• „Nu te neliniști pentru răul de anul viitor” - Proverb turcesc

Cea mai detaliată cronică a unei mari epidemii: „Jurnal din Anul Ciumei”, de Daniel Defoe

Cea mai detaliată cronică a unei mari epidemii: „Jurnal din Anul Ciumei”, de Daniel Defoe

Jurnal din Anul Ciumei, de Daniel Defoe, este un remarcabil document antropologic și istoric, o cronică minuțios detaliată a marii ciume ce a devastat Londra în 1665, cu informații legate de toate aspectele vieții oamenilor în perioada molimei. Defoe face cu o minuție de cronicar o relatare pas cu pas a unei epidemii mai puțin cunoscute decât cea care, cu două secole înainte, a devastat Europa („Moartea neagră”, 1348), dar la fel de violentă și înspăimântătoare. Interesul pentru carte este, evident, cu atât mai mare în acest moment în care trecem și noi printr-o epidemie cauzată de o boală diferită, ce-i drept, ca manifestare clinică, însă psihologic lucrurile nu diferă prea mult. În subsidiar este vizibil faptul că istoria se repetă dacă nu se învață, iar comportamentele medievale și premoderne sunt izbitor de asemănătoare celor contemporane. 

Acțiunea narată este progresivă, într-un fel care, de acum, ne va fi și nouă familiar: de la zvonurile inițiale auzite din gură în gură, urmate de neîncredere și inconștiență, la șocul conștientizării pericolului, dorința de a fugi din calea morții, apogeul bolii, urmat de o aparentă perioadă de retragere, perioadă ce a favorizat întoarcerea bolii datorită faptului că oamenii s-au crezut în afara oricărui pericol, în ciuda statisticilor care arătau că nu e așa (sună cunoscut?), în cele din urmă slăbirea forței bolii și încetarea definitivă a cazurilor, la aproape un an de la începutul lor. 

Sub aparența unui meșteșugar londonez personajul lui Defoe se erijează într-un observator imparțial al evoluției bolii, plimbându-ne prin vechile cartiere londoneze și chiar și în împrejurimi, prin sate sau pe râurile unde cei care își permiteau se retrăseseră pe ambarcațiuni pentru a fi mai feriți. Buletinelor morturare citate de autor, în care sunt prezentate statisticile seci ale morților, li se adaugă povești ale suferinței individuale cu care este mai ușor de rezonat și care constituie, de fapt, adevărata valoare a cărții. 

Iată un fragment ce ilustrează momentul de apogeu al molimei: 

Acum trebuie să vă mai povestesc încă despre ciuma ajunsă pe culmile tăriei ei, pustiind totul în cale, și despre oamenii prăbușiți în cea mai neagră disperare. E greu de crezut la ce dezlănțuiri de patimi erau împinse bietele făpturi omenești ajunse la granițele răbdării. Și aceste aspecte sunt tot atât de mișcătoare ca și restul; ele pot năuci puteea de judecată a unui om întreg. Ce-ar putea răscoli mai adânc sufletul decât să vezi un om în toată firea, aproape despuiat, scăpat din casa lui și poate chiar din pat, țâșnind din Harrow Alley, o încrucișare de străzi, curți și ganguri, de obicei foarte populate, de prin părțile unde sunt măcelăriile, în Whitechapel? După cum spuneam, ce poate fi mai răscolitor decât să-l vezi pe omul ăsta dănțuind și cântând de zor în plină stradă, făcând o mie de gesturi deșănțate, în timp ce vreo cinci-șase femei și copiii lui aleargă după el țipând și strigându-i să vină îndărăt, sau implorând trecătorii să-l prindă și să-l aducă acasă. Implorări zadarnice pentru că nimeni n-ar fi cutezat să-l atingă ori să se apropie de el.  

A fost o întâmplare care m-a îndurerat și m-a tulburat îngrozitor când am urmărit-o de la fereastră. Pentru că îmi dădeam seama că sărmanul zănatic se afla chiar atunci, în timp ce dănțuia, prins în tortura unor dureri de neîndurat, căci, spuneau ceilalți, avea două gâlme care nu putuseră fi făcute să crape ori să supureze. Medicii sperau să ajungă la acest rezultat tratându-le cu substanțe caustice. Și nenorocitul avea acum pe el asemenea substanțe care-i pârjoleau carnea ca un fier înroșit în foc. 

Nu vă pot spune ce s-a întâmplat cu acel om, dar cred că a continuat să se lase pradă smintelilor, până când s-o fi prăbușit mort. 

Nu-i de mirare că însuși orașul arăta groaznic. Obișnuita forforă de pe străzile din City încetase, desigur, cu desăvârșire, Bursa nu era închisă, dar nimeni nu mai călca pe acolo. (...) 

Dar toate strădaniile [autorităților] au rămas fără răspuns; molima își făcea de cap, iar oamenii, speriați și îngroziți în ultimul hal, păreau să fi depus armele și, așa cum am mai arătat,s e lăsaseră, neputincioși, pradă deznădejdii. 

Când spun că se lăsaseră pradă deznădejdii nu mă gândesc la ceea ce se numește o deznădejde fatalistă, religioasă, privind condiția omului în general, ci, pur și simplu, pierduseră orice speranță de a scăpa de molimă, de a-i supraviețui. 

Și, într-adevăr, ciuma devasta cu o forță de nebiruit și prea puțini dintre cei atinși de molimă în lunile august sau septembrie, când boala își atinsese culmile, au mai scăpat cu viață. (...) Acum, adică în ultimele două săptămâni din august și primele trei din septembrie, bolnavii mureau în două-trei zile, cel mult, și mulți chiar în ziua când luau boala. 

Mie îmi era mai familiar „spectacolul” ciumei din picturile medievale, decât din literatură: de la Triumfurile Morții din bisericile medievale, la Dansurile Macabre din Cimitire, Povestea celor trei morți și a celor trei vii, meditațiile asupra morții, artes bene moriendi, predicile apocaliptice sau opere literare precum Plugarul și Moartea (tradusă și în română), în care este imaginat vechiul dialog al omului cu Moartea în încercarea de a amâna, măcar un pic, inevitabilul moment. De fapt, de la un astfel de dialog a pornit și interesul meu pentru acest subiect, cel din filmul lui Ingmar Bergman, A șaptea pecete (1957), în care un cavaler cruciat se întoarce într-o Europă devastată de ciumă și, pentru a-și amâna momentul morții, provoacă Moartea la un joc de șah miză fiind, evident, viața lui. 


Triumful Morții, pictură de Pieter Brueghel cel Bătrân (1562)

 

               
„Doctorul cioc din Roma”, gravură satirică,                        Ilustrație la Triumful Morții de 
reprezentând costumul  doctorilor în timpul                       Francesco Petrarca,
epidemiilor de ciumă (cca. 1656)                                      manuscris, sec. XVI    
                      ,                                                           

 

De fapt, chiar am fost surprinsă că, în toți anii în care m-am documentat despre acest subiect nu am găsit referințe la cartea lui Defoe care mi-ar fi fost extrem de utilă. Narațiunea este atât de bine construită încât înțelegi foarte bine atât contextul istoric, cât și schimbarea pe care o aduce o astfel de molimă în mentalitatea oamenilor. O schimbare temporară, ce-i drept, la final, și chiar înainte de finalul epidemiei, de fapt, este evidentă tristețea cronicarului care constată revenirea proastelor obiceiuri și uitarea în care oamenii preferă să se cufunde odată ce viața „revine la normal”.  

Am arătat că lumea părăsise orice speranță de a supraviețui; ei bine, însăși această disperată neputință a avut, timp de trei sau patru săptămâni, un efect foarte straniu asupra noastră. Anume, oamenii deveniseră dintr-o dată mai curajoși și mai îndrăzneți; nu se mai fereau unul de altul, nu se mai zăvorau între patru pereți, ci se duceau oriunde și peste tot, ba chiar stăteau de vorbă unii cu alții. De parcă și-ar fi spus unul celuilalt: „Nu te întreb cum o duci, și nici nu-ți spun cum o duc eu, e sigur că în scurt timp și tu și eu o să ne prăpădim, așa că nu mai are importanță dacă ești sănătos sau bolnav”. Și așa circulau, în disperare, pretutindeni. 

Și nu numai că se adunau în public, dar, în chip uluitor, se îmbulzeau în biserici, fără să se mai întrebe lângă cine sau departe de cine să se așeze, ce mirosuri dăunătoare inspiră, cum arată oamenii din jur. Se socoteau a fi doar niște morți vii și veneau la biserică fără cea mai mică fereală, înghesuindu-se, de parcă scânteia de viață din ei nu mai avea nici o importanță în comparație cu țelul pentru care se strângeau acolo. Într-adevăr, osârdia cu care veneau, ca și gravitatea și atenția cu care ascultau, vădeau că bieții de ei își căutau ultimul refugiu, gândind că ziua aceea era poate cea de pe urmă din viața lor. 

Sună familiar, nu? ... 

Deși nu e lipsită de dramatism, relatarea lui Defoe are un ritm narativ lent, foarte potrivit, de altfel, cu dările de seamă istorice și chiar cu literatura medievală. E un stil diferit de cel alert contemporan, însă, tocmai din acest motiv, cu atât mai interesant și mai potrivit pentru povestea lui. De asemenea, ediția în limba română are și o Prefață semnată de traducătoarea cărții, Antoaneta Ralian, care face o excelentă contextualizare a operei lui Defoe, dar și a perioadei istorice ilustrată în Jurnal. Mie mi se par esențiale astfel de studii pentru operele clasice, mi-ar plăcea să întâlnim mai multe în edițiile contemporane. 

O epidemie este o catastrofă socială și individuală, iar lectura unei astfel de cronici este făcută cu un ochi diferit în zilele noastre decât în vremuri „normale”. În A șaptea pecete, filmul lui Bergman pe care l-am menționat mai sus, sunt tot felul de ilustrări ale epidemiei de ciumă, de la cadavre găsite la marginea drumului, la case și orașe părăsite, teama și neîncrederea din ochii oamenilor, panica și confuzia, până la ilustrări picturale menite să inspire frica sau chiar procesiuni ale flagelanților, un fel de performance-uri medievale le-am zice acum, „spectacole” colective ale durerii în care oamenii se autoflagelau pentru a se pedepsi și a le fi iertate păcatele (și, în consecință, să se termine pedeapsa ciumei trimisă de Dumnezeu asupra lor). 


„Flagelanții”, imagine din filmul A șaptea pecete, de Ingmar Bergman (1957)

Am văzut imaginile, am citit cărțile, dar totul cu un ochi critic și analitic, lucru pe care nu l-am mai putut face citind Jurnal din Anul Ciumei al lui Defoe. Toate imaginile și poveștile care rămăseseră într-un sertar al minții s-au reactivat și s-au actualizat, iar lectura a fost mult mai emoțională, așa cum era de așteptat. 

Jurnal din Anul Ciumei, de Daniel Defoe, Editura ART, 2020, trad. Antoaneta Ralian, col. „Cărți-cult”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Noutăți ale Grupului Editorial Art la Bookfest 2015

Noutăți ale Grupului Art la Bookfest 2015: „Toate focurile, focul”, de Julio Cortázar, „Trilogia New York-ului”, de Paul Auster, „Culoarea purpurie”, de Alice Walker, „Atelierul Diavolului”, de Jáchym Topol, „Castelul de sticlă”, de Jeannette Walls, „Tabăra”, de Louis Sachar, „Fată înecându-se”, de Caitlín R. Kiernan, „Sufletul împăratului”, de Brandon Sanderson ș.a.

Cele mai frumoase romane englezești: Curs la Fundația Calea Victoriei

Fundația Calea Victoriei vă invită la un curs dedicat uneia dintre cele mai bogate literaturi europene, literatura engleză: „Cele mai frumoase romane englezești”.

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy (fragment în avanpremieră)

„Marele Gorsky”, de Vesna Goldsworthy, este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult „Marele Gatsby”, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu