• „Drumul cunoașterii e de la complicat la simplu” - Alexandru Paleologu

Lapte negru, de Elif Shafak

Lapte negru, de Elif Shafak

Lapte negru m-a atras în primul rând prin titlul său, care mi s-a părut foarte inspirat, și apoi prin tema abordată: depresia postpartum a autoarei. Pe lângă propria experiență a depresiei postnatale, Elif Shafak vorbește și despre experiențele altor scriitoare și efortul lor de a împăca cele două roluri din propria viață (care uneori se dovedeau ireconciliabile, alteori se îmbogățeau reciproc): Virginia Woolf, Muriel Spark, Toni Morrison, Simone de Beauvoir, Margaret Atwood, Ursula K. Le Guin, Sylvia Plath, Zelda Fitzgerald, Ayn Rand, Mary Louise Alcott, Alice Parker și multe altele.

Pe lângă tema maternității, Elif Shafak abordează și alte teme interesante, cum ar fi condiția femeii-scriitor în lumea contemporană (și în cea pre-modernă), inevitabilele etichete identitare pe care suntem obligați să le purtăm, puterea ficțiunii de a dărâma barierele identitare și sociale și de a uni oamenii sau dificultatea femeilor de a aborda (în scris sau în viața publică) propria sexualitate. Cartea e scrisă într-un stil incitant, ușor amuza(n)t, ușor autoironic și aduce în discuție probleme de multe ori ascunse sub preș.

Singurul lucru care nu m-a convins a fost convenția Corului Vocilor Discordante (un harem interior al propriilor voci interioare pe care Elif Shafak le numește Degețici și cărora le dă nume cum ar fi: Mica Domnișoară Practică, Doamna Derviș, Domnișoara Cehoviana Ambițioasă, Domnișoara Cinica Doctă, Blue Belle Bovary sau Mama Budincă de Orez). Deși ideea conceptualizării diferitelor personalități care există în fiecare dintre noi e interesantă, m-au cam obosit dialogurile pe care scriitoarea le purta cu fiecare dintre ele, faptul că alerga după ele pe stradă sau felul cum se contraziceau în fața unui copac. Însă asta e o chestie de ține de gust personal, iar pentru Elif Shafak a fost, probabil, un fel de continuare a discuțiilor pe care mărturisea că le avea, în copilărie, cu lucrurile care o înconjurau.

 

Am crezut întotdeauna că și poveștile au același efect asupra noastră. Nu vreau să spun că literatura are magnitudinea unui cutremur, însă când pătrundem într-un roman, ne lăsăm în urmă micile noastre apartamente comode și, prin intermediul personajelor fictive, ne trezim că ajungem să cunoaștem oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată și pe care chiar i-am detestat drept „Ceilalți”.

 

Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viață pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru ființa noastră, dar care, din grabă sau ignoranță, au fost măturate sub preș.

 

Orice carte este o călătorie, o hartă ce-și călăuzește cititorul prin hățișul minții și sufletului uman. Iar aceasta nu e cu nimic diferită. Orice cititor este, prin urmare, un soi de călător. Unele călătorii ne inițiază la fața locului în cultura pe care am moștenit-o de la înaintași, în timp ce altele se axează pe aventuri sub cerul liber sau în natură.

 

Ne reprimăm multe aspecte ale personalității pentru a fi în concordanță cu imaginea perfectă la înălțimea căreia încercăm să trăim.

 

Unicul copil al unei mame singure, am acceptat devreme un adevăr legat de natura umană căruia alții încearcă să-i reziste în van: acela să singurătatea este o parte indisolubilă a condiției umane.

 

…femeile din vremurile premoderne – prin poveștile, tradițiile și credințele lor băbești – recunoșteau un fapt esențial pe care noi nu-l prea mai luăm în seamă: de-a lungul vieții, o femeie trece prin câteva mari etape, iar trecerea de la una la alta s-ar putea să nu fie ușoară. S-ar putea să aibă nevoie de ajutor, sprijin și îndrumare din afară înainte să înceapă să trăiască din nou pe deplin în prezent. În timp ce o femeie trece de la o zi la alta luptând, rezolvând probleme, punând la punct și controlând totul, apar momente când mașinăria trupului ei poate să meargă prost. Aceasta este înțelepciunea simplă din vechime cu care am pierdut legătura în hotărârea noastră de-a fi pline de succes, puternice și mereu perfecte.

 

Chiar și astăzi o regulă rămâne în picioare: bărbații care scriu sunt considerați în primul rând „scriitori” și abia apoi „bărbați”. Pe când femeile care scriu sunt în primul rând „femei” și abia apoi „scriitoare”.

 

Uneori, cel mai mare premiu pe care speră să-l primească o scriitoare nu e nici Man Booker Prize, nici Orange Prize, ci o bonă plăcută și muncitoare.

 

Aeroporturile sunt prea sterile, curate și controlate în comparație cu gările, unde pulsează încă inima defavorizaților sorții.

 

Nu știu nici un scriitor care să fie măcinat de neliniște că-și supără mama (sau bunica sau strămătușile sau vecinii sau alte rude îndepărtate) dacă scrie un roman care tratează despre erotism sau sex explicit. Dacă există, trebuie să fie foarte puțini. Să-și facă griji dacă au voie să spună povestea – fie ea personală sau familială – este însă ceva specific scriitoarelor din toată lumea. Asta e presiunea nemărturisită despre care scrie Margaret Atwood în eseul fascinant despre strămătușile ei: „Presiunea este resimțită cel mai puternic, de către femei, din partea familiei, cu atât mai mult cu cât familia este un grup strâns unit”, spune ea. Din Turcia și până în Canada, de la societatea industrială la cea postindustrială, femeile care se dedică scrisului transgresează câteva limite nevăzute ale căsătoriei, familiei, clasei și societății. Fiecare transgresare poate fi încă un motiv de a-ți schimba numele și de a-ți ascunde sexul.

 

Dacă societatea largă nu era pregătită să abordeze condiția de mamă într-o lumină critică, cercurile intelectuale – progresiste și receptive prin definiție – erau la fel de nepregătite, ca să nu mai pomenim că erau disproporționat de masculine. Exista o tăcere vastă în lumea cărților când venea vorba de subiecte precum sindromul premenstrual, depresia postnatală sau menopauză. La fel, aproape nimeni nu scria despre acel Triunghi al Bermudelor compus din „soția ideală-gospodina harnică-mama altruistă” în vârtejul căruia dispăreau talentele creatoare ale atâtor femei. Într-un astfel de mediu, De Beauvoir a avut de înfruntat prejudecăți și clișee adânc înrădăcinate. A scris și a vorbit cu fervoare despre cum femeile sunt „forțate să aleagă” între minte și trup.

 

Totul e normal, atâta vreme cât părem așa pe dinafară. Dar ce e într-adevăr normal? Și ce femeie anume e normală? Care însușiri feminine sunt naturale? Și care sunt culturale? Sunt oare fetele predestinate genetic să fie mămoase, grijulii și emotive sau familiile și societățile în care trăiesc le modelează după acest tipar? Sau, dacă nu, sunt însușirile naturale și cele culturale atât de strâns întrețesute, încât e imposibil să-ți dai seama ce trăsături modelează pe cine?

 

Dacă există o definiție consacrată a ceea ce constituie „feminitatea ideală”, asta se datorează unei definiții similare adânc înrădăcinate a „masculinității ideale”. Ambele definiții și așteptările care decurg din ele pot fi la fel de chinuitoare pentru femeile reale și pentru bărbații reali.

 

Probabil că fiecare scriitor e un soi de hoț de buzunare, furând inspirație din viața reală.

 

 (Erica Jong) susținea că în zilele noastre unei scriitoare nu îi este prea greu să-și încheie sau să-și publice romanele. Adevărata dificultate e să fim luate în serios.

 

Nu numai eu sau noi, scriitoarele, ne ferim, pentru a ne apăra, să zugrăvim scene de sexualitate explicită în cărțile noastre. Același lucru e valabil și pentru femeile din mediul academic, reportere, politiciene și pentru femeile care se învârt în lumea afacerilor. Suntem puțin desexualizate, puțin defeminizate. Nu ne putem simți bine în trupurile noastre într-o societate atât de înverșunată împotriva femeilor. Pentru a fi un „creier” în sfera publică, ne controlăm „trupurile”.

 

Poate căsătoria este mai puțin un aranjament legal sau o instituție socială, cât o carte ce își așteaptă interpretarea. Fiecare cititor sau cititoare imprimă textului propria perspectivă și citește până la urmă povestea cu totul altfel.

 

Să scrie romane – să alcătuiască povești, să creeze și să distrugă personaje – e jocul preferat al celor care refuză să se maturizeze. Chiar dacă jocul se desfășoară pe hârtie, posibilitatea de a-l juca iar și iar te ajută să uiți că ești muritor.

 

Nu există formulă  unică pentru maternitate și scris care să ni se potrivească tuturor. Există, în schimb, în această călătorie literară, multe drumuri care duc toate spre aceeași destinație, fiecare la fel de valoros. Așa cum orice scriitor sau scriitoare învață să-și dezvolte un stil unic și totuși își găsește inspirația în cărțile altora, ca femei, ne elaborăm propriile răspunsuri la întrebările și nevoile universale, impulsionate una de curajul alteia.

 

Multe dintre ideile exprimate în Lapte negru le-am regăsit și într-o conferință TED susținută de Elif Shafak, intitulată The Politics of Fiction (textul are și transcriere și traducere în limba română).

Lapte negru, Elif Shafak, Editura Polirom, 2012, trad. Ada Tănasă, col. „Biblioteca Polirom. Proză XXI”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O poveste despre iertare: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson, este primul roman din seria de reinterpretări „Hogarth Shakespeare” și propune o rescriere a piesei „Poveste de iarnă”.

„Memoriile lui Hadrian”, de Marguerite Yourcenar

„Și astfel, amestecând rezerva cu îndrăzneala, supunerea și răzvrătirea armonizate cu grijă, exigența extremă și concesiile prudente, am reușit în cele din urmă să mă accept pe mine însumi.”

„Pilda semănătorului”, de Octavia E. Butler (fragmente în avanpremieră)

Nou apăruta editură Hecate își începe colecția SF&F cu volumul „Pilda semănătorului” de Octavia E. Butler, un roman al speranței și al credinței care apar în ciuda apăsării unei lumi înfricoșătoare.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Georgiana 01-07-2014 21:25

    E următoarea pe lista mea de lecturi! Spor la citit!

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 03-07-2014 17:22

    Sper să-ți placă :) Mersi, spor și ție!