• „Ajuţi pe cineva care, chiar când nu mai poate, vrea” - Henrik Ibsen

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Un roman istoric ce pare o distopie, despre „Într-o noapte de iarnă”, de Simon Sebag Montefiore

Thriller istoric și roman de dragoste, Într-o noapte de iarnă de Simon Sebag Montefiore prezintă, pe fondul unei intrigi cu beizadele din protipendada comunistă, atmosfera din Rusia lui Stalin în primele luni după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Hitler a fost învins, Germania cucerită, Cortina de Fier încă nu a căzut, Moscova victorioasă încearcă să reînvie dintre dărâmături, iar americanii se tot gândesc dacă să folosească împotriva japonezilor o bombă nou-descoperită.

Un joc inventat de câțiva liceeni îndrăgostiți de Pușkin și cu capul plin de idei romantice scapă de sub control în momentul în care doi dintre ei sunt împușcați (crimă? sinucidere? complot împotriva lui Stalin?), iar joaca lor devine o problemă de partid. Organele competente încearcă să rezolve conspirația (pentru că, evident, este vorba de o conspirație menită să-l dea jos de la putere pe Stalin și să instaleze un nou guvern), încercând să înțeleagă fanteziile romantice ale adolescenților prin prisma ideologiei comuniste. Ar fi amuzant, dacă nu ar fi fost trist…

 

Viața cotidiană în comunism

 

Prezentând atât viața elitei comuniste (oameni din apropierea lui Stalin care locuiau în apartamente imense, aveau mașină cu șofer, luau masa în restaurante de lux), cât și a oamenilor obișnuiți (cei care stăteau în locuințe comune din blocuri insalubre, erau nevoiți să aștepte la cozi imense pentru a-și putea cumpăra de mâncare și, apoi, trebuiau s-o ascundă de ceilalți locatari cu care erau obligați să împartă spațiul de locuit, pentru că mâncarea nu era niciodată suficientă), romanul mi s-a părut scris mai degrabă pentru cititorii occidentali, pentru a-i ajuta să-și închipuie cum era viața într-o dictatură comunistă.

Pentru cei care au apucat să trăiască în comunism, sau să citească despre el, primele pagini par destul de familiare, pentru că în timp ce-și prezintă personajele, Montefiore strecoară și detalii istorice menite să construiască o atmosferă cât mai completă a Moscovei din anul 1945. Însă asta se simte doar în primele capitole. După ce „decorul” a fost construit, autorul se axează pe redarea cât mai fidelă a atmosferei de teroare și de suspiciune prezentă atât în viața oamenilor obișnuiți, cât și a celor ce erau considerați apropiații lui Stalin.

În spatele acțiunii imaginate se simte solida documentare a istoricului: Montefiore a publicat, anterior romanului, două volume dedicate lui Stalin – Stalin: The Court of the Red Tsar în 2004 (a fost tradus în română la începutul anului de Editura Polirom cu titlul Stalin: Curtea țarului roșu) și Young Stalin, în 2007. Deși Stalin mi s-a părut a fi personajul central și în roman, el este foarte prezent mai ales in absentia. Pare absurd ce spun, însă chiar și atunci când nu apare în text simți cum toate acțiunile oamenilor, toate gândurile lor, sunt îndreptate ori către Stalin, ori către partid (însă „partidul era Stalin”). De exemplu, un indiciu al importanței unei funcții era dat de numărul de telefoane de pe biroul funcționarului de stat și de mărimea portretului lui Stalin pe care acesta îl avea pe perete…

Este foarte bine surprins în roman absurdul comunismului și felul în care dictatura încerca să controleze viețile oamenilor, înlocuind elementele „normale” din viața oamenilor (iubirea, nevoia de romantism, nevoia de confort, sentimentul de a sta liniștit la cină cu familia, nevoia de siguranță) cu abstracțiuni născute din etica comunistă (patriotismul, partidul, sacrificiul pentru binele celorlalți, sentimentul perpetuu al „cetății asediate”) sau felul în care fiecare părticică din viața privată trebuia neîncetat apărată pentru că oricând putea să dispară.

 

O lume făcută după chipul unui singur om

 

Fără a vorbi în mod direct despre marile crime împotriva umanității comise de Stalin (marea foamete din Ucraina, epurările și deportările „dușmanilor poporului” și ale minorităților etnice în Siberia, crimele de război etc.), Montefiore prezintă dezumanizarea sistemului comunist și dictatorial impus de acesta prin reacția lui la un joc de copii. Începută din plictiseală și din dorința tinerească de a epata, în momentul când devine publică, această joacă de copii se dovedește că nu-și are locul într-o lume absurdă în care totul trebuie reinterpretat astfel încât să se integreze în schemele comuniste de organizare a lumii. Iar tot ce nu intră în aceste scheme trebuie eliminat. Anormalitatea sistemului comunist e atât de bine surprinsă încât  romanul ar putea părea un fel de distopie, ceea ce arată că realitatea poate fi întotdeauna și mai frumoasă, dar și mai înfricoșătoare decât literatura.

Construită după chipul unui singur om, un om care a refuzat să facă schimb de prizonieri pentru a-și elibera fiul și a cărui soție s-a sinucis din motive necunoscute, în lumea asta nu e loc de iubire, de umor, de prostii de tinerețe, de joacă de copii, iar paranoia atinge cote paroxistice. Făcută după chipul și măsura lui Stalin, această lume funcționează ca un pat al lui Procust pentru toți ceilalți, iar funcționarii de stat și oamenii obișnuiți deopotrivă încearcă să-și potrivească trăirile, reacțiile și gândurile pentru a se potrivi noii ordini.

Autorul a surprins foarte bine felul în care, privită prin filtrul deformant al moralei comuniste, orice manifestare, oricât de prostească, putea căpăta dimensiuni politice și conspiraționiste. Montefiore îl scoate pe Stalin din statistici (cinismul lui maxim „Moartea unui om e o tragedie, moartea a un milion de oameni e o statistică”) și prezintă, pur și simplu, cât era de greu să duci o viață obișnuită în dictatură. Lucruri simple, o întâlnire cu prietenii, o seară la teatru, o carte citită, toate erau presărate cu posibile capcane, iar orice om îți putea fi (chiar și în pofida lui) un posibil dușman. Ne creăm zone de confort, grupuri de prieteni cu care ne simțim bine, libertăți de gândire care ne definesc, locuințe în care ne simțim bine și credem că o viață obișnuită în care să ni se permită să fim fericiți (dreptul la fericire, da?) ni se cuvine. Însă, chiar și acum, sunt locuri pe Pământ unde lucrurile astea nu sunt de la sine înțelese. Iar efortul lui Simon Sebag Montefiore de a recupera această perioadă istorică și de a o privi, nu prin filtrul celor mai mari atrocități care au definit-o, ci prin filtrul celor mici, obișnuite, cotidiene, e deopotrivă lăudabil și reușit.

Singura chestie pe care nu am reușit s-o înțeleg din roman a fost titlul… Poate explicația era într-un detaliu peste care am trecut, neatentă (ar cam fi fost un episod scurt ce l-ar putea justifica, dar parcă nu-l prea poate explica pe de-a-ntregul). De fapt, nu cred că explicația titlului ar adăuga valoare cărții, mi s-a părut doar puțin curios de ce l-a ales. Îți trezește un pic în minte întrebarea aia enervantă de la orele de literatură: „și, totuși, ce-a vrut să spună autorul?...”.

Eu am citit pe nerăsuflate cartea asta și cred că e potrivită mai ales pentru cei care nu au citit foarte multă istorie, dar ar vrea să cunoască mai bine perioada modernă și contemporană. Stilul e lejer, cartea se citește ușor, iar detaliile istorice nu încarcă inutil acțiunea, din contră, o fac mai interesantă. Partea de suspans este foarte bine construită, romanul începe cu moartea celor doi adolescenți și apoi, prin succesive întoarceri în timp și reveniri în prezent, încearcă să elucideze misterul. Însă jocul acesta adolescentin se dovedește a fi doar un pretext pentru prezentarea unui „joc” mult mai amplu, unul jucat pe o scenă imensă (atât în spațiu, cât și în timp) ce se revelează treptat și a cărui temă nu mai este doar iubirea romantică, ci chiar umanitatea.

Într-o noapte de iarnă, Simon Sebag Montefiore, Ed. Trei, 2014, trad. Lucian Niculescu, col. „Fiction Connection”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Toamna literară 2014 – Noutăți la Editura Univers

„Casandra”, de Christa Wolf, „Era să fiu eu”, de Ali Smith, „City”, de Alessandro Baricco, „ZeroZeroZero”, de Roberto Saviano, „Sfârșitul poveștii”, de Lydia Davis sau „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire”, de Gabriel Osmonde sunt câteva dintre romanele pregătite de Editura Univers pentru toamna literară 2014.

Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul celui de-al Doilea Război Mondial, erau abia ieşite din copilărie.

„Marele marinar”, de Catherine Poulain (fragment)

„Marele marinar”, de Catherine Poulain este un roman de dragoste, o poveste despre supravieţuire în tumultuoasa lume a gheţurilor.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. IB 09-10-2015 14:08

    Va multumesc pentru raspuns! Cele 2 povesti de dragoste care incep intr-o noapte de iarna, in aceeasi perioada, sunt cea dintre Serafima si Frank Belman (dupa un spectacol de balet la Balsoi) si cea dintre Satinov si Daska Dorova (pe front). Am si Sasenka si sunt convins ca va fi o carte la fel de buna. Daca doriti sa mai cititi ceva asemanator ca atmosfera, va recomand Copilul 44 scrisa de Tom Rob Smith si Parcul Gorki a lui Martin Cruz Smith. In alta ordine de idei, am parcurs lista cartilor citite de dvs. si m-am bucurat, printre altele, de cele 6 stele acordate cartilor Sarbatoarea Tapului si Conversatie la Catedrala (Mario Vargas Llosa este unul dintre autorii mei preferati) precum si de cele 5 stele acordate trilogiei Berlin Noir a lui Philip Kerr (o serie pe care vad ca nimeni nu se incumeta s-o continue in traducere romaneasca). Numai bine si sa faceti cat mai curand 10.000 de like-uri pe Facebook!

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 09-10-2015 15:32

    Acum mi-am adus aminte, mulțumesc :D (o țineam minte doar pe cea de pe front). Mi-a mai fost recomandat „Copilul 44” (o să mă uit după el când o să am timp să mai trec pe la la bibliotecă, cartea nu se mai găsește de cumpărat). Philip Kerr mi se pare un scriitor foarte bun, iar trilogia lui magistrală! La noi nu e un scriitor foarte popular, poate de asta și timiditatea editurilor. Mi-am mai luat de curând un volum scris de el, „Magie neagră” (pare cu totul diferit de Berlin Noir, dar sunt tare curioasă cum e). Cât despre romanele lui Llosa pe care le-ați menționat, mi se par cele mai bune scrise de acesta. Mulțumesc pentru urări, comunitatea „cititorilor de cursă lungă” crește încet, dar sigur :)

  3. IB 09-10-2015 09:47

    Tocmai am terminat de citit cartea, mi-a placut foarte mult. Am avut asteptari mari de la ea si nu m-a dezamagit. In ceea ce priveste titlul, cred ca acesta vine de la cele 2 povesti de dragoste care incep "intr-o noapte de iarna". Sau / si ar putea sa ne indice noaptea bolsevica din iarna ruseasca. P.S. Aveti un blog foarte interesant, l-am descoperit inainte de Gaudeamus 2014 si de atunci intru cel putin o data pe zi, pentru a vedea ce mai e nou in lumea literara.Toate cele bune!

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 09-10-2015 12:43

    Și mie mi-a plăcut și abia aștept să citesc „Sașenka”, noul roman tradus la Ed. Trei. E interesantă interpretarea titlului, cel mai probabil are legătură cu iubirea (în momentul ăsta eu îmi amintesc o singură noapte de iarnă legată de o poveste de iarnă din roman, dar asta pentru nu mai am lectura proaspătă în minte). Mulțumesc mult pentru apreciere și mă bucur sincer pentru că mi-ați spus asta. Alături de pasiunea de a citi și scrie, astfel de mesaje sunt cele care mă motivează să continui munca la blog :) Toate bune și spor la citit cărți frumoase!