• „Teama de ridicol determină în noi cele mai mari laşităţi” - André Gide

Interviu Matteo Strukul: „Eu încerc să povestesc întotdeauna omul, în primul rând omul”

Interviu Matteo Strukul: „Eu încerc să povestesc întotdeauna omul, în primul rând omul”

Matteo Strukul este un scriitor italian de romane istorice cu mare succes la publicul larg. În limba română i-au apărut trei romane la Editura Humanitas Fiction, Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte (2019), Michelangelo ereticul (2021), și Dante. Enigma (2022) și chiar luna trecută a apărut în italiană un alt roman dedicat iubiților făcuți celebri de Dante în Divina Comedie, Paolo Malatesta și Francesca da Rimini (Paolo&Francesca). 

Este pasionat de Evul Mediu și Renașterea italiană, dar, în mod surprinzător, și de România, o fascinație care s-a cristalizat pornind de la căutarea propriilor origini (un strămoș de-al său a fost maghiar din Transilvania, de aici și numele său neobișnuit pentru un italian), și, mai apoi, prin fascinația pentru Vlad Țepeș (căruia i-a dedicat și un roman grafic în trei volume pe care sper să-l avem și în română la un moment dat). Matteo Strukul este un mare apărător al literaturii comerciale, al unei literaturi scrisă de scriitori-cititori pentru alți cititori, într-un limbaj accesibil și cu povești atrăgătoare. 

Interviul de mai jos cu autorul italian a fost luat în cadrul FILIT 2022, iar traducerea simultană din italiană a fost realizată de Gabriela Dima.

 

Fiind primul interviu al dimineții, începem cu o întrebare „simplă”, spuneți-ne, vă rog, cine este Matteo Strukul?

Păi, Matteo Strukul e un avocat ratat, pentru că nu am vrut să practic avocatura, deși am terminat Facultatea de Drept și am urmat și un doctorat în Drept European. Am înțeles, însă, că nu voiam să lucrez ca avocat prima oară când am intrat într-un tribunal. În plus, în acel moment, eu lucram deja ca jurnalist, făceam recenzii pentru concerte pentru diverse cotidiene din orașul meu, Padova. Apoi, într-o zi, am fondat o mișcare literară numită SugarPulp și care se referea la propriu la pulp-ul (pulpa) sfeclei de zahăr, leguma tipică din zona Padova, zona Veneto Sud, deci o variantă italiană de pulp fiction. După mai multe povestiri pe care le-am publicat în această revistă am publicat primul meu roman pentru o editură specializată în literatură, Edizioni E/O, La ballada di Milla.

 

Aceasta este și editura care o publică pe celebra Elena Ferrante.

Exact. Și asta a fost cu atât mai incredibil pentru că tocmai ei publică niște autori mari și s-au gândit că făceam probabil parte dintr-o mișcare, un pulp literar sau ceva, nu știu cum de m-au ales. Dar acest roman, care avea drept protagonistă o aventurieră, o vânătoare de recompense, a fost atât de bine primit încât a devenit o trilogie. Apoi am avut oferte de la alți editori, am publicat alte trei romane, iar La ballada di Milla a fost tradusă în limba engleză și a fost publicată în Statele Unite și în Marea Britanie și, de asemenea, în Germania, la Suhrkamp Verlag, un alt editor literar important. Iar după aceste trei romane am început o colaborare cu editura Newton Compton la care am publicat tetralogia Medici, care a avut un succes foarte mare. Așa că am ajuns un scriitor de bestsellere.

 

Așadar, mai întâi ați înființat o mișcare literară și apoi ați devenit scriitor.

Da (râde). Pentru că eu sunt și acum, în primul rând, un mare cititor și, împreună cu colegii mei care am fondat acest grup, SugarPulp, și ei la rândul lor mari cititori care au devenit la rândul lor scriitori, am hotărât să stabilim un program prin care să facem literatură americană cu specific italian. Pe vremea aceea, eu lucram deja ca editor pentru o editură specializată în romane polițiste.

 

Și mai bine: mai întâi mișcare literară, apoi editor, apoi scriitor. Dar, în primul rând, cititor.

Da, chiar așa.

Experiența dobândită la Facultatea de Drept v-a ajutat în vreun fel în scrierea romanelor istorice?

A ajutat pentru că atunci când studiezi jurisprudența, Dreptul Penal, Dreptul Civil, trebuie să studiezi o cantitate foarte mare de informații și, ca să nu înnebunești din cauza acestei mari cantități de informație, trebuie să selectezi foarte bine definițiile și ideile principale și să lucrezi pe bază de asocieri, de legături. Iar când scrii un roman istoric este vorba despre același lucru: trebuie să te documentezi extrem de mult, trebuie să studiezi cum era orașul în perioada respectivă, cum era arhitectura, cum erau tehnicile de bătălie, obiceiurile personajelor, dar apoi nu poți plictisi cititorul cu toate aceste informații, trebuie să le selectezi foarte bine și să le legi de povestea propriu-zisă. Așadar, Facultatea de Drept m-a învățat o metode perfectă de a scrie romane istorice.

 

Dacă Facultatea de Drept v-a învățat metoda, scriitura cum ați învățat-o?

În primul rând, voiam să scriu poveștile pe care nu le găseam ca cititor. De exemplu, în 2011 nu existau în Italia romancieri care să aibă ca protagonistă a unui roman crime fiction, o femeie. Iar eu voiam o femeie foarte puternică drept protagonistă. La fel, până în 2016 nu existau în Italia romane italienești despre familia de Medici. Existau eseuri și lucrări istorice, dar nu romane italienești. Același lucru și despre Casanova: nu exista un scriitor italian care să fi scris un roman despre Casanova. Mi se părea incredibil. Scriseseră Schnitzler și Márai, dar ei nu sunt italieni. La fel și cu Dante sau cu Paolo Malatesta și Francesca da Rimini. Nimeni nu scrisese romane despre ei.

 

Fiind personaje atât de cunoscute în Italia, probabil că există și o anumită presiune a publicului atunci când te decizi să le faci personaje de roman. De exemplu, când ați scris Dante. Enigma ați simțit o astfel de presiune?

E foarte probabil că eu să fiu, de fapt, un nebun și un inconștient, dar mă gândesc că e foarte important să povestești italienilor (și nu prin traduceri) viața acestor personaje pe care le privim de la depărtare, cu respect, dar, de fapt, în cele din urmă, când le analizăm descoperim că sunt bărbați și femei asemănători nouă. Cât privește romanul despre Dante, să mă refer la scrierea Divinei Comedii ar fi fost sinucidere curată, așa că am ales perioada în care Dante era tânăr și încă nu scrisese Vita Nuova, prima sa operă, perioada în care descoperă iubirea, războiul, sângele, aventura și în care începe să intre în viața politică.

Am văzut că sunteți pasionat și de un personaj de-al nostru, de Vlad Țepeș. Cum a început această pasiune?

Pentru mine Vlad Țepeș este o obsesie. Cred că este legat de faptul că numele meu de familie este de origine transilvană. În Veneto, și la Padova de unde vin eu, imediat după epoca lui Napoleon a fost o perioadă de dominație austriacă, iar unul dintre generalii din armata Imperiului Austro-Ungar, ungur din Transilvania, a avut o legătură amoroasă cu o italiancă din Padova. De fapt, în orașul nostru sunt multe nume precum Strukul, Pinter, Weisz, nume de descendență austro-ungară.

 

Așadar, ați venit pe urmele lui Vlad Țepeș ca să vă căutați strămoșii și de aici s-a născut și o pasiune literară?

Da, și, de fapt, eu sunt un pic dezamăgit de faptul că romanul meu grafic despre Vlad Țepeș a fost publicat în Statele Unite și în Marea Britanie, dar nu a fost publicat în România.

 

Chiar voiam să vă întreb dacă s-au vândut drepturile de autor în România.

Nu, nu s-au vândut și chiar voiam să facem o bătălie ca să fie vândute drepturile și în România (râde). Eu chiar m-am bucurat că romanele mele au fost publicate în România de editura Humanitas Fiction, care este o editură de ficțiune foarte apreciată, și chiar cred că romanele mele sunt literatură. Doar că sunt cărți care plac multor cititori, dar asta nu e o vină. În ce privește cartea despre Vlad Țepeș, e un roman grafic în trei volume, așa că are o parte de text și o parte desenată. Pasiunea pentru acest personaj a pornit pe la 14-15 ani, a plecat în mod evident de la filmul lui Coppola cu Gary Oldman, cu care chiar sunt prieten, iar apoi am citit cartea lui Matei Cazacu și am aprofundat istoria lui Vlad. Am înțeles chiar că în jurul acestei povești cu vampiri s-a construit un fel de Disneyland. În schimb, intenția mea în romanul grafic pe care l-am scris și pe care Andrea Mutti l-a desenat, a fost să încerc să povestesc istoria și legendele din jurul lui Dracula cu o atitudine europeană; adică cel puțin așa sper să fie.  

Este evident că aveți o pasiune pentru Evul Mediu și Renaștere. Care sunt sursele dvs. de documentare referitoare la aceste epoci istorice?

Eu încep, în primul rând, de la un text scris de personajul pe care îl am în vedere (dacă există): pentru Casanova, Autobiografia sa, pentru Michelangelo, Scrisorile sale, pentru Dante, operele sale, Vita nuova, Divina Comedie. Apoi, de exemplu, în cazul lui Dante am citit biografia pe care i-a făcut-o Boccaccio, după care am continuat cu diferite comentarii făcute la Divina Comedie de către exegeții italieni, precum și cronicile scrise de Dino Compagni, un florentin care a trăit în aceeași perioadă cu Dante și care a participat la bătălia de la Campaldino la care a participat și Dante. Apoi am citit toată opera de critică literară dantescă, cum ar fi cărțile lui Marco Santagata, un dantolog celebru și care i-a comentat toată opera. După această etapă, merg la bibliotecă, vorbesc cu specialiști în istorie, în istoria artei, și, cum sunt italian, merg la Florența, Veneția sau Roma și încerc să respir aerul acelui moment, al acelei epoci. Eu încerc să povestesc întotdeauna omul, în primul rând omul, și să mă apropii de el, iar în toate cărțile pe care le-am scris, și în Dante, și în Michelangelo, și în Casanova, am ales o perioadă de 3-4-5 ani, nu mai mult, pe care să mă concentrez. Ca un fel de fereastră temporală.

 

Ați spus la începutul interviului că sunteți în primul rând cititor. Ce citește Matteo Strukul atunci când nu se documentează pentru romanele sale?

Păi, în ultima vreme citesc Aleksandr Pușkin, Evgheni Oneghin, Heinrich von Kleist, Prințul de Homburg, Michael Kohlhaas, Heinrich von Kleist, am recitit, pentru că-mi place enorm de mult, Hoții, de Friedrich Schiller... Citesc mult teatru, de exemplu, îmi place să citesc Tamerlan, de Christopher Marlowe. Ar mai fi Doamna în alb, de Wilkie Collins, Iluziile pierdute, de Honoré de Balzac, tot ce a scris Alexandre Dumas, Căpitanul Fracasse, de Théophile Gautier, Logodnicii, de Alessandro Manzoni, Numele trandafirului, de Umberto Eco, Corsarul negru, de Emilio Salgari.... Evident, și cărți precum Război și pace sau Anna Karenina, putem sta aici toată ziua și să vorbim despre cărți.

 

O ultimă întrebare: știu că sunteți și profesor de creative writing și voiam să vă întreb dacă aveți un sfat pentru ceilalți scriitori.

Eu am acest sfat: înainte de tot citiți și, mai ales, citiți autorii care vă plac. Când găsiți un autor care vă place, citiți tot ce a scris acel autor și apoi căutați un autor care se aseamănă cu cel care vă place și citiți tot ce a scris și acel autor. Și înainte tot așa până când simțiți că ați citit suficient, după care – acesta un exercițiu pe care-l făcea Robert Louis Stevenson – luați o pagină dintr-un roman scris de un autor care vă place și pe care l-ați citit de 10 ori deja. Citiți acea pagină și rescrieți-o. Puteți chiar doar să o copiați, într-o primă fază. Apoi încercați să mențineți ceea ce scrie în acea pagină, adaptând textul la o poveste de-a voastră. În acest mod puteți să vă formați încet-încet o voce, o voce care este, de fapt, rezultatul tuturor lecturilor voastre. După mine, acesta este un mod interesant de a reuși să publici o carte. Ceea ce caută un editor bun este o poveste bună, realizată cu o voce originală. Pentru că s-au scris de toate, deci ceea ce scrii s-ar putea să nu mai fie prea original, dar modul în care o scrii, da.

© Imaginile din articol au fost preluate de pe pagina de Facebook FILIT Iași

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.

Etichete:

Articole asemănătoare

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu