• „Scopul omului e să prefacă materia în bucurie” - Nikos Kazantzakis

„Muza”, de Jesse Burton (fragment în avanpremieră)

„Muza”, de Jesse Burton (fragment în avanpremieră)

Bestsellerul nr. 1 în Sunday Times, 2016 • Bestseller New York Times • Bestseller Radio 4’s Book at Bedtime • Nominalizat pe lista scurtă la British Book Awards Fiction Book of the Year 2016 • Nominalizat pe lista scurtă la Books Are My Bag Readers Awards 2016 • Selectat de Richard & Judy Book Club 2017 • Tradus în peste 30 de țări.

Seducător, captivant, cu o bogată paletă de personaje, locuri, idei și emoții, degajând un suspans bine dozat, Muza e un roman de neuitat despre aspirație și identitate, dragoste și obsesie, autenticitate și decepție. O poveste despre două tinere femei – o pictoriță debutantă din anii ’30 în Spania și o imigrantă din Caraibe, dornică să ajungă scriitoare în Londra anilor ’60 – legate prin misterul din jurul unui tablou regăsit.

„Admirabil de ambițioasă și pe deplin realizată, povestea pe mai multe planuri a lui Jessie Burton e de-a dreptul fascinantă. Dezvăluirea pas cu pas a adevărului din spatele misterelor picturii lui Robles e redată cu multă măiestrie. Mutându-și obiectivul între două perioade, Muza ajunge la o concluzie puternică, cu adevărat surprinzătoare, despre căutarea autenticității în dragoste și artă.” Sunday Times 

 

„Inteligent și complex, cu un punct culminant șocant. O capodoperă.” Belfast Telegraph

 

În vara anului 1967, Odelle Bastien e angajată ca dactilografă în cadrul Institutului de Artă Skelton din Londra. Sosită din Trinidad cu cinci ani în urmă, ea renunța un timp la visul de a deveni scriitoare, pentru a-și face un rost în marele oraș. Strălucitoarea și enigmatica directoare de la Skelton, Marjorie Quick, intuiește potențialul tinerei și o ia sub aripa ei protectoare. În momentul în care o capodoperă pierdută, având o istorie secretă, este adusă în galerie, Odelle își dă seama că tabloul are o legătură cu excentrica Marjorie. Adevărul despre proveniența picturii e dezvăluit treptat pornind de la un alt cadru – Arazuelo, un sat din sudul Spaniei, în anul 1936. Olive, fiica în vârstă de 19 ani a unui renumit dealer de artă vienez, Harold Schloss, și a fascinantei Sarah, moștenitoarea unei mari averi, își pune în practică propriile ambiții artistice. În acest paradis fragil își fac apariția pictorul și revoluționarul Isaac Robles împreună cu sora lui vitregă Teresa, a căror intrare în familia Schloss va avea consecințe devastatoare. Fantezia debordantă a lui Jessie Burton jonglează cu planuri narative perfect coerente, care rezonează cu o serie de portrete relevante ale creativității ascunse.

Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. A fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie. Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. În adolescența a jucat într-un serial BBC pentru adolescenți (The Wild House), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze. A publicat proză scurtă în Harper’s Bazaar US și Stylist, și, de asemenea, a scris frecvent articole și eseuri pentru The Wall Street Journal, The Independent, Vogue, Elle, Lonely Planet Traveller și The Spectator. În 2014 a publicat romanul Miniaturista (The Miniaturist), care s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare și a fost tradus în 38 de țări. A fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One. După succesul internațional al primei ei cărți, Jessie Burton a revenit în 2016 cu Muza (The Muse; Humanitas Fiction, 2017), elogiată entuziast de critici ca realizare literară, ale cărei drepturi de traducere s-au vândut deja în peste 30 de țări. Ambele romane au fost bestselleruri Sunday Times, New York Times și Radio 4’s Book at Bedtime. Eseul autoarei despre Brexit, Found in Translation, a fost inclus în antologia Goodbye Europe. Primul ei roman pentru copii, The Restless Girls, va apărea în septembrie 2018.

 

 

Muza, de Jessie Burton (fragment în avanpremieră)

 

Avea numele gravat pe o plăcuţă de alamă prinsă pe uşă. M-am întrebat câte femei din Londra, în anul Domnului 1967, aveau propriul lor birou. Femeile din clasa muncitoare erau fie menajere, fie lucrau ca infirmiere în serviciul public de sănătate, ori în uzine, sau ca vânzătoare sau dactilografe, ca mine, şi asta era situaţia de zeci de ani. Însă exista o diferenţă ca de la cer la pământ, o călătorie aproape imposibilă între aşa ceva şi propriul birou cu numele tău gravat pe uşă. Poate că Marjorie Quick era un lăstar al familiei Skelton şi ocupa o poziţie onorifică.

Cu un aer de satisfacţie şi hotărâre, a deschis uşa, iar plăcuţa cu numele ei a scânteiat în razele soarelui care pătrundeau prin fereastră. M-a  poftit înăuntru. Încăperea era zugrăvită în alb şi aerisită, cu nişte ferestre imense ce dădeau înspre piaţă. Pereţii nu erau decorați cu tablouri, ceea ce mi s-a  părut ciudat, ţinând cont de locul unde ne aflam. Trei din cei patru pereți erau acoperiți cu rafturi pline cu cărţi, printre care am zărit mai ales romane din secolul al nouăsprezecelea şi începutul secolului douăzeci, combinaţia surpriză a lui Hopkins stând cocoţat lângă Pound şi-un crâmpei de istorie romană. Toate erau cartonate, aşa că n-am putut vedea dacă aveau cotorul legat.

Quick a luat un pachet de ţigări de pe biroul ei mare. Am privit-o cum a extras una, a ezitat și apoi şi-a aşezat-o delicat între buze. Aveam să mă obişnuiesc cu obiceiul ei de a-şi accelera gesturile numai pentru a şi le încetini iarăşi, ca şi cum s-ar fi verificat. Îşi merita numele, dar era greu de spus care latură o caracteriza mai mult, cea leneşă sau cea grăbită.

— Vrei şi tu una? a întrebat.

— Nu, mulţumesc.

— Atunci o să fumez singură.

Bricheta era una dintre acelea argintii, grele, reîncărcabile, care mai degrabă se lasă pe masă, nu se bagă în buzunar. Era genul de lucru pe care-l puteai vedea într-un conac, o încrucişare între o grenadă de mână şi ceva scos la licitaţie la Christie’s. Institutul Skelton avea o grămadă de bani, mi-a m zis, iar Quick era o dovadă vie în acest sens. Nerostită, dar evidentă, se citea în croiala bluzei ei roz de mătase, în pantalonii ei îndrăzneţi, în accesoriile pentru fumat. În ea. M-am întrebat din nou care anume era rolul ei aici.

— Gin? m-a întrebat.

Am ezitat. Eu nu prea beam şi nu-mi plăcea deloc gustul băuturilor alcoolice. Mirosul îmi amintea prea mult de bărbaţii care frecventau cluburile din Port of Spain – romul clocotindu-le în sânge și revărsându-se într-un vuiet crescând de durere sordidă sau de euforie de-a lungul drumurilor prăfuite ale oraşului. Dar Quick a deşurubat capacul sticlei de gin de pe-o masă din colţ şi-a turnat un pic în două pahare. A scotocit cu un cleşte într-o frapieră şi a pus două cuburi de gheață în paharul meu, a turnat apă tonică deasupra, a adăugat o felie de lămâie şi mi l-a dat.

Lăsându-se în scaun de parcă stătuse în picioare douăzeci de zile la rând, Quick a luat câteva duşti de gin, a ridicat receptorul telefonului şi a format un număr. A aprins bricheta şi-a apărut o flacără grasă, portocalie. Capătul ţigării a sfârâit, frunzele de tutun prăjindu-se şi devenind cârlionţi de fum albastru.

— Alo, Harris? Da, orice e azi. Dar adu două porţii. Şi-o sticlă de Sancerre. Două pahare. Cât durează? Bine.

I-am ascultat inflexiunile vocii; cuvinte brusc retezate şi-o răguşeală, ceva ce nu suna întru totul britanic, dar erau şi destule indicii care să sugereze un pension unde trage curentul.

A pus jos receptorul şi şi-a scuturat ţigara într- o scrumieră uriaşă, de marmură.

— Restaurantul de-alături, a zis. Nu-mi place deloc să stau acolo.

M-am aşezat în faţa ei, legănându-mi paharul, în timp ce mă gândeam la sendvişul pe care mi-l făcuse Cynth. Aveau să i se curbeze marginile în căldura din sertarul biroului.

— Aşadar, a zis ea, un nou loc de muncă.

— Da, doamnă.

Quick şi-a pus paharul pe birou.

— În primul rând, domnişoară Bastien, să nu-mi spui niciodată „doamnă”. Şi nici „domnişoară” nu sunt. Îmi place să mi se zică Quick. A zâmbit, cu un aer trist. Numele dumitale e franţuzesc?

— Da, aşa cred.

— Vorbeşti franceza?

— Nu.

Avoir şi être mă bulversează groaznic. Credeam că oamenii vorbesc franceza în Trinidad, nu?

Am ezitat.

— Numai câţiva dintre strămoşii noştri au locuit în case şi-au vorbit cu francezii, am spus, în cele din urmă.

A făcut ochii mari. Amuzată, jignită? Imposibil să-mi dau seama. M-am temut că am exagerat cu lecţia de istorie; făcusem pe şmechera şi-aveam să primesc un răspuns negativ la sfârşitul perioadei de probă.

— Desigur, a zis. Ce interesant! A mai luat o duşcă de gin. Nu e prea mult de lucru deocamdată, a continuat, dar probabil că domnul Reede te ţine ocupată cu fluxul neîntrerupt al corespondenţei lui. Mă tem că te vei plictisi.

— Ah, sunt sigură că nu. M-am gândit la zilele când lucram la Dolcis, la cum ne exploatau pe mine şi pe Cynth; la felul în care bărbaţii se uitau la fesele noastre în timp ce nevestele lor se plimbau încoace și-ncolo în pantofi cu toc. Sunt foarte încântată să mă aflu aici.

— Pesemne că sunt mai multe de văzut într-o zi la Dolcis Shoes decât într-o  săptămână la Skelton. Îţi plăcea acolo? m-a întrebat. Să atingi toate picioarele alea de femei?

Întrebarea era uşor şocantă, încărcată de-o anumită conotaţie sexuală care m-a agresat, neprihănită cum eram. Dar n-aveam să mă las intimidată.

— Sincer, am răspuns, la treizeci de perechi pe zi, era înfiorător.

Şi-a aruncat capul pe spate şi-a râs.

— Toate brânzeturile franţuzeşti!

Avea un râs molipsitor şi-am chicotit şi eu. Era o replică grotescă, dar a risipit tensiunea pe care o simţeam.

— Pe unii nu-i deranjează, am zis gândindu-mă la Cynth, la cum o abandonasem ca să vin aici, să intru în acest joc ciudat, ale cărui reguli nu le cunoşteam. Trebuie să ai o anumită deprindere.

— E clar. Dar atâtea degete anonime. S-a înfiorat şi a continuat: Avem toate aceste portrete frumoase la Skelton, dar, de fapt, noi nu suntem decât nişte braţe care se leagănă, nişte intestine care chiorăie. Fierbinţeala din ficat. Mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi a mai tras o duşcă. Mie mi-a luat mult mai mult decât dumitale să ajung la concluzia asta, domnişoară Bastien. Degetele de la picioare, îndoitura coatelor. Bucură-te de demnitatea lor cât mai poţi.

— Voi încerca, am spus, din nou tulburată.

Se simțea în ea un soi de febrilitate; parcă ar fi dat o reprezentaţie pentru mine, iar eu nu pricepeam de ce.

S-a auzit un ciocănit în uşă. Quick le-a zis să intre, iar prânzul nostru a sosit pe o măsuţă cu rotile împinsă de un angajat foarte scund şi în vârstă, cu un singur braţ. Un coş cu chifle, doi peşti plaţi, o salată care arăta foarte proaspătă, o sticlă de vin într-o  frapieră şi încă ceva, ascuns sub o cupolă de oţel. Angajatul a aruncat o privire spre mine, speriat ca un iepure. Ochii umezi i-au alunecat înapoi spre Quick.

— Asta-i tot, Harris. Mulţumesc, a zis Quick.

— Nu v-am văzut toată săptămâna, domnişoară, a răspuns el.

— Ah! Concediul anual.

— Într-un loc drăguţ?

— Nu, a spus Quick, arătând pentru o clipă descumpănită. Am stat doar acasă. Angajatul şi-a îndreptat atunci atenţia spre mine.

— Un pic diferită de ultima, a zis, făcând semn din cap. Domnul Reede ştie că aţi ales un negru?

— Asta-i tot, Harris, a zis Quick cu asprime.

Bărbatul a aruncat o privire nemulţumită şi a lăsat acolo măsuţa pe rotile, holbându-se la mine în timp ce ieşea mergând cu spatele.

— Harris, a spus Quick după ce-a plecat, ca şi cum numele lui era o explicaţie suficientă. Şi-a pierdut braţul în bătălia de la Passchendaele. Refuză să se pensioneze şi nimeni nu se îndură să-l tragă pe linie moartă.

Cuvintele bărbatului de serviciu pluteau în aer. Quick s-a ridicat şi mi-a întins o farfurie de pe masa cu rotile.

— Te rog să foloseşti biroul ca să-ți aşezi farfuria, dacă nu te deranjează.

Şi-a luat farfuria şi-a dat roată până pe partea cealaltă a biroului, la locul ei. Avea un spate îngust şi suplu, omoplaţii iţindu-i-se uşor prin bluză, ca o pereche de aripioare. Vinul fusese destupat şi ea a turnat pentru amândouă în câte un pahar.

— E foarte bun. Nu ca ăla pe care-l folosim pentru public. A luat o înghiţitură, de astă dată zgomotoasă, cu poftă, transgresivă, de parcă mi-ar fi turnat vreun elixir în plină lumină a zilei. Noroc, a zis Quick vioaie, înălţând paharul. Sper că-ţi place calcanul.

 — Da, am răspuns. N-am mai mâncat niciodată.

— Aşa. Ce-au zis părinţii tăi când le- ai spus că lucrezi aici?

— Părinţii mei?

— Au fost mândri? Degetele de la picioare mi s-au zvârcolit în închisoarea pantofilor.

— Tata a murit.

— Ah!

— Mama trăiește încă în Port of Spain. Sunt singură la părinţi. E posibil nici să nu fi primit deocamdată scrisoarea de la mine.

— O! Pesemne că vă e greu amândurora.

M-am gândit la mama, la cum credea ea în Anglia, un loc pe care n-avea să-l vadă niciodată; şi m-am gândit la tata, recrutat de Forțele Aeriene Regale și răpus deasupra Germaniei, într-o  sferă de foc. Când aveam cincisprezece ani, prim-ministrul din Tobago decretase că viitorul copiilor de pe insule stătea în ghiozdanele lor. Mama, disperată să nu am parte de viața pe care au dus-o ea şi tata, m-a îmboldit să fiu tot mai bună în ce fac. Dar ce folos, când tot pământul obţinut după independenţă era vândut companiilor străine care îşi reinvesteau profitul în propriile ţări? Ce-ar fi trebuit să facem noi, tinerii, când ajungeam la fundul acelor ghiozdane şi nu găseam nimic acolo, doar o cusătură, şi aceea ruptă de greutatea cărţilor noastre? Trebuia să plecăm.

— Te simţi bine, domnişoară Bastien? a întrebat Quick.

— Am venit aici cu o prietenă, Cynth, am spus, căci nu voiam să mă mai gândesc la Port of Spain, la lista cu morţi pe care apărea şi numele tatălui meu, la locul gol păstrat şi acum de mama în cimitirul Lapeyrouse, la măicuţele catolice cu care învăţasem, când eram mică şi îndurerată. Cynthia e logodită, am zis. Se mărită.

— Aha! Quick a apucat cuţitul şi a început să ridice o bucăţică de calcan, iar eu am avut senzaţia că am spus prea multe, fără să fi spus, de fapt, nimic. Când?

— În două săptămâni. Sunt domnişoară de onoare.

— Şi-apoi?

— Şi-apoi ce?

— Păi, o să fii singură, nu-i aşa? Ea o să locuiască cu soţul ei.

Quick reuşea mereu să ocolească adevărurile ei, în vreme ce pătrundea tot mai adânc în miezul alor tale. Nu mi-a spus nimic despre Skelton, se concentra doar să mă descoasă și, în curând, avea să-mi descopere cea mai neagră temere. Realitatea era că plecarea iminentă a lui Cynth din micul nostru apartament plutise între mine şi vechea mea prietenă ca o întrebare tăcută, rău prevestitoare. Ştiam amândouă că va pleca să locuiască cu Samuel, dar nu-mi imaginam că voi sta cu altcineva, aşa că nu vorbeam despre asta, nici eu şi nici ea. Eu mă lăudam cu noul meu serviciu şi ea se agita cu invitaţiile de nuntă şi-mi făcea sendvişurile pe care, uneori, nu le mai luam în seamă. Salariul de la Skelton avea să-mi acopere cheltuielile pentru a doua cameră, cea pe care urma să o elibereze ea, şi asta mi-era singura mângâiere.

— Îmi place să stau singură, am zis, cu un nod în gât. N-o să-mi strice să am un pic de linişte.

Quick s-a întins după altă ţigară, dar în clipa următoare a părut să se răzgândească. „Dacă ai fi fost singură”, m-am gândit, „ai fi fumat deja cu trei mai mult”. Privirea ei a poposit în treacăt pe chipul meu, în timp ce ridica acel capac de oţel, pentru a scoate la iveală două felii de bezea cu lămâie.

— Dar te rog, mănâncă ceva, domnişoară Bastien, a zis. E-atâta mâncare.

În timp ce-mi mâncam felia de bezea, Quick nu s-a atins de nimic. Părea născută pentru toate astea, pentru fumat şi pentru ordinele date la telefon, pentru observaţiile tangenţiale. Mi-am imaginat-o la douăzeci de ani, ducând o viaţă de dezmăţ, cu o gaşcă de amici fermecători şi lipsiţi de griji, o tipă şmecheră în timpul bombardamentului germanilor. Îi alcătuiam o imagine bazată pe corespondenţa dintre Mitford şi Waughl[1], o acopeream cu o glazură din Muriel Spark, pe care o descoperisem recent. Probabil că era o frivolitate, ceva inculcat de educaţia pe care-o primisem, care era un pic diferită de modelul aplicat în şcolile private britanice, cu latina, greaca şi băieţii care jucau crichet. Dar tânjisem ca viaţa mea să primească un suflu nou graţie unor oameni excentrici şi încrezători; consideram că îi merit, genul de oameni pe care-i întâlneşti doar prin romane. Quick nu trebuia să facă mai nimic, pentru că eu eram atât de flămândă de toate astea, atât de dornică. Însetată după viaţa mea din trecut, începeam să scornesc un prezent iluzoriu.

— Scrisoarea ta de intenţie mi-a stârnit foarte tare interesul, a zis. Scrii foarte bine. Foarte bine. Se pare c-ai fost unul dintre studenţii cei mai promiţători de la universitatea ta. Bănuiesc că te consideri prea bună ca să fii secretară.

M-a cuprins teama. Oare asta însemna că mă punea pe liber, că nu trecusem cu bine de perioada de probă?

— Sunt foarte recunoscătoare să fiu aici, am spus. E un loc de muncă minunat.

S-a strâmbat auzind toată linguşeala asta şi m-am întrebat ce voia de fapt. M-am întins după o chiflă şi am rămas aşa, ţinând-o în palmă. Avea mărimea şi greutatea unui mic marsupial şi-mi venea s-o mângâi, însă, simţind privirea aţintită asupra mea, mi-am înfipt degetul mare în coajă.

— Şi ce fel de lucruri îţi place să scrii?

M-am gândit la foaia din maşina de scris aflată în cealaltă cameră.

— Poezii, în general. Mi-ar plăcea să scriu un roman cândva. Sunt încă în aşteptarea unei poveşti bune.

A zâmbit.

— Nu aştepta prea mult.

Am fost foarte uşurată la auzul acestui sfat, fiindcă, de obicei, ori de câte ori mărturisesc cuiva că vreau să scriu, toţi se apucă să-mi spună că vieţile lor ar fi un subiect excelent.

— Vorbesc serios, a insistat Quick. Nu trebuie să pierzi vremea. Nu ştii niciodată ce-o să te lovească.

— Aşa o să fac, am zis, încântată de interesul ei.

S-a lăsat pe spate, în scaun.

— Îmi aminteşti de o veche cunoştinţă de-a mea.

— Da?

Mi s-a părut extraordinar de flatant şi-am aşteptat să continue, însă chipul i s-a înnegurat, iar ea a frânt în două ţigara pe care o lăsase pe marginea scrumierei.

— Cum ţi se pare Londra? a întrebat. Ai venit în ‘62. Îţi place să locuieşti aici? M-am blocat. Ea s-a aplecat în faţă.

— Domnişoară Bastien, nu-i nici un fel de test, sunt realmente interesată. Indiferent ce vei spune, nu voi zice nimănui. Jur pe roşu. Rămâne între noi, te asigur.

Nu mai spusesem asta răspicat nimănui. O fi fost ginul de vină, o fi fost figura ei sinceră şi faptul că nu luase în derâdere visul meu de a scrie. O fi fost încrederea tinereţii sau acel om de serviciu, Harris, nu ştiu, dar cuvintele mi-au năvălit pe gură.

— N-am văzut în viaţa mea atâta funingine, am zis.

A râs.

— Da, locul ăsta e împuţit.

— În Trinidad, noi am crescut învăţând că Londra e un tărâm de poveste.

— Şi eu la fel.

— Nu sunteţi de aici?

A ridicat din umeri.

— Stau aici de-atât de mult timp, încât nu-mi prea mai pot aminti altceva.

— Te fac să crezi că Londra e numai ordine, belşug, cinste şi câmpuri înverzite. Distanţa se micşorează.

— La ce distanţă te referi, domnişoară Bastien?

— Păi, regina conduce Londra şi tot ea conduce şi insula ta, deci Londra e parte din tine.

— Înţeleg.

Mie nu mi se părea că Marjorie Quick înţelegea cu adevărat, aşa c-am continuat:

— Crezi că te vor recunoaşte aici, fiindcă şi ei citesc Dickens, Brontë şi Shakespeare. Dar n-am întâlnit pe nimeni care să poată numi trei dintre piesele lui. La şcoală, ne puneau filme despre viaţa în Anglia – meloane şi autobuze licărind pe un fond alb ca varul – în timp ce noi auzeam de-afară trei broaşte. De ce ni se arătau asemenea lucruri? Vorbeam pe un ton tot mai ridicat. Am crezut că aici fiecare om e un tip distins… M-am oprit, temându-mă c-am zis prea multe. Am crezut că Londra va însemna prosperitate şi ospitalitate. Un loc ca decupat din Renaştere. Glorie şi succes. Oportunităţi. Am crezut că a pleca în Anglia era ca şi cum aş ieşi din casă pe stradă, doar că pe o stradă un pic mai răcoroasă, unde un beti[2] deştept poate locui într-o casă vecină cu a reginei Elisabeta.

Quick a zâmbit.

— Te-ai gândit ceva la asta.

— Uneori nu te poţi gândi la nimic altceva. Cu frigul, umezeala, chiria, lipsurile. Dar mă străduiesc să trăiesc.

Am simţit c-ar trebui să mă opresc; nu-mi venea să cred că spusesem atâtea. Chifla era toată fărâmiţată, în poala mea. Quick, în schimb, părea absolut relaxată. Stătea lăsată pe spate în scaun, cu ochii scânteindu-i.

— Odelle, a zis, nu te speria. Cel mai probabil, o să-ţi fie bine.

 

Muza, de Jessie Burton, Ed. Humanitas Fiction, 2017, trad. Veronica D. Niculescu, col. „Raftul Denisei”

 

[1] Scrisorile dintre Nancy Mittford şi Evelyn Waugh, buni prieteni care şi-au trimis peste cinci sute de epistole pline de glume răutăcioase şi bârfe, de-a lungul a peste douăzeci de ani. Au fost publicate în volum şi descriu într-un mod savuros lumea literară şi socială.

[2] Termen indian folosit pentru „fiu”, indicând afecţiunea atunci când e folosit de părinte, cu sensul de „dragă”. 



Articole asemănătoare

„Fidelități”, de Diane Brasseur (fragment)

Editura Nemira publică două titluri noi în colecția Damen Tango, ambele romane de debut: „Fidelități”, scris de autoarea franco-elvețiană Diane Brasseur, și „Eleganța”, semnat de Kathleen Tessaro.

O poveste despre iertare: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson

„O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson, este primul roman din seria de reinterpretări „Hogarth Shakespeare” și propune o rescriere a piesei „Poveste de iarnă”.

Unde-i adevărul, unde se află adevărata fire a unui om?, despre „Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess

„Ochii doamnei mele”, de Anthony Burgess, mi s-a părut a nu fi tocmai un roman istoric tipic, ci mai mult un foarte bun roman de atmosferă și, în același timp, un experiment de limbaj. În încercarea de a-l reconstrui pe Marele Will, Burgess pornește nu de la evenimente, ci de la cuvinte.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu