• „Nimeni nu-ţi poate procura un sentiment de inferioritate fără consimţirea ta” - Eleonor Roosevelt

„Amurgul Evului Mediu”, de Johan Huizinga (fragment în avanpremieră)

„Amurgul Evului Mediu”, de Johan Huizinga (fragment în avanpremieră)

Acest studiu clasic despre artă, viață și gândirea din Franța și Țările de Jos în secolele al XIV-lea și al XV-lea este una dintre cele mai pătrunzătoare analize ale perioadei medievale.

O capodoperă a genului, cartea demonstrează că dispariția cavalerismului a reflectat spiritul timpului și că eroii și evenimentele epocii nu au constituit un preludiu al Renașterii și nici n-au purtat semințele unei culturi pe cale de a lua ființă, ci au fost semnele epuizării celei vechi.

Printre alte subiecte, autorul examinează violența vieții medievale, ideea de cavalerism, convențiile legate de iubire, viața religioasă, viziunea asupra morții, simbolismul ce se afla întrețesut în pânza vieții de zi cu zi și sentimentul trăirii estetice. Vedem Evul Mediu târziu prin intermediul psihologiei și gândirii artiștilor, teologilor, poeților, cronicarilor de curte, al prinților și oamenilor de stat ai vremii, devenind astfel martorii splendorii și simplității vieții medievale.

„Am încercat aici să privim secolele al XIV-lea și al XV-lea nu ca pe o prevestire a Renașterii, ci ca pe sfârșitul Evului Mediu, iar civilizația medievală din ultima epocă a vieții ei ca pe un pom cu fructe prea coapte, ajuns la deplina lui maturitate și dezvoltare. Năpădirea nucleului vital al gândirii de către atâtea și atâtea forme de gândire vechi, tiranice, veștejirea și rigidizarea unei civilizații bogate – acesta este conținutul principal al paginilor ce urmează. Scriind cartea de față, privirea ne-a fost îndreptată, parcă, spre profunzimile unui cer crepuscular, ale unui cer sângeriu, apăsător și crâncen, plin de plumb amenințător și de false sclipiri de aramă.” Johan Huizinga

„Va deveni oare vreodată sesizarea conținutului esențial, care a sălășluit în acele forme, obiectul cercetării istorice?” Johan Huizinga

Istoric, filosof al culturii și unul dintre fondatorii istoriei culturale moderne, Johan Huizinga s-a născut la Groningen, pe 7 decembrie 1872. A urmat liceul din același oraș și apoi a făcut studii de filosofie la Universitatea din Groningen între anii 1891 și 1896, pe care le-a continuat pentru un an la Universitatea din Leipzig. Diploma de doctor o obține în 1897 și apoi, timp de șapte ani, predă la liceul municipal din Haarlem. Articolele lui despre istoria vechiului oraș îi aduc notorietatea în lumea universitară și un loc la catedra de istorie a Universității din Groningen, unde rămâne până în 1915, când începe să predea la Universitatea din Leiden. În anii următori publică cele mai cunoscute cărți ale sale: Mensch en Menigte in Amerika (1918), Herfsttij der Middeleeuwen (Amurgul Evului Mediu, 1919) și Homo Ludens, apărută 1938. În același an, Huizinga e ales vicepreședinte al Comitetului Internațional pentru cooperare intelectuală al Ligii Națiunilor. În 1941, după ce ține un discurs în care critică influența germană asupra culturii olandeze, este arestat de naziști. Este eliberat anul următor, dar nu se poate reîntoarce la Leiden. Aflat încă sub interdicție la De Steeg, Johan Huizinga moare la 1 februarie 1945, cu doar câteva luni înainte de încheierea războiului.

 

Amurgul Evului Mediu, de Johan Huizinga
(fragment în avanpremieră)

 

Capitolul 1

Caracterul aprig al vieții

 

Când lumea era cu cinci veacuri mai tânără, toate întâmplările vieții aveau forme exterioare mult mai precis conturate decât acum. Între suferință și bucurie, între nenorocire și fericire, distanța părea mai mare decât ne pare nouă; tot ceea ce se petrecea în viața omului era nemijlocit și absolut, așa cum bucuria și suferința mai sunt și azi în mintea copiilor. Orice eveniment din viață, orice fapt, era înconjurat de forme definite și expresive, era înălțat până la nivelul unui stil de viață rigid, neclintit. Lucrurile mari, nașterea, căsătoria, moartea, se aflau plasate, prin Sfintele Taine, în plină strălucire a misterului divin. Dar chiar și întâmplările mai mărunte: o acțiune, o călătorie, o vizită erau însoțite de o mie de binecuvântări, ceremonii, descântece, datini.

Împotriva nenorocirilor și mizeriei exista mai puțină alinare decât acum, de aceea erau mai de temut și mai chinuitoare. Boala contrasta mai puternic cu sănătatea; frigul aspru și întunericul înfricoșător al iernii erau un rău real. Onorurile și bogăția erau gustate mai profund și mai cu lăcomie, căci contrastau și mai violent decât acum cu sărăcia lucie și cu starea ticăloasă. O șuba, un foc vesel în vatră, băutură și petrecerea și un pat moale, toate acestea mai erau încă degustate cu acea intensitate pe care nuvela engleză, poate, în descrierea plăcerii de viață, a mărturisit-o cea dintâi și a promovat-o cu cea mai mare însuflețire. Și, în același timp, toate lucrurile din viață se bucurau de o publicitate bătătoare la ochi și îngrozitoare. Leproșii își învârteau hârâitoarea și făceau procesiuni, cerșetorii se văicăreau în biserici și își etalau acolo infirmitățile. Fiecare clasa socială, fiecare ordin, fiecare meserie puteau fi recunoscute după îmbrăcăminte. Mai-marii nu se deplasau niciodată fără o etalare strălucitoare de arme și livrele care impuneau respect și stârneau invidie. Împărțirea dreptății, negustoria ambulantă, căsătoria și înmormântarea, toate se vesteau zgomotos, cu alaiuri, țipete, bocete și muzică. Îndrăgostitul purta semnul adoratei sale, meseriașii emblema breslei lor, partizanii culorile și blazoanele seniorului lor.

Și în aspectul exterior al orașului și satului domneau contrastul și împestrițarea. Orașul nu se dezvolta, ca orașele noastre, prin alipirea dezordonată, la periferia lor, a unor îngrămădiri de fabrici urâte și de locuințe lipsite de gust, ci rămânea închis în zidul de incintă, păstrând o imagine bine definită, rotundă, dar țepoasă, datorită nenumăratelor sale turnuri. Oricât de înalte și de masive ar fi fost casele de zid ale nobililor și ale negustorilor, bisericile dominau totuși, cu volumele lor mult mai înalte, silueta orașului.

După cum contrastul dintre vară și iarnă era mai puternic decât în viața noastră, la fel era și cel dintre lumină și întuneric, dintre tăcere și zgomot. Orașul modern nu mai cunoaște aproape deloc întunericul complet și liniștea completă, nici efectul unei luminițe izolate sau al unui strigat stingher venit din depărtare.

Datorită contrastului permanent și formelor variate în care se impunea minții tot ceea ce se petrecea, rezulta, în viața de toate zilele, o stare de excitație, o emotivitate pasională, manifestată prin acea dispoziție sufletească schimbătoare, caracterizată prin exuberanța grosolană, cruzime violentă, duioșie interioară, care alcătuia cadrul vieții orășenești medievale.

Un singur sunet acoperea întotdeauna harmalaia acelei vieți intense, un sunet care, oricât de străin ar fi părut în larma generală, nu era niciodată confuz și înălța totul, pentru o clipă, într-o sferă de ordine: dangătul clopotelor. Clopotele erau în viața de toate zilele ca niște duhuri bune, care avertizau și care, cu glasul lor familiar, vesteau ba jale, ba veselie, ba liniște, ba neliniște, care ba chemau, ba îndemnau. Aveau câte un prenume, după care erau cunoscute: Jacqueline cea grasa, clopotul Roland; se știa ce înseamnă când zăngănesc sau când suna. În ciuda dangătului exagerat al clopotelor, oamenii nu deveniseră indiferenți față de acest sunet. În timpul faimosului duel dintre doi burghezi din Valenciennes, care ținuse în 1455 orașul și întreaga curte burgundă într-o neobișnuită încordare, clopotul cel mare sunase tot timpul luptei „laquelle fait hideux à oyr” , zice Chastellain. În turla bisericii Notre-Dame din Anvers se mai află și astăzi, la locul lui, vechiul clopot de alarmă din 1316, numit Orida, adică horrida, înspăimântătoarea Sonner l’effroy , faire l’effroy însemna a trage clopotul de alarmă; cuvântul însemna, la origine, stare de război: exfredus, apoi vestirea acestei stări prin tragerea clopotelor, deci semnal de alarmă și, în sfârșit, spaima. Ce vacarm nemaipomenit trebuie să fi fost când toate bisericile și mânăstirile din Paris trăgeau clopotele de dimineață până seara, și chiar toată noaptea, pentru ca noul papa ales să pună capăt schismei sau ca să se facă pace între burgunzi și armagnaci.

De un efect profund răscolitor trebuie să fi fost și procesiunile. Când erau vremuri grele, și erau des, se vedeau trecând procesiuni zi de zi, săptămâni de-a rândul. Când cearta fatală dintre casele de Orléans și de Burgundia a dus în cele din urmă la război civil fățiș, iar regele Carol al VI-lea a ridicat în 1412 oriflama, ca să se ducă, împreună cu Ioan fără Frică, să-i bată pe armagnaci care, printr-o alianță încheiată cu Anglia, deveniseră trădători de țară, s-a dat porunca la Paris, de îndată ce regele a ajuns pe teritoriu inamic, să se facă procesiuni zilnice. Acestea au ținut de la sfârșitul lui mai până în iulie, fiind organizate de fiecare dată de către alte grupuri, ordine sau bresle, de fiecare dată pe alte trasee, cu alte moaște: „les plus piteuses processions qui oncques eussent été veues de aage de homme”. Toți umblau desculți și nemâncați, atât seniorii din Parlament, cât și săracii; cine putea ducea în mână o lumânare sau o făclie; întotdeauna luau parte și mulți copii. Și din satele din jurul Parisului veneau țăranii săraci, desculți, cale lungă. Lumea se alătura convoiului sau îl privea „en grant pleur,en grans lermes, en grant devocion”. Și aproape în fiecare zi ploua cu găleata.

Apoi mai erau intrările triumfale ale suveranilor, pregătite cu cea mai mare ingeniozitate posibilă. Și, în șir niciodată întrerupt, execuțiile. Excitația crudă și înduioșarea grosolană, pricinuite de eșafod, constituiau un element important în hrana spirituală a poporului. Era spectacol cu morală, împotriva fărădelegilor îngrozitoare, justiția născocea și pedepse îngrozitoare; un tânăr incendiator și asasin este pus, la Bruxelles, cu ajutorul unui lanț care se putea roti pe un inel în jurul unui păr, înlăuntrul unui cerc de uscături aprinse. Condamnatul se dă el însuși poporului ca pildă, în cuvinte mișcătoare, „et tellement fit attendrir les coeurs que tout le monde fondoit en larmes de compassion”. „Et fut sa fin recommandée la plus belle que l’on avait oncques vue.” Messire Mansart du Bois, un armagnac care a fost decapitat în 1411 la Paris, în timpul terorii burgunzilor, nu numai că-i acorda călăului iertarea, pe care acesta i-o cere, după datini, dar îl și roagă pe călău să-l sărute. „Foison de peuple y avoit, qui quasi tous ploraient à chaudes larmes.”  Adeseori, victimele erau fețe simandicoase; atunci, poporul resimțea satisfacția de a vedea strășnicia legilor și totodată un avertisment serios cu privire la nestatornicia măririi pământești, în chip mai viu decât i le-ar fi putut da orice dans macabru sau alt exemplu pictat. Stăpânirea avea grijă să nu lipsească nimic din ceea ce ar fi putut contribui la impresia produsă de spectacol: seniorii veneau să privească execuția, împodobiți cu însemnele măririi lor. Jean de Montaigu, grand maître d’hôtel al regelui, victima urii lui Ioan fără Frică, se îndreaptă spre eșafod, cocoțat într-o căruța, cu doi trâmbițași înainte; poartă costumul lui de ceremonie, gluga, houppelande, jambiere pe jumătate albe, pe jumătate roșii și pinteni de aur la călcâie; de acești pinteni de aur va fi spânzurat apoi leșul decapitat. Canonicul bogat Nicolas d’Orgemont, victima a răzbunării armagnacilor în 1416, este dus prin Paris într-o cotiga de gunoi, îmbrăcat într-o manta mare, violetă, cu glugă, ca să asiste la decapitarea a doi tovarăși de-ai lui, înainte de a fi el însuși osândit la întemnițare pe viață „au pain de doleur et à eaue d’angoisse”. Capul lui maître Oudart de Bussy, care refuzase un loc în Parlament, este deshumat din porunca  speciala a lui Ludovic al XI-lea și dus, într-o gluga roșie îmblănită, „selon la mode des conseillers de Parlement”, în piața din Hesdin, unde este expus, împreună cu o poezioară explicativă. Regele însuși scrie despre acest caz, făcând un haz lugubru.

Mai curioase decât procesiunile și decât execuțiile erau predicile ținute de predicatorii ambulanți, care veneau din când în când să zguduie poporul prin cuvântul lor. Noi, cititorii de ziare, nu ne putem închipui decât cu greu efectul puternic al cuvântului asupra unei minți flămânde și neștiutoare.

 

Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viață și de gândire din secolele al XIV-lea și al XV-lea în Franța și în Țările de Jos, de Johan Huizinga, Editura Pandora M, 2021, trad. din neerlandeză H.R. Radian, Col. Anansi Mentor



Articole asemănătoare

Noutăți în colecția Anansi World Fiction: romanele laureate cu Goncourt 2021, Booker Prize 2020, noi cărți de Elena Ferrante și Leïla Slimani

În prima parte a anului 2022 colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M adaugă în portofoliu 13 noi titluri, cărți de o amplă varietate tematică și stilistică, multipremiate, ecranizate, vândute cu succes și recenzate în termeni elogioși în întreaga lume.

„Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo (fragment)

Un roman fenomen, în curs de publicare în 30 de țări, „Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo, este povestea unei invenții fascinante: cartea.

Hot titles 2024 de la Grupul Editorial Trei

2024 se anunță bogat în apariții excepționale la Grupul Editorial Trei, așa că ne bucurăm să vă dezvăluim titlurile unora dintre cele mai așteptate cărți ce vor fi publicate de editurile Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing în primele șase luni ale anului.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu