• „To speak about everything, to say everything, is the act of a silent man” - Anonim

„Vreau să fiu incomod, enervant şi greu de categorisit”, fragmente din „Lanterna magică”, de Ingmar Bergman (II)

„Vreau să fiu incomod, enervant şi greu de categorisit”, fragmente din „Lanterna magică”, de Ingmar Bergman (II)

Am citit de mai multe ori Lanterna magică (1987), prima autobiografie a lui Ingmar Bergman, cea în care regizorul suedez reface cronologic traseul propriei vieți din frânturi de amintiri sau fragmente de jurnal (inclusiv din jurnalele paralele ale părinților săi care au fost publicate în Suedia sub denumirea Den dubbla verkligheten [Dubla realitate], într-o ediție îngrijită de Birgit Linton-Malmfors, Stockholm, 1992). Aceasta a fost urmată de o a doua autobiografie, Imagini: Viața mea în film în reia care reia, tot retrospectiv, procesul de creație al filmelor sale (1990; Images: My Life in Film, în engleză, și Bilder, în suedeză; încă nu există o traducere în limba română).

Făcând încă din titlu o referire metaforică la aparatul de proiecție, cel care poate transforma suprafața plată a unui perete într-un ecran magic spre o altă lume, cea a ficțiunii, Lanterna magică abundă în descrieri și rememorări ale copilăriei și, mai apoi, ale perioadei mature de creație, dar și în evenimente viața personală (e mult mai subiectivă decât Imagini). Între fiul de pastor, omul de teatru și cineast, cărțile și filmele lui Bergman lasă să se întrevadă, pe de o parte, o viziune moralizatoare asupra lumii și, pe de alta, o viziune ale cărei cuvinte de ordine sunt magie, iluzie, frumusețe. Punctul comun al acestor două modalități de a concepe lumea este punerea în scenă. Om al spectacolului, Bergman va înfățișa întotdeauna lumea prin ochii copilului care își construise singur un teatru de marionete pentru a putea evada din realitate și a ajunge în tărâmul magic al ficțiunii.

Eu am găsit numeroase scăpări în volumul din 1994 de la Editura Meridiane (greșeli de traducere, fragmente lipsă pe care le-am găsit în engleză, dar lipseau din ediția română), așa că sper la o ediție nouă și, eventual, chiar traducerea celuilalt volum autobiografic, Imagini: Viața mea în film. Foarte multe fragmente din Lanterna magică mi s-au părut interesante și frumoase, așa că am ales să împart articolul în două părți, pentru a nu fi prea obositor. Puteți citi aici prima parte a articolului.

 

Prima mea lecţie a fost intervenţia lui Hammarén în piesa Caligula. Indicaţiile de regie să fie clare şi directe. Sentimentele şi opiniile trebuie să fie redate fără ambiguitate. Semnalele care pornesc de la actori înspre public trebuie să fie simple şi limpezi. Unul după altul, cu viteza unei secunde. O sugestie poate foarte bine să o contrazică pe alta, dar acest lucru trebuie să se facă intenţionat şi atunci apare iluzia de simultaneitate şi profunditate, un efect stereo. Ceea ce se întâmplă pe scenă să ajungă la spectator în fiecare moment. Adevărul expresiei vine abia pe locul al doilea: actorii buni au întotdeauna capacitatea necesară de a transmite adevărul reflectat.

Cea de-a doua lecţie pentru mine a fost scena reuniunii la o ceaşcă de cacao din Dragostea de Kaj Munk. Adevărata libertate depinde de motivele conturate în comun, de ritmurile pătrunse minuţios. Arta actoricească este, în plus, arta repetiţiei. De aceea fiecare repetiţie se bazează pe o colaborare liber consimţită între partenerii implicaţi în joc. Dacă un regizor obligă un actor la o anumită interpretare, o poate face numai în timpul repetiţiilor. În momentul în care regizorul părăseşte sala, actorul începe, într-un mod conştient sau inconştient, să-şi corecteze acţiunile după bunul lui plac. Partenerul îşi schimbă şi el imediat jocul din acelaşi motiv. Şi aşa mai departe. După cinci reprezentaţii, un spectacol pe care îl credea dresat se destramă dacă regizorul nu-şi supraveghează tigrii în fiecare seară. La o privire superficială, scena cu reuniunea la o ceaşcă de cacao părea a fi un număr de dresaj. Şi totuşi nu era aşa. Actorii şi-au recunoscut posibilităţile în interiorul unor graniţe trasate cu claritate. Erau mulţumiţi şi aşteptau momentul în care să-şi poată pune în valoare propria creativitate. Această  scenă nu s-a destrămat niciodată.

