Iris Wolff este o scriitoare germană de origine română. S-a născut la Sibiu, în 1977, și și-a petrecut copilăria în Banat și Transilvania înainte de a emigra, la vârsta de 8 ani, în 1985, împreună cu familia în Germania. Are studii de limba și literatura germană, grafică, pictură și studii religioase. A lucrat, timp de zece ani, la Arhiva Literaturii Germane din Marbach și ca profesoară de mediere artistică și culturală. Este membră în clubul Internațional PEN-Exil. A publicat mai multe cărți în limba germană, Halber Stein (2012), Leuchtende Schatten (2015), So tun, als ob es regnet (2017), Die Unschärfe der Welt (2020; trad. rom. Lumea estompată), și a primit numeroase premii literare, printre care Premiul Ernst Habermann, Premiul pentru Literatură ALPHA, Premiul Otto Stoessl, Premiul Thaddäus Troll și Premiul Marieluise Fleißer pentru întreaga activitate literară. În prezent, locuiește la Freiburg.
În limba română i-a fost tradus romanul Lumea estompată (trad. Andreea Odoviciuc, ed. Lebăda Neagră, 2022), o evocare nostalgică a Transilvaniei natale, dar și o mărturie a provocărilor imigrației și a nevoii de a-ți găsi locul și identitatea între două culturi și limbi materne. Scriitoarea a fost invitată anul acesta la FILIT 2022, iar mai jos puteți citi un interviu pe care mi l-a acordat în timpul festivalului. Traducerea simultană din limba germană a fost realizată de Ana-Maria Pălimariu.
Cine este Iris Wolff?
Într-un fel, cred că putem spune că și cărțile sunt o căutare a unui răspuns la această întrebare. Pentru că toate cărțile se învârt în jurul acestei întrebări identitare „ce formează un om”? Cărțile sunt și părinții, familia, prietenia, dar și peisajul, lumina, mirosurile, limbile, toate acestea formează un om. Prin emigrare, eu nu am știut multă vreme cine sunt, cărei lumi îi aparțin. Complet germană nu sunt, am crescut în România, dar nu sunt nici româncă, pentru că limba mea maternă este germana. Deci sunt, de fapt, un fel de amestec, de metis. Și când trăiam în România, vorbeam tot germană acasă, iar română doar pe stradă. Dar acum am uitat româna.
Deci Iris Wolff este un amestec de identități diferite, de peisaje, de limbi...
Nu am o imagine conturată clar a identității mele și am experimentat asta mai degrabă ca un deficit în viața mea. Dar acum știu că această caracteristică a mea este bună pentru scris, pentru că scriu despre oameni diferiți și pot să empatizez, să simt, din perspectiva mai multor oameni.
Deci dacă o să câștigați Premiul Nobel pentru Literatură o să vă prezentați drept o scriitoare germană, o scriitoare română sau o scriitoare germană de origine română?
(râde) Da, se poate spune și așa. De exemplu, chiar recent mă gândeam la treaba asta, eram în clasa mea și pe perete avem o hartă a Europei și mă gândeam: oare unde ar spune elevii că se află centrul Europei? Și mi-am dat seama că centrul meu este mult mai la Est decât centrul lor.
Ați mai vizitat România de când ați emigrat împreună cu părinții în Germania?
Odată la câțiva ani veneam în călătorii cu familia și apoi am venit pentru documentarea cărții mele. Nu am vrut să descriu o lume pe care mi-o aminteam din copilărie. Nu mi-am dorit să fie doar o privire nostalgică înspre trecut, voiam să arate și prezentul. Practic, imaginea pe care o porți în tine despre țară, despre patrie, trebuie s-o adaptezi la lumea care e acum. Pentru mine este absolut nou să știu că acum am un public românesc. Am avut discuții punctuale și cu traducătoarea cărții referitoare la anumite detalii, întrucât eu am un anumit limbaj poetic, și în anumite locuri am clarificat împreună sensul.
După Revoluție s-a întâmplat un lucru care pe mine m-a nedumerit: foarte mulți etnici germani au ales să plece definitiv din România. Aveți o explicație personală pentru acest fenomen social?
A fost ca un bulgăre de zăpadă care se duce la vale și se face tot mai mare, fără reflectare asupra a ceea ce se întâmplă și fără să te gândești la ce lași în urmă, fără să te gândești că nu mai există cale de întoarcere și că este o autodistrugere colectivă. Germanii emigrați au remarcat că, de fapt, cultura lor în Germania nu poate fi păstrată. Pentru că viața în Transilvania era impregnată de colectiv, de simțul comunității. Și în Germania s-au dus în toate direcțiile, nu și-au mai putut păstra această colectivitate. Eu nu pot călători prin Transilvania fără să simt tristețe la vederea acestor sate săsești părăsite, această istorie de secole care a fost abandonată. Cred că comunismul, până la urmă, a distrus speranța etnicilor germani de a putea avea un viitor în această țară. A fost o anumită frică care le-a spus „acum trebuie să plecăm!”, ca nu cumva să se întoarcă același regim și să nu mai poată pleca din nou. Nu pot să exprim altfel decât prin această certitudine că le murise speranța de a avea un viitor aici.
Și acolo este un întreg univers imaginar care a pierit, din păcate. De exemplu, această diversitate, prezentă și în cartea dvs., a oamenilor, a limbilor diferite care coexistă în același spațiu...
Da, și asta e ceva ce cred că noi avem nevoie acum mai mult ca niciodată: să ne acceptăm și să învățăm să prețuim aceste diferențe.
Care e partea cea mai plăcută a scrierii unei cărți și care e partea cea mai dificilă?
Pentru mine, partea cea mai frumoasă e când ceva prinde viață, ceva asupra căruia eu am o mică influență, deși o scriu eu însămi. E atunci când se dezvoltă o lume atât de plină de detalii și care pare a fi ceva real, autentic. Și sunt fericită când mă trezesc dimineața și mă pot așeza direct la calculator, fără Facebook, fără știri, fără telefoane, fără nimic, și să scriu direct. Este o senzație foarte plăcută în acest mod de a lucra și o mare fericire să știi că apoi cititorii și cititoarele se pot cufunda în această lume. Iar ceea ce este dificil e când nu știi dacă această lume devine o lume mai bună, dacă se întâmplă acea magie astfel încât lumea pe care ai creat-o să devină una magică și să-l convingă, să-l prindă, pe cititor. Ca să reușești asta, trebuie să închizi toate vocile care vin din afară, trebuie să rămâi în interiorul lumii acesteia. Pentru că unul spune „scrie mai departe despre Transilvania”, iar altul spune „nu, scrie mai bine despre altceva”, altul spune „limba ta are prea multe substantive” sau editura spune „când, când vine următoarea carte?” (râde) Toate aceste voci au intenții bune, dar trebuie să le lași în urmă și să scrii așa cum simți tu că e mai bine.
Nu e prima oară când aud un scriitor spunând că nu are controlul deplin asupra a ceea ce se întâmplă într-o carte. E ușor straniu pentru cititori să audă așa ceva.
Sunt multe lucruri pe care le poți controla, dar lucrurile esențiale din carte, acolo unde-ți bate inima, mă surprind chiar și pe mine însămi. Ceea ce este un sentiment foarte plăcut.
Mi-ar plăcea să aflu câteva lucruri și despre cititoarea Iris Wolff: care este cartea preferată, ce genuri literare îi plac?
Îmi place mult să citesc literatură scrisă de oameni ca mine, care provin din cel puțin două limbi. În Germania există un mare interes pentru acești scriitori și mai ales pentru scriitori din Estul Europei (mulți dintre ei născuți în altă țară, dar care acum trăiesc în Germania și scriu în germană). Lucrul ăsta mi se pare minunat. Îmi place, de exemplu, Marica Bodrožić, din Croația, sau Dana Grigorcea, care trăiește în Elveția. Citesc și traduceri în limba germană, de exemplu am descoperit literatura poloneză prin Andrzej Stasiuk și Adam Zagajewski, care sunt minunați. Așadar, citesc mai degrabă literatură est-europeană și literatură germană pentru că este o literatură foarte diversă, cu multe fațete.
Există vreo carte pe care vă place s-o recitiți?
Nu recitesc, dar, cu toate astea, sunt foarte zgârcită cu cărțile mele. Nu le dau, nu le împrumut. (râde) Scriu multe articole, eseuri, compuneri, și atunci mereu recitesc din cărțile mele. Am o memorie care-mi permite să știu unde anume se află o propoziție de care am nevoie într-o carte, pentru a o cita.
O ultimă întrebare: cât de mult ne ajută literatura în vremurile dificile?
Eu cred în forța literaturii, deși uneori și mie mi se pare zadarnic. Atunci când văd știrile din lumea de azi am impresia că sunt o optimistă fără speranță. Dar cred că este important să-ți păstrezi speranța și literatura are ceva incredibil care leagă. Când citesc o carte, pășesc printr-un anumit spațiu, un anumit timp, care nu sunt ale mele și observ că toate temele mari care pe mine mă motivează, mă preocupă, preocupau și pe cineva de acum o sută de ani, dintr-o altă țară. Fiecare om vrea să fie fericit, să evite suferința, dar nu pot înțelege de ce oamenii învață atât de puțin din istorie. Chiar și aici, la FILIT, există un anumit sentiment care se naște când vezi atâția oameni adunați în jurul cărților, e ceva foarte frumos. Eu cred în această putere a literaturii. Uneori o singură propoziție a unui roman te duce în profunzimi nebănuite și cred că e importantă această deschidere: pe de o parte, să te păstrezi, să te conservi, și, pe de alta, să găsești ceva care te impresionează, te atinge și te transformă. Și asta este și viața: să fii deschis pentru transformare, pentru metamorfoză.
Scrie un comentariu