• „Femeilor le plac bărbații tăcuți. Li se pare că le ascultă” - Marcel Achard

„Cei doisprezece”, de Justin Cronin (fragment în avanpremieră)

„Cei doisprezece”, de Justin Cronin (fragment în avanpremieră)

Sfârșitul lumii a fost numai începutul poveștii. 

În Transformarea, Justin Cronin arată o lume greu de uitat, modificată total de un experiment guvernamental scăpat de sub control. În această apocalipsă provocată de oameni, trei străini înfruntă haosul: Lila, doctor și în curând mamă, Kittridge, o legendă care a supraviețuit masacrului de la Denver, și April, o adolescentă care se străduiește să își ajute fratele să rămână în viață, printre ruinele lumii vechi. Peste o sută de ani, Amy și ceilalți se luptă pentru salvarea speciei umane, fără să știe că regulile s-au schimbat, că dușmanul a evoluat și că o nouă facțiune pregătește un viitor chiar mai rău decât extincția oamenilor.

„Un super-thriller literar!” (New York Times)

Justin Cronin s-a născut în New England, în 1968. A studiat la Harvard. A ținut cursuri de scriere creativă la La Salle University din Philadelphia până în 2003 și a predat literatură engleză la Rice University. Primul său roman, Mary and O’Neil (2001), a câștigat PEN/Hemingway Award și Premiul Stephen Crane. Romanul The Passage (Transformarea – Nemira, 2017) din 2010 s-a bucurat de un real succes în rândul cititorilor și a devenit repede bestseller New York Times. Seria omonimă a continuat cu The Twelve (Cei Doisprezece – Nemira, 2019) și The City of Mirrors (2016), în pregătire la Editura Nemira.

 

Cei doisprezece, de Justin Cronin (fragment în avanpremieră)

La şaptezeci şi şase de mile sud de Roswell,
New Mexico

Într-o seară caldă de septembrie, la multe mile depărtare de casă, locotenent Alicia Donadio – Alicia Tăişurilor, Noua Armă, fiica adoptivă a marelui Niles Coffee şi trăgător în Forţele Expediţionare Secunde ale Armatei Republicii Texas, care depusese jurământul – se trezi cu gustul sângelui purtat de vânt.
Avea douăzeci şi şapte de ani, 1,70 înălţime, era lată în şolduri şi în umeri şi îşi purta părul roşu tuns aproape zero. Ochii ei, care cândva fuseseră albaştri, aveau acum o strălucire portocalie, ca doi tăciuni aprinşi. Ducea cu ea doar strictul necesar, nimic de prisos. În picioare avea sandale din fâşii de pânză, legate cu şnur de cauciuc vulcanizat; pantalonii de blugi se subţiaseră în genunchi şi la posterior; jerseul de bumbac avea mânecile tăiate, ca să nu o încetinească. Încrucişate pe piept, două centuri de piele cu şase cuţite în teacă, semnul după care o recunoşteai; în spate, legată cu o funie zdravănă din cânepă, arbaleta. Un Browning semiautomat de calibru .45, cu o capacitate de nouă gloanţe, arma pe care o folosea doar la nevoie, era prins la coapsă.
Opt cu unu era vorba. Opt pentru Virali, unu pentru tine. Opt cu unu şi adio. Orăşelul se numea Carlsbad. Anii îşi făcuseră treaba, curăţându-l lună ca o mătură uriaşă. Dar încă mai erau clădiri rămase în picioare: schelete de case, hambare mâncate de rugină, ruine clare ale trecerii timpului. Îşi petrecuse restul zilei odihnindu-se la umbră şi trezindu-se în zori ca să vâneze. Prinsese iepurele cu arbaleta, o săgeată drept prin gât, apoi îl jupuise şi îl fripsese deasupra unui foc de mărăcini, alegându-i carnea aţoasă de pe picioarele din spate, în timp ce focul trosnea dedesubt.
Nu se grăbea. Era o femeie a regulilor, a ritualurilor. Nu avea de gând să-i ucidă pe Virali în somn. Nu avea să folosească pistolul, dacă putea evita acest lucru; pistoalele erau zgomotoase, imprecise şi nedemne de o asemenea misiune. Prefera să-i răpună cu pumnalul, iute, sau cu arbaleta, curat şi fără regrete, dar întotdeauna cu un gând de binecuvântare pentru ei. Le spunea: „Vă trimit acasă, fraţilor şi surorilor, vă eliberez din această închisoare a existenţei voastre”. Iar după ce îi omora şi îşi scotea arma din lăcaşul ei letal, ducea plăseaua pumnalului la frunte, apoi la piept – la cap şi la inimă –, asigurând izbăvirea acelor suflete cu speranţa că, atunci când va veni timpul, curajul nu o va părăsi şi că ea însăşi va fi izbăvită.
Aşteptă căderea nopţii, înăbuşi flăcările focului şi porni la drum. Zile în şir merse de-a lungul unei câmpii late de arbuşti pitici. La sud şi la vest se înălţa conturul umbrit al munţilor, ca nişte umeri ce se ridicau din valea de dedesubt. Dacă Alicia ar fi văzut vreodată marea, poate că asta ar fi gândit despre locul acela, că semăna cu marea. Cu fundul unui ocean imens, iar munţii, cu ale lor peşteri scobite şi încremeniţi în timp, cu rămăşiţele unei uriaşe bariere de corali dintr-o perioadă când monştri de neînchipuit străbăteau pământul şi apele.

Unde sunteţi în seara asta? se întrebă ea în gând. Unde vă ascundeţi, fraţi şi surori de sânge? Era o femeie care trăise trei vieţi, două dinainte şi una după. În prima de dinainte, fusese doar o fetiţă. Lumea era doar o învălmăşeală de siluete şi de lumini pâlpâitoare, flutura înăuntrul ei aşa cum vântul îi flutură prin păr, fără să-i spună nimic. Avea opt ani în noaptea când colonelul o dusese în afara zidurilor şi o lăsase de una singură, neavând nici măcar un cuţit cu care să se apere. Ea stătuse la rădăcina unui copac şi plânsese toată noaptea, iar razele soarelui o găsiră de dimineaţă diferită, schimbată; o cu totul altă fată. Ai văzut? o întrebase colonelul, îngenunchind dinaintea ei în praful unde stătea. Nu o luase în braţe ca s-o liniştească, ci o privise drept în faţă, ca pe un soldat. Înţelegi acum? Iar ea înţelesese. Viaţa ei, întâmplarea care era propria-i existenţă, nu însemna nimic; renunţase la tot. În aceeaşi zi depusese jurământul.
Însă asta se întâmplase acum multă vreme. Fusese un copil, apoi devenise femeie, dar pe urmă? A treia Alicia, Noua Armă, nici Viral, nici om, o combinaţie între cele două. Un amestec, un compus, o fiinţă divizată. Umbla printre Virali ca un spirit nevăzut, era unul dintre ei, şi totuşi nu, o fantomă a fantomelor lor. Prin venele ei trecea virusul, ţinut însă în frâu de un al doilea, cel de la Amy, Fata de Nicăieri; dintre cele douăsprezece fiole luate din laboratorul din Colorado, restul fiind distruse chiar de Amy, azvârlite în foc. Sângele lui Amy îi salvase viaţa, şi totuşi, pe de altă parte, nu. Îi dăduse naştere locotenentului Alicia Donadio, trăgător în Forţele Expediţionare Secunde, o creatură care nu mai avea pereche pe lume.
Multe, foarte multe fuseseră dăţile când Alicia însăşi nu ar fi putut spune cu precizie ce anume era. Ajunse în dreptul unui adăpost. O chestie ciuruită, plină de găuri, pe jumătate îngropată în nisip, cu un acoperiş din metal care stătea pieziş.
Simţi… ceva.
Lucru care era ciudat, căci nu i se mai întâmplase niciodată. Virusul nu-i dăduse şi această putere, motiv pentru care Alicia era singură. Alicia era yangul, iar Amy yinul, dotată cu forţa fizică şi viteza Viralilor, însă lăsată pe dinafara acelei reţele care-i ţinea laolaltă, care le conecta gândurile. Şi totuşi, nu simţise ea ceva? Nu-i simţise pe ei? O furnicătură la baza craniului, iar în minte un foşnet uşor, abia desluşit, care-i şoptea:

Cine sunt eu? Cine sunt eu cine sunt eu cine sunt eu cine sunt eu…?
Erau trei. Toate fuseseră femei cândva. Ba chiar mai mult de atât: Alicia simţea – cum era posibil una ca asta? – că în fiecare dintre ele zăcea un singur filon al amintirilor. O mână care închidea o fereastră şi zgomotul ploii. O pasăre frumos colorată cântând într-o colivie. O cameră întunecată văzută din uşă şi doi copii mici, un băiat şi o fată, care dormeau în paturile lor. Alicia capta aceste viziuni de parcă ar fi fost ale ei, cu imaginile, sunetele, mirosurile şi emoţiile lor, un melanj de existenţă pură, ca trei flăcărui ce pâlpâiau înăuntrul ei. Preţ de o clipă, rămase încremenită, mută din pricina lor, aceste amintiri ale unei lumi pierdute pe vecie. Lumea Vremii Dinainte. Dar mai era ceva. Un giulgiu al întunericului, nesfârşit şi nemilos, învăluia fiecare dintre aceste amintiri. Alicia se cutremură până în adâncul ei. Se întrebă ce anume era acesta, dar apoi îşi dădu seama: era visul celui numit Martínez. Julio Martínez din El Paso, Texas, al zecelea dintre Cei Doisprezece, condamnat la moarte pentru uciderea unui ofiţer de poliţie. Acelaşi pe care îl caută Alicia.
În visul lui, Martínez viola la nesfârşit o femeie pe nume Louise – numele îi era scris cu litere de mână pe buzunarul bluzei femeii – în timp ce o strangula cu un cablu electric. Uşa hambarului atârna într-una dintre balamalele ei ruginite. Era prea aproape: Alicia ar fi preferat să aibă mai mult loc, mai ales că erau trei. S-a strecurat mai aproape, urmând cu privirea vârful săgeţii ei şi trăgând apoi în hambar. Doi dintre Virali erau atârnaţi cu capul în jos de grinzi, al treilea stătea ghemuit într-un colţ, molfăind cu zgomot o bucată de carne. Doar ce se ospătaseră dintr-o antilopă; rămăşiţele ei zăceau împrăştiate pe podea, smocuri de blană, fragmente de oase şi fâşii de piele. În moleşeala de după ospăţ, Viralii nici nu băgaseră de seamă că intrase.
– Seară bună, doamnelor!
Îl dădu gata cu arbaleta pe cel dintâi care stătea agăţat de grinzi. O bufnitură, urmată de un scâncet, înăbuşit degrabă, iar trupul i se prăbuşi la podea. Ceilalţi doi intraseră acum în alertă; cel de-al doilea se desprinse de pe grindă şi, cu genunchii la piept, se rostogoli în cădere şi ateriză cu spatele pe picioarele lui îngheţate. Lăsând la o parte arbaleta, Alicia îşi scoase pumnalul dintr-o singură mişcare fluidă şi-l împlântă din zbor în cel de-al treilea, care se întorsese cu faţa spre ea.
Pe doi îi dăduse gata, mai rămânea unul. Ar fi trebuit să fie uşor. Dar deodată nu mai era. Pe când Alicia îşi scotea cel de-al doilea pumnal, ultimul Viral se întoarse şi îi dădu peste mână cu o forţă care trimisese cuţitul răsucindu-se în întuneric. Înainte ca arătarea să o lovească a doua oară, Alicia se lăsă la podea şi se rostogoli; când se ridică în picioare, cu alt pumnal în mână, Viralul nu mai era.
Rahat!
Îşi înşfăcă arbaleta de pe podea, o încărcă şi ţâşni afară. Unde naiba era? Doi paşi iuţi şi Alicia se avântă pe acoperişul hambarului, aterizând cu zgomot. Scană iute împrejurimile. Nimic, nicio urmă. Viralul fu deodată în spatele ei. O capcană, îşi dădu seama Alicia; trebuie să se fi ascuns, pitindu-se pe cealaltă parte a acoperişului. Două lucruri se întâmplară deodată: Alicia se răsuci pe călcâie, aţintind din instinct arbaleta, şi, cu un trosnet de lemn şi cu scrâşnet metalic, acoperişul cedă sub ea. Ateriză cu faţa în sus pe podeaua hambarului, Viralul prăbuşindu-se peste ea. Nu mai avea arbaleta. Alicia şi-ar fi scos unul dintre pumnale, însă ambele mâini îi erau ocupate în dificila încercare de a-l ţine pe Viral la distanţă. Arătarea se mişca la stânga, la dreapta, apoi din nou la stânga, sărindu-i cu fălcile deschise, la faţă, la gâtul Aliciei. O forţă irezistibilă ieşind în întâmpinarea unui obiect de neclintit: cât putea s-o ţină aşa? Copiii în paturile lor, se gândi Alicia. Ăsta era Viralul. Ea, femeia care se uită din uşă la copiii care dormeau.

Gândeşte-te la copii! îşi spuse Alicia, apoi rosti cu glas tare:
– Gândeşte-te la copii!
Viralul încremeni în loc. O expresie tristă i se aşternu pe chip. O fracţiune de secundă – nu mai mult de jumătate de clipă – privirile li se întâlniră prin beznă. Mary, îşi spuse Alicia în sinea ei. Te cheamă Mary. Întinse mâna după pumnal. Te trimit acasă, sora mea Mary. Te eliberez din închisoarea existenţei tale. Ridică braţul şi împlântă pumnalul până la plăsele în moalele capului. Alicia împinse la o parte cadavrul. Ceilalţi zăceau în locul în care căzuseră. Îşi recuperă pumnalul şi se duse şi după celelalte două, le curăţă, apoi îngenunche lângă cadavrul celui de-al treilea Viral. De obicei, după ce îi omora, Alicia nu simţea altceva decât un mare gol. Fu surprinsă să descopere acum că mâinile îi tremurau. De unde ştiuse? Pentru că aşa fusese; fusese sigură că pe femeie o chema Mary.
Scoase pumnalul şi îl duse la frunte, apoi la inimă.
Îţi mulţumesc, Mary, că nu m-ai omorât înainte să-mi duc la bun sfârşit misiunea. Sper că acum eşti împreună cu micuţii. Mary avea ochii deschişi, cu privirea pierdută în gol. Alicia îi închise cu vârful degetelor. Nu se făcea s-o lase acolo. Alicia luă trupul în braţe şi-l duse afară. O aşchie de lună se ridicase pe cer, scăldând împrejurimile în lumina ei, făcând întunericul vizibil. Însă Mary nu de lumina lunii avea nevoie. O sută de ani sub cerul nopţii erau de ajuns, se gândi Alicia, aşezând-o pe femeie pe un petic de iarbă, unde, de dimineaţă, soarele avea s-o găsească şi să-i împrăştie cenuşa în vânt.

Cei doisprezece, de Justin Cronin, Ed. Nemira, 2018, trad. Andreea Florescu



Articole asemănătoare

„În noaptea timpului” de Antonio Muñoz Molina, fragment în avanpremieră

„În noaptea timpului”, de Antonio Muñoz Molina, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea Adelinei Mioara Angheluță

Lansare „Pecetea morții”, de Veronica Roth

Editura Corint are plăcerea să anunțe lansarea cărții Pecetea morții, de de Veronica Roth, autoarea bestsellerului „Divergent”.

Concurs de sărbători: Cărți de Crăciun pentru toate vârstele de la Editura Nemira [încheiat]

Pentru concursul de Crăciun de anul ăsta am ales 3 cărți pentru toate vârstele: o carte ilustrată - „Spărgătorul de nuci”, un roman pentru copii - „Fetița care a salvat Crăciunul”, de Matt Haig, și o antologie de povestiri de Crăciun - „Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. turcu petrica 25-01-2019 15:06

    De unde pot cumpara si eu cartea?

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 28-01-2019 19:40

    Din librării sau de pe site-ul Nemira - https://nemira.ro/cei-doisprezece