Într-o zi l-am surprins pe Torsten Hammarén răsfoindu-mi caietul de însemnări regizorale. Acesta nu cuprindea însă nici o notiţă, nici o schiţă asupra scenelor. „Aşa deci, tu nu-ţi conturezi scenele”, spuse el sarcastic. „Nu,eu prefer să creez direct pe scenă împreună cu actorii”, i-am răspuns. „Va fi interesant de văzut cît timp te vor mai ţine nervii pentru aşa ceva”, mi-a replicat Hammarén şi a închis caietul.

Profeţia sa s-a adeverit cât de curând. Am ajuns să mă pregătesc până în cele mai mici amănunte, să schiţez fiecare scenă. În clipa în care merg la repetiţii, îmi este clar fiecare moment al spectacolului. Indicaţiile mele trebuie să fie limpezi, utile şi, dacă este posibil, stimulative. Numai cel care este bine pregătit are posibilitatea să improvizeze.

 

Niciodată o mediocritate nu trebuie jucată de o mediocritate, o femeie vulgară de o femeie vulgară sau o primadonă înfumurată de o primadonă înfumurată.

 

Există imagini mişcătoare cu sunet şi lumină care nu părăsesc niciodată proiectorul sufletului şi care ne însoţesc, şerpuind, odată cu înaintarea în vârstă, cu o neschimbată acuitate, cu o neschimbată claritate obiectivă. Propria noastră cunoaştere este singura care se deplasează fără încetare şi fără milă şi care pătrunde tot mai adânc spre adevăr.

 

Munca la film este o activitate cu un accentuat caracter erotic. Apropierea de actori este fără rezerve, abandonarea reciprocă este totală. Intimitatea, dăruirea, ataşamentul, tandreţea, încrederea, dezinvoltura în faţa ochiului magic al aparatului de filmat – toate acestea oferă un sentiment de siguranţă, poate iluzoriu, dar plin de căldură. Încordare şi relaxare, acelaşi ritm al respiraţiei, momente de triumf, momente de deznădejde. Atmosfera este în mod irezistibil încărcată de sexualitate. Mi-a luat mulţi ani până să înţeleg că, în cele din urmă, camera se va opri din funcţiune, reflectoarele se vor stinge.

 

Nu cred, desigur, în Dumnezeu, dar chestiunea nu este atât de simplă, avem cu toţii un Dumnezeu în noi, totul este o lume interioară pe care o zărim uneori, mai cu seamă în momentul morţii.

 

Nu era deloc într-o dispoziţie prietenoasă, dar îşi făcea datoria. În timp ce se plimba împreună cu Bibi, departe, pe pajiştea scăldată de soare, bombănea ceva, insensibil la orice semn de afecţiune. În timp ce pregăteam prim-planul, el a stat de o parte, cu capul vârât între umeri. Propunerea noastră de a i se aduce un grog la faţa locului a fost respinsă cu sarcasm. Când totul a fost gata, el a venit clătinându-se, sprijinindu-se de asistentul de regie, epuizat de proasta dispoziţie. Camera s-a declanşat, începând să filmeze. Deodată faţa lui s-a îmblânzit, el a devenit calm şi duios, un moment de graţie. Şi camera a fost acolo. Şi l-a filmat. Iar laboratorul n-a dat greş. (despre Victor Sjoström)

 

Toţi cei care lucrează în teatru sunt superstiţioşi, ceea ce este de înţeles. Arta noastră este iraţională, într-o oarecare măsură inexplicabilă şi permanent expusă hazardului.

 

Fantomele, demonii şi alte fiinţe supranaturale fără nume sau loc de baştină m-au înconjurat încă din copilărie.

 

Fantome, diavoli şi demoni, buni, răi, sau doar supărători, mi-au suflat în faţă, m-au înghiontit, m-au înţepat cu ace, m-au tras de pulover. Mi-au vorbit şuierând sau şoptind. Erau voci clare, nu suficient de comprehensibile, dar imposibil de ignorat.

 

… toată viaţa mea conştientă m-am luptat într-o relaţie chinuitoare şi lipsită de bucurie cu Dumnezeu. Credinţă şi necredinţă, vinovăţie, pedeapsă şi repudiere, toate acestea au fost pentru mine realităţi de necombătut. Rugăciunile mele miroseau a teamă, implorare, blestem, recunoştinţă, încredere, dezgust şi disperare: Dumnezeu vorbeşte, Dumnezeu tace. Doamne, nu-ţi întoarce faţa de la mine.

 

Sunt ataşat de Fårő din mai multe motive – mai întâi semnalele captate de intuiţia mea: Bergman, acesta este peisajul tău. El corespunde ideilor tale celor mai intime referitoare la forme, proporţii, culori, orizonturi, sunet, linişte, lumină, reflexe. Aici îţi găseşti siguranţa. Nu întreba de ce, explicaţiile nu sunt decât raţionamente confuze făcute cu întârziere. Ca acesta de exemplu: în meseria ta, tu cauţi simplitate, proporţie, încordare, respiraţie, relaxare. Peisajul din Fårő îţi oferă din plin toate acestea.

 

Câteodată sunt tras ca într-o spirală din somnul meu adânc. Este o forţă irezistibilă, mă întreb unde se ascunde. Să fie oare un sentiment confuz de vinovăţie sau o sete nepotolită de a controla realitatea? Nu ştiu şi la urma urmelor mi-e indiferent. Singurul lucru care contează este, să reuşesc, cu ajutorul cărţilor, muzicii, biscuiţilor şi a apei minerale să fac noaptea suportabilă. Cele mai grele sunt orele lupului, între trei şi cinci dimineaţa. Atunci vin demonii: regretele, oboseala, frica, neastâmpărul şi furia. Nu ajută la nimic dacă încerci să-i suprimi, căci devin şi mai răi. Când ochii obosesc de citit, rămâne muzica. Închid ochii, ascult concentrându-mă şi dau frâîu liber demonilor: hai, veniţi, vă cunosc, ştiu cum acţionaţi, dezlănţuiţi-vă până obosiţi, nu vă opun rezistenţă. Demonii se dezlănţuie atunci din ce în ce mai mult. După câtăva vreme, epuizaţi, demonii devin ridicoli, apoi dispar, iar eu adorm pentru o oră sau două.

 

Cel mai mult duc dorul colaborării cu Sven Nykvist. Aceasta se datorează, probabil, faptului că amândoi suntem captivaţi cu totul de problema luminii: lumina blândă, periculoasă, lumina ca de vis, lumina vie, moartă, clară, ceţoasă, fierbinte, rece, puternică, bruscă, întunecată, primăvăratecă, dreaptă, oblică, senzuală, supusă, limitată, otrăvitoare, liniştitoare, lumina luminoasă. Lumina.

 

La vârsta mea există o atracţie către imposibil. Îl înţeleg pe constructorul Solness, care se încumetă să se caţere în clopotniţa bisericii, cu toate că suferă de ameţeli. Psihanaliştii, plini de bune intenţii, afirmă că această atracţie către imposibil este în strânsă legătură cu diminuarea potenţei sexuale. Ce altceva v-aţi aştepta să spună un psihanalist?

Eu cred însă că sunt împins de alte motive. Eşecul poate avea un gust plin de prospeţime şi un gust înţepător. Adversitatea trezeşte agresivităţi şi readuce la viaţă creativitatea adormită. Este plăcut să escaladezi muntele Everest pe versantul nord-vestic. Înainte de a fi redus la tăcere din motive biologice, vreau să fiu contrazis, contestat. Nu numai de mine însumi, asta se întâmplă în fiecare zi. Vreau să fiu incomod, enervant şi greu de categorisit.

Imposibilul este mult prea atrăgător şi oricum nu am nimic de pierdut. Dar nici nu am nimic de câştigat, în afară de câteva cuvinte de aprobare binevoitoare din unele ziare. Cuvinte de aprobare pe care cititorii le uită după zece minute, iar eu după zece zile.

Adevărul muncii noastre de interpretare este, de altfel, legat de scurgerea timpului. Cu siguranţă, reprezentaţiile noastre teatrale au dispărut într-un crepuscul caritabil, dar momentele singulare de măreţie şi de mizerie sunt în continuare luminate de o lumină blândă. În schimb, filmele rămân şi sunt o mărturie a crudei nestatornicii a adevărului artistic. Câîteva monumente de piatră se înalţă peste grohotişul mărunt al modei.

 

Într-un moment de luciditate colerică realizez că teatrul meu este din anii Cincizeci, iar maeştrii mei din anii Douăzeci. Cunoscând aceasta, devin vigilent şi nerăbdător. Trebuie să pot face deosebirea între concepte înrădăcinate şi experienţe hotărâîtoare, să renunţ la vechile soluţii, fără ca neapărat să le înlocuiesc cu altele noi.

Euripide, părintele dramei, se află la bătrâneţe exilat în Macedonia. Scrie Bacantele. Construieşte cu înverşunare, cărămidă după cărămidă: contradicţiile se ciocnesc cu alte contradicţii, divinizarea cu blasfemia, viaţa cotidiană cu ritualul. S-a săturat să mai moralizeze, îşi dă seama că jocul cu divinităţile este pierdut pentru totdeauna. Comentatorii au vorbit despre oboseala bătrânului poet. Este tocmai invers. Sculptura masivă a lui Euripide reprezintă oamenii, zeii şi lumea într-o mişcare nemiloasă şi fără de sens, sub un cer gol.

Bacantele sunt dovada curajului de a sparge tiparele.

 

Spectatori, regizor, actor, critic. Fiecare vede vag propriul său Rege Lear, deşi greu de înţeles prin intuiţie şi sentiment. Orice încercare de a-l descrie este sortită eşecului şi totuşi fascinantă. Vă invit să jucăm împreună jocul de-a clarificarea noţiunilor. Unii îşi întorc nasul spre nord-vest şi fac profeţii înspre soare, alţii închid ochii, îşi pun bărbia în piept şi murmură în direcţia sudului. Cine ar putea să descrie cel mai bine cvartetul de coarde în si bemol opus 130, partea a treia, Andante con molto ma non troppo, al lui Beethoven? Putem oare să citim, putem oare să auzim? Cred că merge. Puţin cam repetativ. Dar merge! Macrocosmos, inversiune, contrapunct, structurat, dialectic, mimetic. Mai repede sau mai încet? Mai repede şi mai încet? E mai bine fiindcă e mai structurat. Am fost atât de mişcat încât mi-au dat lacrimile, m-am gândit la faptul că era şi surd, ticălosul ăla. Să descrii muzica este feeric pentru că vibraţiile notelor pun în acţiune sentimentul. Să descrii teatru este, pare-se posibil, căci se zice că raţiunea asociază cuvântul. Pe dracu!

 

Am căutat în jurnalul secret al mamei luna iulie 1918. Se poate citi: „Am fost prea bolnavă în ultimele săptămâni, ca să pot scrie ceva. Erik s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă pentru a doua oară. Fiul nostru s-a născut duminica dimineaţa, paisprezece iulie. A avut imediat febră mare şi o diaree gravă. Seamănă cu un mic schelet, cu un nas mare şi roşu. Refuză cu încăpăţânare să deschidă ochii. Din cauza bolii mele n-am mai avut lapte după câteva zile. L-am botezat de urgenţă în spital. I-am dat numele Ernst Ingmar. Ma l-a luat cu ea la Våroma unde a găsit o doică. Ma este mânioasă pe incapacitatea lui Erik de a rezolva problemele noastre practice. Erik este furios că Ma se amestecă în viaţa noastră personală. Eu zac aici fără putere şi nefericită. Câteodată, când sunt singură, plâng. Ma zice că, dacă moare copilul, ea va avea grijă de Dag, iar eu voi putea să-mi reiau slujba. Vrea să mă despart de Erik cât mai repede cu putinţă, «înainte ca din ură şi nebunie să nu inventeze o nouă nebunie». Nu cred că am dreptul să-l părăsesc pe Erik. El e surmenat şi a fost bolnav de nervi toată primăvara. Ma spune că se preface, dar eu nu cred. Mă rog lui Dumnezeu, dar fără încredere. Va trebui, fără îndoială, să te descurci singur, cum vei putea”. [ultimele rânduri din autobiografia lui Ingmar Bergman]

Insula Fårö, 25.9.86 

Lanterna magică, de Ingmar Bergman, Editura Meridiane, 1994, trad. Dan Shafran, Elena Florea, Carmen Banciu; col. „Biblioteca de film”.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cea mai detaliată cronică a unei mari epidemii: „Jurnal din Anul Ciumei”, de Daniel Defoe

„Jurnal din Anul Ciumei”, de Daniel Defoe, este un remarcabil document antropologic și istoric, o cronică minuțios detaliată a marii ciume ce a devastat Londra în 1665.

„Imagini. Viaţa mea în film”, de Ingmar Bergman (fragment)

În autobiografia sa artistică, „Imagini. Viața mea în film”, Ingmar Bergman ne invită în culisele artei sale, într-un mod direct și autentic.

Cine are puterea în iubire?, despre „Pasiune pură”, de Lena Andersson

Subtil și complex în același timp, extrem de bine scris, „Pasiune pură” este un roman care te pune bine pe gânduri. Nu e o carte ușoară, nu e nici comodă, e ușor de citit, dar greu de înțeles. E o carte care nu se epuizează într-o singură lectură și care se cere nu citită, ci recitită.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu