• „Trebuie să devenim tari fără să ne pierdem tandreţea” - Che Guevara

O maestră a romanului de atmosferă: fragment din „Casa de lângă lac” de Kate Morton

O maestră a romanului de atmosferă: fragment din „Casa de lângă lac” de Kate Morton

Așteptată cu nerăbdare de fanii autoarei, ultimul volum al lui Kate Morton, Casa de lângă lac, revelează încă de la primele pagini trăsătura cea mai definitoare a scriiturii sale: Kate Morton este o maestră a romanului de atmosferă. Secrete de familie, fotografii încărcate de mister, case ce ascund povești nespuse în unghere întunecate, generații care se succed pe o scenă construită cu migală până la cele mai mici detalii, toate sunt aspecte ce se regăsesc în fiecare dintre romanele scriitoarei australiene.

Fragmentul de mai jos, care mi s-a părut reprezentativ pentru scriitura lui Kate Morton, mi-a adus aminte de o fotografie foarte sugestivă pe care am văzut-o pe pagina sa de Facebook și care, la nivel vizual, întruchipează tocmai acest imaginar al misterului, al părăsirii și al poveștilor nespuse, care e de regăsit în toate cărțile sale

 

 

Când a ajuns în dreptul porții a văzut că era din lemn, decolorată de soare, crăpată, și atârna atât de coșcovită, încât era clar că stătea așa de foarte mult timp. O plantă agățătoare cu flori ca niște trompete mov se răsucise și se înnodase atât de tare în jurul stâlpilor, încât Sadie a fost nevoită să se strecoare printr-o gaură din lemnul porții. Liniștit că stăpâna lui îl urma, Ash a slobozit un lătrat entuziast și-a rupt-o la fugă, pierzându-se în depărtare.

Iarba înaltă îi atingea genunchii goi, gâdilându-i acolo unde sudoarea se uscase. Era ceva în neregulă cu locul acela. Încă de când se strecurase prin spărtura din poartă o cuprinsese un sentiment ciudat, o senzație inexplicabilă că lucrurile nu erau tocmai cum ar fi trebuit să fie. (...)

Aruncând o ultimă privire spre funii, Sadie a pornit-o după câine. De data aceasta însă a început să vadă lucruri care îi scăpaseră mai înainte: un șir de tise sălbăticite formau un gard, neîngrijit și crescut peste măsură, dar cu înfățișare de gard, totuși; în partea nordică, între două pajiști pline de flori de câmp se ivea ceva ce semăna cu un pod. Poarta ruptă prin care trecuse nu mai părea acum o despărțitură rudimentară între două spații neumblate, ci un hotar greu de distins între civilizație și sălbăticie. Ceea ce însemna că bucata de pământ pe care o traversa nu era un câmp necultivat, ci o grădină. Sau, cel puțin, asta fusese cândva. (...)

Soarele urcase pe cer și începuse să ardă, iar mângâierea razelor lui era binefăcătoare. Sadie nu era nicidecum o fire contemplativă, dar în clipa aceea a înțeles ce înseamnă să meditezi. A scos un oftat de ușurare, deși acesta ar fi fost ultimul cuvânt pe care l-ar fi ales ca să-și descrie starea de spirit din ultima perioadă. Își auzea propria respirație și își simțea pulsul sub pielea subțire a tâmplei, de parcă ținea la ureche un ghioc din care răzbătea vuietul oceanului.

Fiindcă își ținea ochii închiși, lumea înconjurătoare era alcătuită numai din sunete: clipocitul apei care se lovea de pilonii de sub ea, pleoscăitul și bălăceala rațelor pe când se lăsau din zbor pe luciul lacului, scândurile de lemn care pârâiau de dogoare. Ciulind urechile, Sadie auzea tot mai bine un zumzet constant, ca și cum sute de motoare minuscule s-ar fi pornithuruie laolaltă. Era un sunet specific verii, greu de definit la început, dar până la urmă și-a dat seama; insecte, al naibii de multe insecte.

Sadie s-a ridicat, clipind din pricina soarelui puternic. Până când s-a obișnuit cu lumina, totul a fost de culoare albă. Frunzele de nufăr sclipeau, asemenea unor dale în formă de inimă, iar florile se înălțau către cer ca niște mâini delicate ce se străduiau să prindă ceva. Zburau pe lângă ele mii de micuțe vietăți înaripate. Era deja în picioare și tocmai voia să-și strige câinii când i-a atras atenția ceva de partea cealaltă a lacului.

