Romana își înălța zidurile în marginea Forumului, între ruinele de marmură și enigmatici chiparoși. Mă gândeam că acolo, în mănăstirea sa, și-a compus Liszt Recviemul, pentru ca moartea să fie mai blândă în lumina caldă a Romei.

 

Ca scriitură, cartea lui Hélène Grimaud nu a fost chiar pe gustul meu: mi s-a părut puțin cam emfatică exprimarea, cu fraze cam pompoase și exagerate, construcții livrești și alambicate, totul dus la un superlativ absolut (lucrurile și lumea nu sunt doar frumoase, ci extraordinar de frumoase, nemaivăzut de frumoase, magnific de frumoase). Nu mă pricep la muzică nici pe departe la fel de bine ca la literatură, dar dacă ar fi să fac o comparație, aș spune că, dacă în muzică Hélène Grimaud îl admiră pe Brahms, în scris se apropie mai mult de Wagner. E un prea plin, prea mult, în scrisul ei, pe care eu l-am simțit foarte acut. Evident, e o chestie de gust și de receptare, nu de valoare. Exaltarea ei, ce pare de factură romantică, mi se pare că ține de o dorință și o nevoie de găsire a frumuseții în orice manifestare a lumii. Nu cred că e vorba de naivitate, ci de un refuz declarat de a se lăsa învinsă de răutate și de urâțenie; o dorință aprigă de a aduce lumii frumusețe. Cu o emfază aproape teatrală, cred că se poate vorbi în cazul ei de o vocație a frumuseții, pentru că se încăpățânează s-o găsească peste tot. 

Din câte am înțeles, Hélène Grimaud scrie cu aceeași emfază și emoție cu care cântă, însă cultura mea muzicală nu e atât de dezvoltată pentru a putea face o comparație între cele două. La ediția din 8 octombrie a Les Jeudis Littéraires de la Institutul Francez am vorbit despre acest volum alături de jurnalistul Marius Constantinescu, care o cunoștea pe Hélène Grimaud atât ca scriitoare, cât și ca pianistă, iar viziunea lui a fost, evident, mult mai complexă și mai nuanțată. Marius i-a luat și două interviuri lui Grimaud care pot fi regăsite în volumul Press Pass. Interviuri și însemnări de jurnal de la Festivalul Internațional „George Enescu” (edițiile 2011 și 2013).  

Dincolo de această scriitură exaltată, mi-au plăcut mult mai mult poveștile din Lecții aparte și faptul că o simplă plimbare prin orașele Europei se transformă într-o plimbare culturală desfășurată pe două planuri: unul al trăirii prezente și al întâlnirii cu oameni deosebiți și un altul al trecutului și al „întâlnirii” cu mari artiști ai lumii. E un lucru pe care și eu îl fac atunci când vizitez locuri încărcate de istorie: încerc să-mi imaginez cum vedea un om dintr-un secol trecut o anumită stradă, o casă sau un copac, sau să-mi imaginez cum stătea la birou un anumit scriitor sau cum era să trăiești într-o peșteră din munți, și mi-a plăcut să găsesc și aici același fel de raportare culturală la lume. Un cititor va fi întotdeauna un turist cu vedere dublă: cea de acum și cea de atunci.

De exemplu, pentru Hélène Grimaud Roma este „Arcadia”, iar cerul ei e cel „pe care Poussin l-a pictat la nesfârșit”, Veneția este „cetatea Anadiomenei” în care „muzica pătrunsese în pictură”, cerurile ei sunt cele pictate de Tiepolo, iar aici „umbra lui Thomas Mann” plutește încă „între cabinele de lemn de pe care sărea vopseaua”, în Elveția se simte „în vizită la Heidi”, iar pe cheiurile din Hamburg „Johannes Brahms trecuse adesea, de la un bal de mahala la altul, de la un pian la altul, ca să-și câștige existența”.

Alături de întâlnirile prilejuite de memoria culturală, Hélène mai are parte și de minunate întâlniri cu semeni contemporani, întâlniri insolite și neașteptate, dar din care reușește să învețe de fiecare dată câte ceva despre ea și despre lume deopotrivă. O chelneriță africană din New York, un Profesor misterios întâlnit pe drum spre Assisi, o tânără ce îngrijește grădina unei mănăstiri de maici din însorita Toscana, un tânăr ce reneagă iubirea din teama de suferință, un muzician orb ce găsește adevărata libertate în a cânta doar pentru sine... toți îi ies în cale complet întâmplător, însă după această întâlnire nici unul nu pleacă mai departe la fel.

Lecția cea mai frumoasă din toate aceste întâlniri ar fi disponibilitatea de a te opri din drum pentru a asculta ce are de spus omul de lângă tine. De a asculta, de a pune întrebări, de a lăsa tăcerea să-și facă treaba în surdină, de a fi atent la celălalt din simpla dorință de a cunoaște și o altă lume decât a ta. Teama de necunoscut și însingurarea tot mai accentuată a oamenilor moderni (înconjurați cum suntem de gadget-uri și prietenii virtuale), ne înstrăinează tot mai mult de ceilalți oameni în planul vieții trăite. Cumva, actul de a sta de vorbă cu un străin a devenit aproape un act de curaj, însă, dacă îndrăznești, poți să descoperi în fiecare om întâlnit un Profesor ascuns.

Mi-a plăcut mult personajul Profesorului și, deși discuțiile dintre ei doi mi s-au părut puțin cam emfatice și artificiale ca să fie adevărate, replicile sale sunt pline de învățături profunde.

 

– V-aș întreba, profesore, ce e un elev bun, unul care ajunge să reușească?

– Vă voi răspunde foarte simplu: e cineva care nu se mărginește să-și însușească lucrurile deja știute și care nu caută numai și numai și cu orice preț să dea la lumină ceva nemaivăzut, ci...

– Ci?

– Ci un om care se pregătește să înțeleagă ceea ce vede. Să pătrundă misterul clipei. Da, aș spune că un elev bun e un echilibrist al clipei.

 

– Ah, educația! a spus. Cea mai grea disciplină de pe pământ! Profesor – elev, tată și fiu, mamă și fiică... O, câtă mărinimie și câtă reciprocitate în mărinimie sunt necesare! Nici vorbă de așa ceva când un profesor își strivește elevul, nici când un elev își înșală profesorul. Este un schimb, încredere, un dar din iubire pentru celălalt. Mărinimia înseamnă să dăruiești, dar și să accepți să primești. Un Profesor adevărat își trimite de lângă sine învățăcelul în ziua când crede formarea împlinită. Și în această trimitere de lângă sine e o invitație ca învățăcelul să-l depășească: fără această depășire, dă greș nu numai încercarea de a transmite mai departe, dar și orice progres al omenirii.

– Mai e nevoie și ca elevul să-și arate dorința de a învăța, să fie curios în ceea ce privește lumea, am stăruit.

– Cu siguranță! Visul unui Profesor e să vină la el un tânăr care să-i spună: „Vreau în sfârșit să învăț să trăiesc”. Să-i înveți pe alții, să le transmiți ceva înseamnă să-i înveți să trăiască.

 

– În limba greacă, cuvântul de la care vine „școală” este skholé, care înseamnă „timp liber”. Timpul libertății. Dar timpul libertății nu e un timp folosit ca să stai degeaba, ci unul folosit ca să devii liber, așadar ca să înveți. Școala e ucenicia libertății, iar școlarul este tocmai cel care se eliberează, care se despăvărează de necesar, de superfluu. Skholé e timpul esențialului. Timpul în care ne deschidem către ceea ce există cu adevărat. În care ne putem dedica celor mai omenești dintre activități: îndeletniciri ale spiritului, fie că e vorba de iubire sau de descoperirea lumii.

 

Deopotrivă parcurs inițiatic și cultural, cartea pianistei Hélène Grimaud este un îndemn de întoarcere către sine, o pledoarie pentru disponibilitatea de a te deschide către lume și, în același timp, către tine însuți pentru că (o știm, dar o uităm mereu) adevărata fericire vine dinăuntru, niciodată din afară. Nu putem cu toții să ne luăm un concediu de trei săptămâni ca să rătăcim prin Toscana (ah, indivia!), dar putem să ne prețuim mai mult, să ne acordăm mici pauze (cinci minute de stat pe o bancă pot schimba complet o zi agitată sau proastă) și să fim sinceri cu noi înșine.

 

Cine ne putea face fericiți? Nimeni, doar noi înșine. Să aștepți ca fericirea să vină din partea cuiva însemna ca, din delăsare și orbire, să renunți s-o cunoști în esența ei. Însemna de asemenea să-i furi altuia libertatea esențială, să-l împiedici. Să fii fericit însemna să nu te mulțumești niciodată cu aparențe ale fericirii – trebuia să-i consacri viața așa cum te-ai consacra magistralei săvârșiri a unei pânze, a unui poem ori a unui cântec. Fiecare zi, fiecare clipă cerea să-ți pui la lucru penelul, cuvântul, notele, iar opera aceasta voia să coborâm în noi înșine ca să scobim materie de-acolo și astfel să ne împlinim viața.

 

Lecții aparte, de Hélène Grimaud, Ed. Polirom, trad. Mădălina Vatcu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Ceai în Sahara”, de Paul Bowles (fragmente)

Fragmente din „Ceai în Sahara”, de Paul Bowles, o poveste despre trei călători americani rătăcind pe întinderea pustie și aridă a Africii de Nord după cel de-al Doilea Război Mondial.

„Café au lait”, de Julian Barnes, fragment în avanpremieră

„Café au lait”, de Julian Barnes, va apărea în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu şi este ediţia a doua a traducerii realizate de Mihai Moroiu. Ironia cunoscută a lui Julian Barnes, fin cunoscător și iubitor al lumii franceze, se dezlănțuie în „Café au lait”, o carte ca o declarație de dragoste ascunsă printre imagini de viață cotidiană și secvențe din mai multe timpuri.

Adevăruri incomode, despre „Zelotul: Viața și epoca lui Isus din Nazaret”, de Reza Aslan

Asemenea altor cărți care încearcă să prezinte sau să imagineze viața de om a lui Isus Hristos, sunt convinsă că și Zelotul lui Reza Aslan va indigna numeroși credincioși, mai ales dintre cei care se ghidează după vechea formulă „crede și nu cerceta”.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Bia 09-06-2016 06:33

    Mi-a placut foarte mult aceasta carte. Tocmai am terminat-o si am dat de recenzia ta cautand alte informatii despre Helene Grimaud. Rezonez cu ce ai spus despre ea..."Lectii aparte" pare exact genul acela de carte, de care ai nevoie atunci cand viata te acapareaza total si nu ma poti iesi din cercul vicios al lui azi-maine. Mie mi-ai placut si stilul în care este scrisă, nu doar ideea din spatele ei, exprimarea metaforică mi-a dat senzația de profunzime, iar simplitatea poveștii, senzația de claritate. O carte profundă și clară despre cum ne dăm voie să privim viata!Cu sigurantă, Helene este un artist complex și voi mai căuta să o citesc și să o ascult.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 11-06-2016 09:23

    Mă bucur că ți-a plăcut și mă bucur și mai mult că ai găsit recenzia după ce ai citit cartea și mi-ai dat feed-back-ul ăsta :) Îmi e foarte util să aflu părerile cititorilor. Și mie mi se pare important îndemnul ei de a nu te lăsa acaparat de evenimentele multe și mărunte din jur. Sper să reușesc la un moment dat să fac asta :)