Frankissstein. O poveste de iubire este bestseller recomandat printre cele mai bune cărți ale anului 2019 de publicațiile: Guardian, Financial Times, The Times, Independent, Daily Telegraph, Sunday Express, New York Times Book Review, Publishers Weekly, Library Journal, The Washington Post. În 2019 a fost nominalizat la Booker Prize, iar în 2020, la Polari Prize și la Comedy Women in Print Prize.
„Oamenii vor fi precum nobilii degenerați. O să avem un palat impozant numit trecut, care are nevoie urgentă de reparații. O să avem o bucată de pământ de care n-am avut grijă cum trebuie, numită planeta. Și o să avem niște haine drăguțe și o mulțime de povești. Noi o să fim aristocrația pe cale de dispariție. O să fim Blanche Dubois într-o rochie mâncată de molii. O să fim Maria Antoaneta, fără cozonac”, crede Victor Stein, savantul obsedat de nemurire. O nemurire a informațiilor, nu a trupului biologic – acesta este complet dispensabil sau permanent ajustabil. Ry, iubitul/iubita lui, este exemplul perfect de ajustare a corpului în funcție de nevoile psihicului. Iar Ron Lord, improbabilul asociat al lui Victor, folosește tehnologia ca să răspundă nevoilor trupești și devine regele pieței de roboți sexuali. Personajele prezentului nu sunt însă cu nimic mai șocante decât grupul de prieteni englezi stabiliți la începutul secolului al XIX-lea pe malul Lacului Geneva – Byron și amanta lui, Claire, Percy B. Shelley și soția lui, Mary Wollstonecraft Shelley. Înnebunită de ploaia interminabilă care îi întemnițează în casă, tânăra Mary imaginează și așterne pe hârtie o poveste al cărei hybris este mai actual ca niciodată.
Născută în 1959, la Manchester, Jeanette Winterson este crescută de o familie de evangheliști penticostali, în orășelul Accrington din Lancashire. La 15 ani, adolescenta, pe care părinții o destinaseră unei cariere de misionariat în Africa, își părăsește căminul. Pentru a-și putea continua studiile, lucrează ca vânzătoare de înghețată, îngrijitoare într-un ospiciu, asistentă a unui antreprenor de pompe funebre. Este admisă la Colegiul St Catherine din Oxford, unde absolvă cursurile de literatură engleză. Stabilită la Londra, publică în 1985 prima carte, cu o pronunțată tentă autobiografică, Portocalele nu sunt singurele fructe (Oranges Are Not the Only Fruit; Humanitas Fiction, 2008), care îi aduce Whitbread First Novel Award. Romanul Pasiunea (The Passion; Humanitas, 2006) este distins în 1987 cu John Llewelyn Rhys Memorial Prize, iar Sexul cireșilor (Sexing the Cherry, 1989; Humanitas Fiction, 2009), cu E.M. Forster Award. Următoarele romane – printre care Scris pe trup (Written on the Body, 1992; Humanitas Fiction, 2008, 2017), The PowerBook (2000), Lighthousekeeping (2004), aflat în 2005 pe lista scurtă la Commonwealth Writers’ Prize, Stone Gods (2007), O paranteză în timp (The Gap of Time – Hogarth Shakespeare Project, 2015; Humanitas Fiction, 2016) și Frankissstein.O poveste de iubire (Frankissstein. A Love Story, 2019; Humanitas Fiction, 2020) – confirmă extraordinara originalitate și forța literară ale autoarei. A mai scris nuvele, cărți pentru copii și scenarii de film. În 2011 a publicat o carte de memorii, Why Be Happy When You Could Be Normal, iar în decembrie 2016 i-a apărut volumul Zile de Crăciun (Christmas Days: 12 Stories and 12 Feasts for 12 Days; Humanitas Fiction, 2017).
Frankissstein. O poveste de iubire, de Jeannette Winterson (fragment)
În timp ce povestea mea se naște, îmi educ monstrul. Monstrul meu mă educă.
Curgerea poveștii mă forțează să mă întreb ce și-ar putea dori o asemenea ființă. Oare o asemenea ființă ar tânji după un partener de viață? Oare o asemenea ființă s-ar putea reproduce? Iar odrasla ei ar fi îngrozitoare și diformă? Sau umană? Și, dacă nu umană, atunci ce formă de viață ar recrea o asemenea formă de viață?Simt chinurile minții lui Victor Frankenstein; monstrul pe care l-a creat nu poate fi dezcreat. Timpul nu are milă. Ce s-a întâmplat nu poate fi anulat. Ce s-a făcut e bun făcut.
Și, în același mod, eu am creat monstrul și pe stăpânul său. Povestea mea a prins ființă. Trebuie s-o continui, pentru că nu se poate încheia fără mine.
Oamenii se feresc și se tem de monstrul pe care l-am făcut. Păcatul lui e faptul că e diferit. Nu s-a născut într-o casă de om. Nu e uman, dar tot ce știe a învățat de la oameni.Azi noapte am stat trează cu Shelley până târziu. El s-a dezbrăcat de toate hainele în afară de cămașă. Albeața trupului său strălucea în lumina lunii. Cred că trupul bărbătesc e forma perfectă. Și așa este, în felul său ridicol, și monstrul meu. Proporționat, dar monstruos.
Mi-am plimbat mâna pe piciorul lui Shelley, de la gleznă la partea superioară a coapsei lui, deranjându-i pliurile cămășii și concentrarea. El mi-a dat mâna la o parte cu blândețe, rezervând pentru mai târziu aceste clipe de plăcere. Mă gândesc, a zis…Ne-am întrebat amândoi care să fie titlul poveștii mele. Am căzut de acord că nu trebuie să conțină cuvântul MONSTRU.
Îmi tot vine în minte un vers dintr-o poezie pe care o îndrăgesc: Alastor sau Spiritul Solitudinii. Mi-o recită, în picioare, plimbându-se prin odaie, și picioarele parcă i-ar fi aripi la cum îl propulsează. Aripi sub mijloc? Ce fel de înger ar fi, dragul meu?Ascultă-l:
În ceasuri de singurătate și tăcute
Când din tăcerea-i noaptea parcă strigă
Asemeni unui alchimist cuprins de disperare,
Ce și pune zălog viața pe o speranță oarecare,
Împreunat am vorbe întristate și doruri din priviri, mistuitoare,
Cu dragostea mea cea nevinovată…El citește mai departe, plimbându-se, plimbându-se întruna...
Ca să depăn povestea/Ce spune despre noi
Să zic așa? Ce spune despre noi?
Însă el vorbește deja despre Prometeu. Victor Frankenstein ca un Prometeu modern. Prometeu, cel care fură focul de la zei și plătește pentru asta cu ficatul său.
Oare așa să-i zic? Noul Prometeu?
Gândește-te! a zis Shelley. Pedeapsa lui Prometeu e să fie legat de o stâncă, fără adăpost. În zorii fiecărei zile, Zeus trimite un vultur să-i sfâșie ficatul. În fiecare noapte, pielea se reface la loc. Așa înlănțuit de stâncă, are probabil pielea arsă de soare; de culoarea și textura pielii tăbăcite, ca o geantă veche, cu excepția acelui petic deschis la culoare, în fiecare zi nou nouț, delicat și moale ca pielea de bebeluș.
Imaginează-ți! Vulturul cocoțat pe șoldul lui, bătând din aripile puternice pentru a rămâne în echilibru, în timp ce ciocul lui sfâșie carnea pentru a-și extrage răsplata delicioasă.În timp ce el vorbește, și oricât de maiestuoasă și de solemnă e imaginea, mintea-mi rătăcește la romanele pe care le am citit recent (Femeie, deh, ar zice Byron…)
Samuel Richardson. Clarissa lui în 7 volume. Și să nu uit Pamela. Și apoi, dacă mă întorc la Jane Austen, nu pot uita de Emma, abia publicată, în 1815, și ușor cam prea cumințică (locuiește la Bath), destul de plăcută.
Atunci, un titlu alcătuit dintr-un nume ar fi foarte potrivit.
Shelley! Am zis. Shelley! Am să-mi numesc povestea: FRANKENSTEIN.
Shelley s-a oprit din mers și recitat. A zis: Pur și simplu?
Da, dragul meu, pur și simplu.
El s-a încruntat. Îi lipsește ceva, iubirea mea.
M-am încruntat la rândul meu. Atunci, dragul meu, să-i zic Victor Frankenstein? (Acum mă gândeam la Tristram Shandy, o poveste chiar veche, aflată pe rafturile tatălui meu din Skinner Street, pentru amuzament).
Nu, a zis Shelley, pentru că povestea ta e mai mult decât povestea unui singur om: sunt două ființe care trăiesc una într-alta, nu? Frankenstein în monstru. Monstrul în Frankenstein.
Așa e, am răspuns și, prin urmare, monstrul nu are nume, pentru că nu are nevoie.
Ce tată nu-i dă nume copilului său? a întrebat Shelley.
Unul care e îngrozit de ce a creat, am zis.
Ei bine, atunci, Mary, tu trebuie să hotărăști. Tu ești tatăl și mama acestei povești. Ce nume îi vei da creației tale?Da, eu sunt Mary. Port numele mamei mele, pentru că așa a vrut tata, în amintirea mamei mele. Sunt conștientă de faptul că, nenumind lucrul care-mi bântuie mintea, îl refuz. Dar cum am putea numi o nouă formă de viață?
Ceasurile trec. Vinul e băut. Beți de vin. Brânză de capră în scoarță de cenușă. Ridichi roșii. Pâine aproape neagră. Ulei de măsline verzi. Jambon tăiat direct de pe os. Roșii mari cât pumnul. Biscuiți de ovăz. Sardine albastre. Lumânarea mi s-a stins. Orele trec.
A venit noaptea și odată cu ea și cerul înstelat. Somn și ceasurile tăcute ale viselor. Ceilalți visează și dorm. Casa însăși inspiră și expiră ca o fantomă. Stau culcată în pat, cu stelele drept tovarășe întru trezie. Mă gândesc la monstrul meu, zăcând și el culcat, afară și singur.
Oare creatura mea ar putea crea o alta ca ea, dacă ar avea partener? Simplul gând îmi repugnă. Am să-i insuflu repulsia mea lui Victor Frankenstein, el va începe cumplita sarcină de a crea un tovarăș pentru monstrul său și, într-un final, va fi convins că trebuie neapărat să distrugă un asemenea lucru.Distrugem din ură. Distrugem din iubire.
Frankissstein. O poveste de iubire, de Jeanette Winterson, Ed. Humanitas Fiction, 2020, trad. Vali Florescu, col. „Raftul Denisei”
Scrie un comentariu