În mijlocul unei poieni scăldate de soare se înălța o casă. Era de cărămidă, cu două mansarde gemene sub acoperișul ascuțit și ușa de la intrare ascunsă sub un portic. Mai multe hornuri se înălțau pe acoperișul de țiglă și ferestrele cu vitralii ale celor trei etaje parcă făceau conspirativ cu ochiul în soare. O plantă agățătoare cu frunze verzi năpădise lacomă fațada de cărămidă și numeroase păsărele se zbenguiau printre crenguțele ei, dând impresia unei vânzoleli continue. Sadie a fluierat încetișor:

– Ce caută o mare doamnă ca tine într-un loc de felul ăsta?

Rostise cuvintele abia șoptit, dar vocea îi suna străină și dezagreabilă, iar tonul glumeț părea forțat, o imixtiune în exuberanța naturală a grădinii.

Parcă atrasă de un magnet, Sadie a pornit-o spre casă, pe lângă lac. Rațele și celelalte păsări sălbatice nu păreau deranjate de ea, moțăiala lor împletindu-se cu căldura zilei și cu umezeală pentru a spori senzația de atmosferă suprasaturată.

Când a ajuns pe partea cealaltă a băgat de seamă o potecă, năpădită de mărăcini încâlciți, care ducea până la intrare. A râcâit cu vârful adidasului. Piatră. Fusese probabil roz-cafenie cândva, ca toată piatra folosită în construcțiile din zonă, dar timpul și lipsa de îngrijire o înnegriseră.

Pe măsură ce înainta, își dădea seama că, asemenea grădinii, și casa fusese lăsată în paragină. Din acoperiș lipseau țigle, unele dintre ele zăcând risipite pe unde căzuseră, iar câteva geamuri de la etajul de sus erau sparte. Cele rămase întregi erau acoperite cu un strat gros de murdărie de păsări și din pervazuri stalactite albe se lăsau în jos pe frunzele lucioase.

Ca și cum ar fi vrut să-și dovedească stăpânirea asupra grămezilor impresionante de găinaț, o pasăre micuță și-a luat zborul de după un geam spart, țâșnind în jos, după care și-a schimbat brusc direcția, trecând rapid pe lângă urechea lui Sadie. Ea a tresărit, dar nu s-a dat înapoi. Păsărelele acelea micuțe pe care le zărise și pe malul lacului erau peste tot, intrau și ieșeau din ascunzișurile întunecate ale plantei agățătoare, părând a se chema una pe alta cu gângurituri insistente. Și nu erau doar păsări, frunzișul colcăia de insecte de tot felul – fluturi, albine și altele pe care nu le recunoștea – dând clădirii un aspect de efervescență, în contradicție cu starea ei jalnică.

S-ar fi putut crede cu ușurință că acea casă era goală, dar Sadie văzuse în misiune destule case aparținând unor bătrâni ca să știe că o casă aparent părăsită ascundea adesea o poveste tristă. Un ciocănel de aramă fără luciu, în formă de cap de vulpe, era agățat de ușa dărăpănată din lemn și a dat să-l apuce, dar a lăsat iute mâna jos. Ce-ar fi avut de spus dacă răspundea cineva? Sadie și-a îndoit degetele unul câte unul, gândindu-se. Nu avea nici un motiv să fie acolo. Nici o scuză. O amendă pentru încălcarea proprietății era tot ce-i mai trebuia. Dar a alungat repede acest gând, știa că-și face griji inutil. Casa din fața ei era părăsită. Era greu de explicat, dar avea un aer, o aură care arăta asta. Știa, pur și simplu.

 

Casa de lângă lac, de Kate Morton, Ed. Humanitas Fiction, 2017, trad. Sînziana Dragoș, col. „Raftul Denisei” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cele trei vârste ale femeii – „Ochi-de-pisică” de Margaret Atwood

O poveste despre prietenie, despre feminitate și feminism, despre condiția artistului în lume, despre bărbați și despre femei, despre rătăcirile secolului XX și, mai presus de toate, despre dorința impetuoasă de a păstra clipa.

„Nu veți avea ura mea!” spune jurnalistul Antoine Leiris după atentatele de la Bataclan din 2015

Editura Nemira publică „Nu veți avea ura mea”, cartea scrisă de jurnalistul francez Antoine Leiris la doar câteva luni de la atacurile teroriste care au avut loc la Paris pe 13 noiembrie 2015 și în care soția autorului a fost ucisă.

O carte pentru toți cei cărora li s-a spus că nu pot – „Scânteia”, de Kristine Barnett

Povestea Kristinei Barnett are ceva dintr-un roman, în sensul că e aproape incredibil să citești prin câte greutăți a putut trece împreună cu familia ei și că a reușit, în cele din urmă, să le depășească.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu