Dramele familiei americane perfecte, despre „Cartea clanului din Baltimore”, de Joël Dicker

E întotdeauna foarte greu să scrii o carte bună după ce ai scris una excelentă. În 2012, Adevărul despre cazul Harry Quebert, de Joël Dicker, a fost revelația anului în Franța, primind chiar și Marele Premiu al Academiei Franceze. Mi-a plăcut foarte mult cartea, am citit-o de trei ori (ceea ce nu mi se întâmplă prea des, din lipsă de timp) și fiecare relectură mi-a confirmat părerea inițială despre ea: că este o carte foarte bună.

Așa că am așteptat, ca mulți alții, cu nerăbdare următorul roman de Joël Dicker. În Adevărul despre cazul Harry Quebert, protagonistul, Marcus Goldman (același protagonist și narator din Cartea clanului din Baltimore), este un scriitor al cărui debut a avut un succes fulminant și complet neașteptat și care suferă de blocajul scriitorului, convins fiind că nimic nu ar putea egala performanța primei cărți. În ceea ce privește realitatea, exact asta se întâmplă cu Cartea clanului din Baltimore. Dacă Adevărul despre cazul Harry Quebert mi s-a părut o carte excelentă, Cartea clanului din Baltimore mi s-a părut mai degrabă mediocră.

Un fel de saga a unei familii americane, romanul începe promițător („Dacă vă pică în mână această carte, vă rog, citiți-o”, spune protagonistul-narator al cărții; ceea ce aș fi făcut oricum, date fiind așteptările pe care le aveam după romanul precedent). În primele pagini am dat chiar peste un pasaj ce m-a făcut să sper la un roman în genul Adevărului despre cazul Harry Quebert, ceva ce îmbină intriga polițistă bine construită cu reflecții ironic-duioase pe marginea meseriei de scriitor și a literaturii: „Să scrii o carte este ca și cum ți-ai deschide o tabără de vacanță. Viața, de obicei retrasă și liniștită, îți este brusc dată peste cap de o groază de personaje care se ivesc într-o bună zi pe nepregătite, reușind să-ți întoarcă întreaga existență cu fundu-n sus. Sosesc într-o dimineață, într-un autocar din care coboară făcând mare tămbălău, exaltate cum sunt de rolul pe care l-au obținut. Iar tu trebuie să te descurci cu ele, să te ocupi de ele, să le hrănești, să le cazezi. Ești responsabil de toate. Pentru că tu ești scriitorul.”

Și am tot sperat până mai încolo de jumătate că o să regăsesc combinația asta. Însă n-am găsit-o. Pentru că, în definitiv, Cartea clanului din Baltimore este o carte slăbuță, cu o intrigă prost construită și fără nici un fel de miză artistică. Dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult romanul precedent ar fi fost, probabil, doar un roman comercial ușurel. Însă succesul primei cărți are avantaje și dezavantaje, dezavantajul în cazul ăsta fiind că a făcut-o pe a doua să pară și mai proastă decât e.

O saga de familie care ar fi putut începe cu „a fost odată ca niciodată trei prieteni care erau ca frații....” (Hillel, Woody și Marcus), după care urmează 400 de pagini lungi și plictisitoare despre vacanțele lor într-un cartier rezidențial din Baltimore, verile petrecute la Hamptons sau în Florida, copilăria și adolescența idilică în mijlocul unei familii americane perfecte. Saga de familie se termină prost, evident, dar ăsta nu e un spoiler pentru că, încă din prima pagină, suntem anunțați că asta e „povestea Dramei” (efectiv scrisă cu majusculă de fiecare dată) care a distrus minunata familie Goldman. Și apoi, pe câteva sute de pagini, care ar fi putut fi doar câteva zeci fără probleme, asistăm la o dramă a necomunicării în familie, o dramă desfășurată pe mai multe planuri temporale prin care Dicker încearcă să complice și să dea profunzime narațiunii (fără succes). Ceea ce în Adevărul despre cazul Harry Quebert era un joc inteligent cu stereotipurile și cu constructele literare, devine aici un tertip ieftin, de roman comercial, care se folosește de amânarea deznodământului pentru a ține cititorul în șah până la final (pentru că, evident, care a fost propriu-zis „Drama” aflăm abia în ultimele pagini).

Pe scurt, avem o familie mare, Goldman, cu doi frați ce trăiesc în două orașe diferite, ramura bogată fiind cea din Baltimore, iar cea săracă în Maryland. În Baltimore avem un unchi avocat de succes, imagine a prosperității, calmului și rafinamentului, și o mătușă incredibil de frumoasă, imagine a frumuseții, a maternității ideale și a eleganței, all in one, ca șamponul, o casă superbă în care trei „veri” Hillel, Woody și Marcus, își petrec toate vacanțele și week-endurile (toate descrise cu lux de amănunte). Mutarea în zonă a unei alte familii perfecte o aduce în mijlocul lor pe fata visurilor lor, Alexandra, iar, după scurt timp, trecem într-o altă dimensiune a luxului și bogăției: penthouse-uri la New York cu jacuzzi și panoramă asupra orașului și plimbări în Ferrari-uri negre. La un moment dat, cartea mi-a adus aminte de un roman Young Adult citit anul trecut, Mincinoșii, deosebirea fiind că ăsta avea jumătate din numărul de pagini și că, spre final, autoarea reușise o schimbare de perspectivă care a salvat din plictiseala verilor idilice ale unei alte familii americane dintr-o altă parte a binecuvântatei națiuni.

Dincolo de saga de familie care propune, pe de o parte, o imagine a familiei perfecte americane – părinți care se înțeleg doar din priviri, etern îndrăgostiți unul de celălalt și care nu se ceartă niciodată, o opulență ce trebuie descrisă în detaliu (într-o societate în care mărimea băilor denota statutul membrilor săi), copii perfecți ce promit un viitor de aur al familiei și al societății, unul frumos ca un zeu, sculptat parcă de mâna unui Miron sau Praxiteles („Woody, mai viril decât oricând, dând pe-afară de forță și de testosteron, era frumos ca un zeu grec. Își lăsase plete pe care și le dădea pe spate. Avea un surâs care făcea ravagii, dinții scânteietor de albi, trupul dăltuit ca-n piatră”, în plus „boxa ca un leu și alerga ca o panteră” și „avea o clasă nebună când sărea la bătaie. O alură de leu” – „clasă nebună”, ce naiba e aia „clasă nebună”? nu-mi dau seama dacă aici e de vină traducerea sau așa e și în original), iar celălalt un geniu în devenire, apărător al drepturilor civile, menit să ducă mai departe firma de avocatură a tatălui său pe culmi și mai înalte ale succesului, așadar, dincolo de această perfecțiune, se află, evident, secrete ascunse și frecușuri pe care, în cele din urmă, după lungi tergiversări și schimbări ale planurilor temporale le aflăm și care se rezumă la: un tată avea doi fii (ambii cu „apetența excelenței”; serios, chiar așa scrie în roman), dar, la un moment dat, s-a certat cu unul dintre ei, ăla a plecat de acasă și s-a îmbogățit, iar celălalt a rămas acasă și a dus o viață mediocră. Drama necomunicării în familie se repetă și o generație mai târziu, doar că, de data asta, are consecințe mai nasoale decât o ceartă între tatăl și fiul lui. End of story.

Descrierile băieților din banda Goldman sunt întrecute doar de cele ale femeilor pe care le iubeau și care, dacă tot am vorbit de paralele literare, mi-au adus aminte de romanele din colecția Harlequin pe care le-am citit în adolescență, într-o vară lungă. O reîntâlnire a doi vechi iubiți este redată într-o frază pe care mi-a fost dificil să mi-o imaginez („M-am mulțumit să-i cuprind chipul cu palmele și s-o privesc adânc în ochii care-i sclipeau cu o intensitate orbitoare” – pe bune?! Ochi care „sclipeau cu o intensitate orbitoare”?! credeam că numai în povești găsești chestii de genul „la soare te puteai uita, dar la ea ba), iar o altă poveste de iubire începe cu Ea spunându-i Lui „... iubește-mă, i-a șoptit. Iubește-mă cum nu m-a mai iubit nimeni niciodată”. Zău acum, am râs de mi-au dat lacrimile. Iar continuarea e și mai apoteotică: „A mai sărutat-o o dată, după care au făcut dragoste acolo, în magazie. Și s-a simțit bine cu ea”. Greu de imaginat ceva mai penibil și mai dezamăgitor în materie de scene de sex.

Tot ce era interesant în Adevărul despre cazul Harry Quebert (intriga polițistă, trimiterile fine spre lumea ficțiunii și a rechinilor din lumea editorială, amestecul de sex și iubire inocentă, mizeria ascunsă sub fațatele perfecte ale familiilor și caselor americane) este reluat și în Cartea clanului din Baltimore, dar într-o formă mult mai artificială (de la narațiune la dialoguri și descrieri), plină de stereotipii și banalități, iar ceea ce iese este un roman searbăd fără cap și fără coadă pe care nu-l mai salvează nici măcar încercările de a-i da un sens în ultimele pagini („Nu a fost doar o Dramă, au fost mai multe drame. Drama mătușii tale, drama verilor tăi. Drama vieții. Au fost mai multe drame și vor mai fi și altele, dar trebuie să trăiești în pofida lor. Dramele sunt inevitabile. În fond, nici nu prea au mare importanță. Ceea ce contează este modul în care reușești să treci peste ele.”; „Mulți încercăm să dăm un sens vieților noastre, însă acestea nu au cu adevărat sens decât dacă suntem în stare să îndeplinim cele trei principii: să iubești, să fii iubit și să știi să ierți. Restul nu e decât pierdere de vreme”). Practic, rețeta de succes din primul, s-a dovedit ineficientă în cazul celui de-al doilea. Și atunci, ce face oare ca primul să fie așa de bun și celălalt așa de prost? Și, mai ales, care îl reprezintă mai bine pe Dicker: romanul bun sau romanul prost? Probabil că ambele, atât datorită faptului că, în general, nici un scriitor nu a scris doar cărți bune, dar și pentru că Dicker e un autor tânăr, la început de drum. Eu îi voi citi în continuare cărțile, sunt convinsă că mai are lucruri de spus și o va face poate după ce mai trece puțin faza asta cu celebritatea și se va putea concentra doar asupra scrisului. 

Cum spuneam și mai devreme, dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult Adevărul despre cazul Harry Quebert, nu mi-ar fi displăcut atât de mult Cartea clanului din Baltimore. Nu e cea mai proastă carte pe care o vei citi vreodată, e o carte slabă care poate să-ți țină companie la plajă vara asta dacă vrei să citești ceva lejer și fără nici un fel de implicații și semnificații profunde (cam cum sunt și cărțile lui Marc Levy).  Pe Goodreads Cartea clanului... am văzut că are chiar un rating mai mare decât Adevărul..., așadar sunt și cititori care o consideră mai bună (cum ar fi Mădălina de la Cititori feroce care a scris despre ea), însă eu nu mă număr printre ei. 

Cartea clanului din Baltimore, de Joël Dicker, Ed. Trei, 2016, col. „Fiction Connection”, trad. Doru Mareș și Gabriela Rigler