• „Pentru a avea o căsătorie fericită, trebuie să-i spui partenerului totul, mai puțin lucrurile esențiale” - Cynthia Nelms

„La Caracas va fi mereu noapte”, de Karina Sainz Borgo

„La Caracas va fi mereu noapte”, de Karina Sainz Borgo

La Caracas va fi mereu noapte de Karina Sainz Borgo, a fost numit „Senzaţia literară a anului 2019” (El Confidencial).

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.” (Kirkus Reviews)

„Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.” (Booklist)

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.” (la Repubblica)

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.” (Fernando Aramburu, El Mundo)

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.

 

La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo (fragment)

 

Am ridicat ochii spre tavan, rugându‑mă să găsesc răspunsuri. Trebuia să o sun pe Ana și să‑i spun că dădusem de frate‑su. Trebuia? Puteam, oare? Mi‑am trecut palmele peste masa aceea la care nu mă așezasem niciodată să mănânc și deasupra căreia, dintr‑odată, mi se perinda toată viața, ca într‑un film nemontat încă. Era mai bine ca Ana să nu afle nimic despre cele întâmplate. N‑ar fi folosit la nimic. Ar fi înnebunit de disperare. Să nu știi e un mod de a rămâne protejat, îmi tot repetam ca să‑mi insuflu curaj și să încerc să gândesc la rece. Era singura mea prietenă. Nu puteam să‑i ascund ce știam; nici că‑l întâlnisem pe Santiago.

M‑am ridicat de pe scaun, gata să iau telefonul. Când l‑am auzit pe Santiago trăgând apa la baie, m‑am aşe­zat la loc pe scaun.

 

Ana și cu mine ne împrieteniserăm în anul doi, la Facultatea de Litere. Ne întâlniserăm în lift după ce ne mai văzuserăm și la alte cursuri generale. Ea a profitat de ocazie și s‑a prezentat și, în treacăt, cum numai ea știa să facă, mi‑a spus cât de mult o deranjau intervențiile mele la curs. „Folosești prea multe adverbe și vorbești ca un funcționar public“, mi‑a reproșat. Ea, ca și frate‑su, erau firi inflexibile, genul de persoane care, din nesuferite, ajung să‑ți devină simpatice. Cert e că, datorită influenței ei, mi‑am corectat mania de a adă­uga adverbe la tot ce aveam de spus, lucru care însă n‑o absolvă de aroganța cu care s‑a purtat.

Faptul că ne mișcam în aceleași cercuri ne‑a apro­piat din ce în ce mai mult : orarul de la universitate, cursurile la care aleseserăm să mergem... Dacă cineva m‑ar întreba cum de‑am rămas prietene în toți anii ăștia, n‑aș ști să răspund. Tot așa se întâmplă și cu iubiții sau cu cei căsătoriți. Nu prea ai de unde alege și dacă, pe deasupra, compania celuilalt e plăcută, bine‑venită fie. Amândouă eram slabe și uscate ca niște scânduri. Nu simțeam deloc chemarea de a înnoi literatura națională, ca, de altfel, mai nimeni dintre cei de la Litere. Ne îndreptam către lucrul ca editor profesionist. Limpezime și precizie, nimic mai mult.

— Și tu? m‑a întrebat ea într‑o bună zi la cafeneaua universității.

— Eu, ce?

— Trimiți romane la concursuri sau chestii d‑astea?

— Nu mă interesează.

— Nici pe mine, a răspuns, plescăind din limbă, și am izbucnit amândouă în râs.

Ne‑am angajat amândouă ca redactori, făcând sti­lizare pentru niște ziare care nu mai există. Am văzut cum se schimbau lucrurile, cum veneau devalizările, protestele și cum disensiunile au fost treptat înăbu­şite, la început de vacarmul revoluționar și apoi de violența sistemului. Am fost martore la anii de glorie ai Comandantului și pe urmă la ascensiunea lentă a succesorilor lui; am cunoscut primele versiuni ale Fiilor Revoluției și ale Motorizaților Patriei. Am văzut cum țara se transforma într‑o fantasmagorie. Apoi a contat și liantul chestiunilor personale. Viața ne adu­sese împreună și, iată, trecuseră zece sau doisprezece ani de când eram prietene. O cunosc pe Ana suficient de bine cât să pot afirma unele lucruri despre ea. Două erau chestiile care‑i dădeau insomnii : mama ei, care după ce rămăsese văduvă începuse să aibă simptome de Alzheimer, și Santiago, singurul ei frate, cu zece ani mai mic decât ea.

Cea mai clară amintire pe care o am despre Santiago e de la nunta Anei cu Julio. El avea cincisprezece ani. Eram la biserică, pe unde se fâțâia cu un aer de leha­mite, superior. Era unul dintre cei mai buni elevi de la liceul lui, cel mai scump din oraș. Ana plătea niște rate scandalos de mari pentru bacalaureatul lui; și o făcea posedată parcă de un soi de simț al pariului, ca și cum ar fi investit banii ăia într‑o pușculiță invizibilă. „E foarte deștept“, îmi spunea una‑două. Da, într‑adevăr era, dar și arogant. Iar ea contribuise din plin ca el să devină așa. A intrat la universitate printre primii zece. Dacă țara nu s‑ar fi sinucis, băiatul ăsta cu siguranță ar fi ajuns să conducă Banca Centrală, zicea soră‑sa. Dar n‑a mai apucat. L‑au întemnițat înainte.

La Caracas va fi mereu noapte de Karina Sainz Borgo, Editura Polirom, 2022, traducere din limba spaniolă și note de Alina Cantacuzino, col. „Biblioteca Polirom. Actual”



Articole asemănătoare

„Sub punte”, de Sophie Hardcastle (fragment)

Un fragment din romanul „Sub punte”, de Sophie Hardcastle, apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual”.

„Cele patru colţuri ale inimii”, de Françoise Sagan (fragment)

Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unei cărţi-eveniment, romanul inedit „Cele patru colţuri ale inimii”, de Françoise Sagan, descoperit în manuscris de fiul romancierei.

Cele trei vârste ale femeii – „Ochi-de-pisică” de Margaret Atwood

O poveste despre prietenie, despre feminitate și feminism, despre condiția artistului în lume, despre bărbați și despre femei, despre rătăcirile secolului XX și, mai presus de toate, despre dorința impetuoasă de a păstra clipa.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu