• „Cine nu-şi cunoaşte preţul, nu-l cunoaşte nici pe al altuia” - proverb armean

„Îţi voi da toate acestea”, de Dolores Redondo (fragment)

„Îţi voi da toate acestea”, de Dolores Redondo (fragment)

Romanul Îţi voi da toate acestea, de Dolores Redondo, a apărut de curând în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba spaniolă şi note de Marin Mălaicu-Hondrari. Romanul s-a vândut în peste 1.500.000 de exemplare în Spania și a câștigat Premiul Planeta. Volumul va fi disponibil și în ediție digitală.

O moarte neaşteptată • Un secret de familie întunecat • Căutarea adevărului în inima unui ţinut legendar 

„O lectură antrenantă, cu multe răsturnări de situaţie.” (The Guardian)

„În natura ce respiră puritate, Redondo descoperă metafore şi simboluri sugestive pentru povestea ei. Autoarea dă dovadă de o forţă de pătrundere fără egal în nuanţarea luptei personajelor sale unele cu altele şi cu propriii demoni, surprinzînd cele mai mici schimbări în perspectiva lor asupra lumii.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Dolores Redondo îşi deapănă saga de mare întindere într-un ritm egal, cu o bogăţie de detalii. Cititorul răbdător va fi răsplătit cu revelaţii deopotrivă dramatice şi răscolitoare.” (The Wall Street Journal)

Dolores Redondo (1969, San Sebastián, Spania) este celebră pentru romanele sale noir, precum cele din Trilogia Baztán. Din 2016, când a apărut Îţi voi da toate acestea, romanul s-a vândut în peste 1.500.000 de exemplare, a fost tradus în 22 de limbi şi a câştigat mai multe premii, printre care Premiul Planeta (Spania) şi Premiul Bancarella (Italia).

 

Îţi voi da toate acestea, de Dolores Redondo (fragment)


A revenit pe la jumătatea lui septembrie, într-o dimineață, dar timp de mai multe săptămâni a fost ca și cum n-ar fi revenit. Era ca și cum un fel de jet lag i-ar fi lăsat sufletul la kilometri distanţă și ar fi ajuns acasă numai învelișul său, lipsit de viață, de suflare. Dar, chiar și așa, a îmbrățișat corpul acela care era patria lui, a sărutat buzele acelea tăcute și, cu ochii închiși, i-a mulțumit în gând destinului. Nu au existat explicații, nici scuze. Nici o vorbă despre ce se întâmplase de a lungul celor cinci zile. În prima noapte, când stăteau îmbrățișați, după ce făcuseră dragoste, Álvaro i-a zis: „Mulțumesc că ai avut încredere în mine” și cu acele cuvinte a îngropat orice posibilitate de a afla de ce îl trecuse prin chinurile iadului. A  acceptat, așa cum accepți o mângâiere pe o rană, simțindu-se atât de mulțumit și alinat, încât a recunoscut, rușinat, că durerea umilinței la care fusese supus era amestecată cu un sentiment apropiat de euforia celui ce se trezește absolvit de-o vină. În gând, a mulțumit din nou destinului pentru că înfăptuise acel miracol care-l scăpase de senzația de greață din ultimele zile. Dar stigmatul sub formă de greață a reapărut, ca un memento patetic, cu rușinoasa lui povară de panică, de fiecare dată când s-a despărțit de el în săptămânile următoare. A dispărut abia după câteva luni, și în tot acel timp nu a scris nici un cuvânt. Adeseori îl privea fără să spună o vorbă, în timp ce se uitau la un film sau când dormea, încercând să găsească urmele trădării, dovada de netăgăduit pe care relația cu un alt om ne-o lasă pe piele, subtilă și de neșters. Fuseseră consumate râuri de cerneală pentru a se scrie despre evidenta existență a unei asemenea dovezi și despre orbirea celui care ar trebui să o vadă. Așa a început, pe furiș, căutarea dovezii care i-ar fi distrus inima. Existau câteva. Álvaro era trist, atât de trist încât n-o putea ascunde. Începuse să se întoarcă acasă tot mai devreme și de câteva ori a desemnat-o pe Mei să se ocupe de proiectele din afara orașului. Respingea propunerile lui de a merge la cinema sau de a lua cina în oraș, motivând că era foarte obosit. Iar Manuel credea, pentru că Álvaro părea într-adevăr foarte obosit, aproape extenuat, de parcă ar fi cărat în spate o povară cumplit de grea sau o vină îngrozitoare. Apoi au început apelurile telefonice. Álvaro răspunsese întotdeauna cu naturalețe, în afară de cazurile când telefonul suna în timpul pe care ei îl numeau „al nostru”, atunci când luau prânzul sau cina. Álvaro a început să iasă din încăpere pentru a vorbi la telefon. Durerea lui Manuel era compensată de nemulțumirea pe care Álvaro cu greu și-o putea ascunde când auzea telefonul sunând, dar demonul îndoielii revenea ca să-l tortureze din nou pe Manuel, aşa că în unele nopți nu putea dormi din cauza panicii.

În acea perioadă s-a transformat într-un paranoic care se aștepta să găsească în orice detaliu semnul evident al perfidiei. Obsedat, analiza cele mai mici gesturi pe care Álvaro i le adresa. Dragostea lui nu scăzuse, nici nu crescuse, ceea ce, din punctul lui de vedere, ar fi fost suspect. Adesea, părerile de rău mergeau mână în mână cu o încercare de compensare prin care să se restabilească echilibrul, o încercare de-a înlocui rușinea cu un soi de răsplată. Dar nu a observat așa ceva la soțul lui. În puținele dăți când a plecat în călătorie, Álvaro nu a petrecut mai mult de-o noapte departe de casă, iar dacă s-a întâmplat să fie două, a fost la insistențele lui Manuel: „Nu e nevoie să te omori la volan. Rămâi acolo peste noapte și vino mâine-dimineață”.



Articole asemănătoare

„Celălalt Simion”, de Petru Cimpoeşu, o poveste de un umor necruţător (fragmente în avanpremieră)

La aproape cincisprezece ani de la succesul romanului „Simion Liftnicul”, Petru Cimpoeşu, unul dintre prozatorii de primă linie ai ultimilor ani, ne face cunoştinţă cu „Celălalt Simion”, într-o poveste plină de surprize şi umor.

Concurs Polirom Junior: câștigă un pachet cu trei cărți pentru copii [încheiat]

Pentru că în luna cadourilor e frumos să primești și cărți, am organizat împreună cu prietenii de la Editura Polirom, un concurs ce are ca premiu un pachet de cărți pentru copii de la Polirom Junior.

Care ți-e povestea? – „Viața lui Pi”, de Yann Martel

Ca și în basmul popular românesc al păsării măiastre pe care eroul o caută zadarnic în lumea întreagă doar pentru a o găsi în poarta casei așteptându-l să se întoarcă, Pi ne vorbește despre rolul esențial, acum uitat, al povestitorului pentru comunitate și ne aduce aminte că, de multe ori, adevărurile fundamentale se află chiar în fața noastră așteptând să fie descoperite.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu