• „Tigrul se îmblânzește cu mângăieri, nu cu bățul” - proverb persan

„Toamna”, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

„Toamna”, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

Toamna este prima carte din cvartetul Anotimpuri, de Karl Ove Knausgård, o enciclopedie personală despre lume, scrisă de un tată pentru fiica sa nenăscută.

Karl Ove Knausgård (n. 1968) este un scriitor norvegian cunoscut mai ales pentru cele șase romane autobiografice intitulate sugestiv Lupta mea (Min kamp). Născut în Oslo, Knausgård a crescut pe insula Tromøya, în Arendal și în Kristiansand, și a făcut studii de artă și literatură la Universitatea din Bergen. A debutat în 1998 cu romanul Ute av verden, pentru care a primit Premiul pentru Literatură al Criticilor Norvegieni, acordat pentru prima dată unui roman de debut. Între 1999 și 2002, Knausgård a fost coeditor la Vagant, o revistă literară norvegiană fondată în 1988, pentru care a realizat interviuri extrem de interesante cu scriitorii Rune Christiansen și Thure Erik Lund. Al doilea roman, En tid for alt (2004), a fost la fel de bine primit de critică și a fost nominalizat la Premiul pentru literatură al Consiliului Nordic și la IMPAC Dublin Literary Award. Consacrarea a venit însă odată cu publicarea, între 2009 și 2011, a seriei de romane autobiografice însumând peste 3 500 de pagini, care a devenit unul dintre cele mai mari fenomene literare în Norvegia, cu peste 450 000 de exemplare vândute. În 2010, scriitorul a înființat o mică editură împreună cu Yngve Knausgård (fratele său) și cu Asbjørn Jensen. În 2015–2016 a publicat patru cărți dedicate anotimpurilor: Om høsten (Toamna), Om vinteren (Iarna), Om våren (Primăvara) și Om sommeren (Vara).

 

Toamna, de Karl Ove Knausgård (fragment în avanpremieră)

 

MERE

Dintr-un motiv oarecare, fructele care cresc în țările nordice sunt ușor accesibile, carnea le e acoperită numai de o pieliță subțire care cedează lesne, și asta e valabil atât pentru pere și mere, cât și pentru prune, nu trebuie decât să muști din ele și să le înfuleci, în timp ce fructele care cresc mai la sud, portocalele, de pildă, mandarinele, bananele, rodiile, mango sau fructul pasiunii, sunt adesea acoperite cu o coajă groasă, necomestibilă. În mod normal, în acord cu restul preferințelor mele în viață, le prefer pe ultimele, pe de o parte pentru că sunt pătruns de ideea că plăcerea trebuie să fie meritată printr un efort depus anterior, pe de alta, pentru că întotdeauna am fost atras de ceea ce e ascuns și secret. Să muști o bucățică de coajă din creștetul unei portocale, ca să ți poți strecura apoi degetul mare între ea și carnea fructului, să simți gustul amărui împroșcându-ți preț de o secundă interiorul gurii și apoi să desprinzi coaja bucată cu bucată – uneori, când e subțire, în fragmente mărunte, alteori, dacă e groasă și doar superficial lipită de fruct, dintr-o singură fâșie lungă – are și o latură ritualică. E aproape ca și când te-ai afla mai întâi în colonada templului, apoi te-ai muta treptat către încăperea cea mai intimă, dar, odată ajuns aici, dinții străpung membrana fină, lucioasă, și zeama fructului îți curge în gură umplând o de dulceață. Atât efortul pe care-l faci, cât și natura secretă a fructului, inaccesibilitatea lui, cresc valoarea plăcerii resimțite. Mărul e o excepție. Nu trebuie decât să ridici mâna, să-l apuci și să-ți înfigi dinții în el. Nici un efort, nici un secret, doar accesul direct la plăcere, eliberarea aproape explozivă în gură a gustului intens, proaspăt, astringent și totuși mereu dulce, care uneori îți ciupește nervii și poate chiar îți contractă mușchii faciali, ca și cum distanța dintre om și fruct e reglată exact ca acest șoc în miniatură să nu dispară niciodată cu totul, oricâte mere ai fi mâncat în viață.
Pe când eram destul de mic, am început să mănânc tot mărul. Nu doar carnea fructului, ci și cotorul cu toate semințele, chiar și coada. Nu pentru că avea gust bun, nu cred, și nici pentru că aș fi avut ideea că nu trebuie să irosesc nimic, ci pentru că a mânca și cotorul, și coada reprezenta o piedică în calea plăcerii. Era un fel de efort, chiar dacă în ordine inversă: mai întâi plăcerea, apoi munca. Mi se pare și azi de neconceput să arunc un cotor de măr, și, când îi văd pe copiii mei făcând asta – uneori aruncă până și mere doar pe jumătate mâncate –, sunt copleșit de indignare, dar nu spun nimic, pentru că vreau ca ei să savureze viața și să aibă sentimentul abundenței vieții, să simtă că e ușor să trăiești. Și de asta mi-am schimbat atitudinea față de mere – nu printr-un act de voință, ci ca urmare a faptului că am văzut și am înțeles mai multe, mi se pare, și știu acum că nu e vorba niciodată despre lumea în sine, ci doar despre modul în care ne raportăm noi la ea. Secretelor li se opune deschiderea, muncii i se opune libertatea. Duminica trecută ne-am dus la plajă cam la zece kilometri de aici, era o zi din acelea de toamnă timpurie pătrunse încă de vară, saturate aproape complet de căldura și liniștea verii, și totuși turiștii plecaseră deja de mult, plaja era pustie. Am luat copiii la o plimbare prin pădurea care coboară până la marginea nisipului și care cuprinde în cea mai mare parte arbori foioși, punctată doar arareori de câte un pin cu trunchiul roșcat. Aerul era cald și liniștit, soarele atârna greu de lumină pe cerul bleumarin palid. Am urmat o cărare printre copaci, și acolo, în mijlocul pădurii, am dat de un măr doldora de fructe. Copiii au fost la fel de uluiți ca și mine, căci te aștepți ca merii să crească în curți și livezi, nu sălbatici, în pădure. „Putem să mâncăm din ele?“ m au întrebat. Am spus că da, firește, luați câte vreți. Acolo, într-o străfulgerare de o clipă, plină de bucurie și de amărăciune în același timp, am înțeles ce este libertatea.

VIESPI

Corpul unei viespi e împărțit în două, partea din spate seamănă oarecum cu un con rotunjit, neted și lucios, în timp ce partea din față e mai sferică și de trei ori mai scurtă; și totuși picioarele, aripile și antenele sunt prinse toate de partea anterioară. Cu modelul ei negru cu galben, cu suprafața lucioasă și forma rotunjită de con, partea posterioară aduce cu un ou miniatural de Paște sau poate cu un ou miniatural Fabergé, fiindcă, dacă o privești de aproape, modelul e surprinzător de regulat și de frumos; dungile negre brăzdează fondul galben ca niște panglici zvelte, și, acolo unde alături sunt desenate puncte negre, ele seamănă cu niște borduri decorative pictate cu cea mai mare migală. Duritatea acestei suprafețe – care nouă nu ni se pare nimic deosebit, nu e nevoie decât de o mică apăsare ca să crăpăm carcasa și măruntaiele moi să țâșnească de sub ea, dar care probabil în lumea viespilor pare o adevărată platoșă – duce cu gândul la o cămașă de zale, și, când viespea se apropie în zbor, cu cele șase picioare, două perechi de aripi și două antene, e aproape ca un cavaler înveșmântat de bătălie. La asta m-am gândit săptămâna trecută, într-o zi cu o vreme superbă, văratică, de care am hotărât să profit ca să văruiesc peretele de vest al casei. Știam că trebuie să fie un cuib de viespi în canalul de aerisire, căci auzeam adesea un bâzâit din spatele peretelui când mergeam seara la culcare, un bâzâit care se oprea exact acolo unde viespile se târau înăuntru, și câteva pătrunseseră din când în când chiar și în cameră, cu toate că și geamul, și ușa erau închise. Cât timp am rezemat scara și, cu pensula și cutia de vopsea în mână, am urcat treptele ca să ajung la scândurile de sub streașină, nici nu m-am gândit la ele, pentru că, deși locuiau la doar câțiva metri de patul nostru, nu se îndreptaseră niciodată împotriva noastră, era ca și cum nici n-am fi existat pentru ele sau am fi fost doar o parte din cadrul general în care și duceau viața. Dar în după-amiaza asta n-a mai fost așa. De îndată ce am început să vopsesc, am auzit un hârâit din gura de aerisire, și o viespe a ieșit târâș de acolo, și a luat zborul de pe marginea ei și, bâzâind, s-a îndepărtat vreo douăzeci de metri, până n-a mai fost decât o pată aproape infinitezimală pe albastrul larg al cerului, apoi s-a năpustit drept spre mine – chiar în timp ce o altă viespe ieșea târându-se din gura de aerisire, și apoi alta, și încă una. Eram acum înconjurat de cinci viespi. Am încercat să le împrăștii cu mâna stângă, atent să nu cad, dar bineînțeles că nu mi-a folosit la nimic. Nu m-au înțepat, însă mișcările lor agresive și bâzâitul furios m-au făcut să cobor de pe scară și să-mi aprind o țigară cât timp mă gândeam ce să fac. Situația mea avea ceva umilitor: în comparație cu mine, viespile erau mărunte – nu mai mari decât încheieturile degetelor mele – și mult mai înguste. M-am dus să iau pliciul de muște din bucătărie și am urcat la loc. Abia vârâsem pensula în vopseaua roșie uleioasă și dădusem de câteva ori cu ea pe perete, când am auzit iar hârâitul. Imediat, prima viespe a apărut pe buza gurii de aerisire; a zburat întâi în picaj și abia apoi s-a întors să-mi dea ocol. În scurt timp eram din nou înconjurat. Am dat violent din mâini și am lovit câteva, însă numai în aer, așa că am reușit doar să le modific traiectoria. N-am putut să vopsesc mai deloc. Am renunțat, am turnat vopseaua la loc în găleată și am curățat pensula. După câteva ore am urcat scara cu pași neauziți, am sigilat gura de aerisire cu bandă adezivă, am coborât apoi în vârful picioarelor și m-am repezit în dormitor, unde am lipit bandă și pe capătul din casă al canalului. Când ne-am dus la culcare în seara aceea, bâzâitul n-a mai încetat. Nici în seara de după. Dar apoi s-a făcut liniște.

PUNGI DE PLASTIC

Pentru că pungile de plastic se descompun într-un timp foarte lung, pentru că numărul lor e atât de mare în lume și nu face decât să crească pe zi ce trece, și pentru că sunt atât de ușoare și pot pluti în vânt și ca o pânză, și ca un balon, dai de ele în cele mai neașteptate locuri. Ieri, în timp ce parcam mașina după ce fusesem la magazin, o pungă de plastic fâlfâia de pe acoperișul casei, agățată într-o toartă de planta cățărătoare care se întinde până acolo. Cu câteva zile înainte, când mi-am propus să sădesc patru tufe de coacăz pe care le cumpărasem și săpam gropi pentru ele la câțiva metri de gard, am dat de un strat de țigle sparte și fâșii de plastic care – mi-am dat seama după logourile imprimate pe ele – erau probabil pungi. Cum ajunseseră acolo habar n-am, dar vederea lor avea ceva neliniștitor, fiindcă plasticul subțire, atât de alb și de neted pe fundalul pământului negru sfărâmicios, era în mod evident o materie străină. Proprietatea pe care o are solul de a face una cu sine orice nimerește în el nu se aplică și plasticului, care e în așa fel făcut încât respinge totul: pământul lunecă pe suprafața lui fără să găsească vreun punct de sprijin, vreun loc de pătrundere, și la fel se întâmplă și cu apa. Punga de plastic are ceva inviolabil, pare să existe într-un spațiu dincolo de orice altceva, inclusiv de timp, cu natura lui inexorabilă. Fără să înțeleg prea bine de ce, am simțit o împunsătură de durere la vederea pungilor îngropate. Poate a fost ideea de poluare, poate ideea de moarte sau poate și gândul că, până la urmă, n-aveam să mai pot planta coacăzii acolo. Cel mai probabil au fost toate la un loc. Am înfipt cazmaua mai tare în pământ și am început să sap o groapă – și m-am gândit de ce aproape toate gândurile și asocierile mele merg în direcția asta, către probleme, îngrijorări și întuneric, în loc de bucurie, seninătate și lumină. Unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viață a fost o pungă de plastic suspendată în apa de lângă un debarcader, pe o insulă în largul mării. Deci de ce nu mi-a venit asta în cap, mai degrabă? Apa era perfect limpede, așa cum se întâmplă când vremea e rece și foarte liniștită, avea o vagă tentă de verde, și punga de plastic se afla la o adâncime de vreo trei metri, întinsă și nemișcată. Nu semăna cu nimic altceva decât cu sine, cu nici o făptură, nici o meduză, nici un balon cu aer cald, era doar o pungă de plastic. Și totuși am stat și m-am uitat la ea. Eram pe Sandøya, cea mai îndepărtată dintre insulele grupate sub numele de Bulandet, care se întind în largul coastei de vest a Norvegiei. Afară de mine, doar trei oameni mai locuiau acolo. Aerul era înghețat, cerul, albastru, pontonul pe care stăteam era acoperit în parte de zăpadă. Mă duceam la mal în fiecare zi, atras de lumea subacvatică în care dispăreau lanțurile și frânghiile de ancorare, de limpezimea și inaccesibilitatea ei. Stelele de mare, scoicile în ciorchini, algele, dar mai ales spațiul în care viețuiau, marea, care pe cealaltă parte a insulei izbea țărmul în talazuri lungi și grele, dar care aici era calmă între pereții netezi de rocă și cheiul de ciment de deasupra fundului nisipos al bazinului portuar, pe care îl umplea cu transparența ei. Doar că apa nu era cu totul transparentă, distorsiona puțin lumina, asemenea unei sticle groase, încât punga albă de plastic, care, cât timp am stat acolo, a rămas absolut nemișcată la jumătatea distanței dintre oglinda apei și fundul de nisip, sclipea într-o nuanță vag verzuie și nu avea conturul precis pe care plasticul alb îl are pe uscat, la lumina zilei, când între el și lumină nu se interpune decât aerul, ci părea mai degrabă ușor umbrită și cumva estompată.
De ce nu-mi putusem lua ochii de la punga scufundată?
Vederea ei nu mă umpluse de bucurie, nu plecasem de acolo fericit. Nu încercasem nici vreo satisfacție zărind-o, nu simțisem că ceva se potolește în mine, ca atunci când foamea sau setea sunt astâmpărate. Dar îmi făcuse bine să mă uit la ea, așa cum îți face bine să citești o poezie care se sfârșește cu imaginea a ceva concret și pare să se fixeze asupra ei, încât tot ce e inepuizabil în ea poate să se desfășoare în liniște. În ziua aceea de februarie din 2002, o pungă de plastic atârna suspendată la câțiva metri adâncime, umflată de apă, cu toartele în sus. Momentele acelea n-au fost începutul a nimic, nici măcar al vreunei conștientizări, nici sfârșitul a nimic, și poate tocmai la asta mă gândeam în timp ce săpam gropi acum câteva zile, că sunt încă în mijlocul a ceva și am să fiu întotdeauna.

SOARELE

Soarele a fost nelipsit în fiecare zi de când m-am născut, dar, cumva, nu m-am obișnuit niciodată cu el, poate pentru că e atât de neasemănător cu tot ceea ce cunoaștem în rest. E una dintre puținele realități din existența noastră de care suntem incapabili să ne apropiem. Dacă am face o, am fi anihilați, și nici nu putem trimite pe el sonde, sateliți sau nave spațiale, pentru că și ele ar fi distruse. Faptul că nu ne putem uita direct la soare fără să fim orbiți sau să ne stricăm ireversibil vederea pare uneori o restricție exagerată, chiar o jignire: un imens astru înflăcărat atârnă chiar deasupra noastră, vizibil oricărei ființe omenești și oricărui animal de oriunde din lume, și noi nici măcar nu ne putem uita la el! Dar așa e. Dacă privim drept la soare fie și numai câteva secunde, retina ni se umple de mici pete negre tremurătoare, și, dacă ne fixăm privirea asupra lui, negreața se răspândește pe interiorul ochiului ca o cerneală pe sugativă. Deasupra noastră, deci, atârnă o minge de foc care nu doar ne furnizează toată lumina și căldura din lume, ci este și originea și rezervorul tuturor formelor de viață, dar care e în același timp absolut inaccesibilă și complet indiferentă față de creația sa. E greu să citești despre Dumnezeul monoteist al Vechiului Testament fără să te gândești la soare. O trăsătură esențială a felului cum omul se raportează la Dumnezeu e faptul că ființele umane nu au voie să se uite direct la el, ci trebuie să și plece ochii. Și însăși imaginea prezenței lui în Biblie este focul, care reprezintă divinul, dar și – întotdeauna – soarele, pentru că orice flacără și orice foc de aici de pe pământ derivă din el. Dumnezeu este mișcătorul nemișcat, scria Toma d’Aquino, iar Dante, contemporanul lui, descria divinitatea drept un râu de lumină și și încheia La Divina Commedia cu o imagine a lui Dumnezeu însuși sub forma unui cerc etern strălucitor. În felul acesta, ființele omenești de sub soare, care, fără religie, erau niște făpturi pur și simplu arbitrare, sclavi ai propriei condiții, au căpătat o importanță enormă, iar soarele a devenit o simplă stea. Dar, în timp ce concepțiile despre realitate se nasc și mor, ard cu flacără și se sting, realitatea însăși este implacabilă, condițiile ei sunt imutabile: zorile se ivesc la răsărit, întunericul cedează treptat teren, și, pe când aerul se umple de cântecul păsărilor, lumina soarelui atinge spatele norilor, care devine din cenușiu roz și apoi alb strălucitor, iar cerul, care cu numai câteva minute înainte era fumuriu negricios, se face acum albastru, și primele raze umplu curtea de lumină. E zi. Oamenii pleacă și apoi se întorc de la treburile lor cotidiene, umbrele se scurtează tot mai mult, după care se lungesc la loc, pe măsură ce Pământul se rotește. Când luăm masa de seară acasă, sub măr, aerul e plin de vocile copiilor, de zăngănitul tacâmurilor, de foșnetul frunzelor în adierea blândă, și nimeni nu observă că soarele atârnă exact deasupra acoperișului casei de oaspeți și că nu mai arde galben, fierbinte, ci stins, tăcut, portocaliu.

DINȚI

Când apar primii dinți – pietricelele acestea care străpung gingiile roșii ale copiilor, ivindu-se mai întâi ca niște puncte albe ascuțite și înălțându-se apoi ca niște turnulețe miniaturale în gură –, e greu să nu fii uimit – căci de unde vin? Nimic din ceea ce intră în trupul copilului – în general lapte, dar și puțin piure de banană și de cartofi – nu seamănă în vreun fel cu dinții, care, spre deosebire de felurile lui de mâncare, sunt tari. Și totuși ceea ce se întâmplă, probabil, e că din această hrană moale, parțial lichidă, sunt extrase anumite substanțe care sunt transportate spre maxilare, unde se combină în materialul din care sunt făcuți dinții. Dar cum? Faptul că pielea și carnea, nervii și tendoanele se formează și ele și cresc e probabil un mister la fel de mare, dar noi nu-l percepem ca atare. Țesuturile sunt moi și vii, celulele se deschid unele către altele și către lume într-o relație de schimb. Lumina, aerul și apa trec prin ele – în ființele umane și în animale, în plante și copaci. Dar dinții sunt complet închiși, impermeabili la orice, și par mai aproape de universul mineral al munților și rocilor, al pietrișului și nisipului. Deci care e de fapt diferența dintre rocile formate prin întărirea lavei și erodate apoi de vânt și de precipitații în decurs de milioane de ani sau formate prin procesul infinit de încet de sedimentare, în care ceva care la origine e moale se comprimă treptat până devine tare ca diamantul, și aceste pietricele învelite în smalț, care străpung chiar în clipa aceasta gingiile copiilor mei, în timp ce ei dorm în întunericul camerelor? Pentru cele două fete mai mari, creșterea și căderea dinților au devenit ceva obișnuit, dar celui mai mic îi trezesc încă o mare încântare. Pierderea primului dinte e un eveniment, la fel când îți cade al doilea și poate și al treilea, dar apoi intervine inflația, dinții par pur și simplu să cadă de la sine, seara în pat, încât a doua zi dimineață trebuie să întreb de unde sunt petele de sânge de pe pernă, sau după amiaza în living, în timp ce copilul mănâncă un măr, și nu mai înseamnă mare brânză. 
– Uite, tati! îmi spune, eventual, întinzându-mi dintele, pe care îl strâng în pumn și îl duc la bucătărie. Ce ar trebui să fac cu el? Stau în fața blatului din bucătărie, lumina mată a cerului de toamnă de dincolo de geam lucește vag pe robinetul și pe chiuveta dinaintea mea. Dințișorul, de un alb curat, cu rădăcina înroșită de sânge, se vede cu o claritate aproape obscenă în palma mea rozalie. Pare păcat să-l arunc. Dintele e o parte din copil. Și totuși nu pot să-l păstrez: ce am putea să facem cu el? Să-l punem într-o cutie cu alți dinți minusculi, zornăitori, pe care s-o scoatem la bătrânețe ca să depănăm amintiri despre cum erau copiii pe vremuri? Dinții nu îmbătrânesc în același mod cu restul corpului, sunt impermeabili chiar și la timp; în dintele acesta, fiica mea va rămâne pentru totdeauna de zece ani. Deschid dulapul de sub chiuvetă și arunc dintele în coșul de gunoi, unde aterizează pe un filtru umed de cafea, cenușiu de la zațul strâns în el. Iau o pungă de müsli boțită și o pun deasupra, ca dintele să nu se mai vadă.

Toamna, de Karl Ove Knausgård, trad. din limba engleză de Justina Bandol, Ed. Litera, 2019

 



Articole asemănătoare

„Băiatul cel nou”, de Tracy Chevalier (fragment în avanpremieră)

Cel de-al cincilea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, Băiatul cel nou, de Tracy Chevalier, este Othello, de William Shakespeare, reimaginat.

Cu ocazia Zilei Naționale a Norvegiei, Editura Litera declară 17 mai Ziua Literaturii Norvegiene

Marți, 17 mai, sărbătorim împreună cu iubitorii de carte: Ziua Literaturii Norvegiene și opera scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård!

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson (fragment în avanpremieră)

„O paranteză în timp este”, de Jeanette Winterson, este o „Poveste de iarnă contemporană”, și este primul roman din proiectul „Hogarth Shakespeare” ce propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către unii dintre cei mai bine cotaţi scriitori actuali.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu