• „Drumul cunoașterii e de la complicat la simplu” - Alexandru Paleologu

„Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea?”, de Matt Ridley (fragment)

„Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea?”, de Matt Ridley (fragment)

Teoria și istoria inovației – fenomenul care definește epoca modernă și care ne schimbă viețile.

Inovația este principalul fenomen al lumii moderne, motivul pentru care avem parte atât de îmbunătățiri radicale ale standardelor de viață, cât și de schimbări majore în societate. Dați uitării evenimentele pe termen scurt, cum ar fi mandatul lui Donald Trump sau Brexit, pentru că inovația este cea care va determina cursul secolului XXI, deși ea rămâne un proces misterios, puțin înțeles de oamenii politici și de afaceri.

Trebuie, așadar, să schimbăm modul în care privim inovația, pentru că aceasta nu este un proces care are loc de sus în jos sau de jos în sus, conform vreunui plan. Este, de asemenea, diferită de invenție fiindcă presupune transformarea invențiilor în lucruri practice și accesibile oamenilor. Inovația accelerează anumite industrii sau le încetinește pe altele. Este un fenomen colectiv, care nu aparține vreunui geniu solitar, și care implică încercări repetate și greșeli asumate. E graduală, inexorabilă, contagioasă, imprevizibilă și, deși nu poate fi modelată de economiști, poate fi cu ușurință descurajată de politicieni.

Pornind de la poveștile pasionante ale inovației, de la cum au pornit și cum au reușit sau au dat greș, Matt Ridley ne vorbește despre motoare, cafea, cartofi, vaccinuri, antibiotice, calculatoare, inginerie genetică, mașini, radio, social media, inteligență artificială, țânțari, trollere, apă cu clor, toalete, radio, detectoare de bombe, ierbicide, drepturi de autor, câini, agricultură, trenuri, țigări electronice, telegraf, fertilizatori, motoare cu aburi, motoare cu reacție sau motoare de căutare, telefoane mobile și, în cele din urmă, despre viața însăși.

„Unul dintre cei mai buni scriitori de non-ficțiune ai generației sale. Ca un Yuval Harari al Marii Britanii.” (Forbes)

„O fascinantă teorie a inovației, de la rădăcinile ei preistorice până la modurile în care va modela viitorul.” (Scientific American)

MATT RIDLEY este autorul mai multor cărți de știință și economie, printre care: The Red Queen: Sex and the Evolution of Human Nature (1993), The Origins of Virtue: Human Instincts and the Evolution of Cooperation (1996), Genome: The Autobiography of a Species in 23 Chapters (1999), Nature via Nurture: Genes, Experience, & What Makes Us Human (2003), The Rational Optimist: How Prosperity Evolves (2010), The Evolution of Everything: How Ideas Emerge (2015). Cărțile sale au fost traduse în peste 30 de limbi. De asemenea, scrie și articole pentru The Telegraph și The Wall Street Journal și are o rubrică permanentă în cotidianul The Times. Este membru al Comisiei pentru Știință și Tehnologie de pe lângă Camera Lorzilor. Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea? (How Innovation Works: And Why It Flourishes in Freedom) a apărut în 2020 și este cea mai recentă carte a sa.

„Matt Ridley explorează resorturile fascinante ale inovației, motorul economiei moderne. E un spectacol să vedem istoria avansurilor umane și să descoperim cât de utile ne sunt aceste lecții.” (Walter Isaacson)

 

Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea?, de Matt Ridley (fragment)

 

OBSESIA PERICULOASĂ A LUI LADY MARY

 

În același an în care Thomas Newcomen își construia primul motor cu aburi, 1712, și nu foarte departe, un episod mai romantic avea loc într-un tren, episod care avea să salveze în mod indirect multe vieți. Se petrecea mult mai sus pe scara socială. Lady Mary Pierrepoint, o femeie citită și încăpățânată, în vârstă de douăzeci și trei de ani, se pregătea să fugă pentru a scăpa de perspectiva unei căsnicii plicticoase. Pretendentul ei bogat, Edward Wortley Montagu, cu care purtase o corespondență amplă, caracterizată de neînțelegeri mânioase precum și de flirturi scandaloase, nu reușise să ajungă la un acord marital cu tatăl ei și mai bogat, lordul (mai târziu ducele) de Kingston. Dar perspectiva de a fi obligată de către tatăl ei să se căsătorească, în schimb, cu un plicticos cu bani, onorabilul Clotworthy Skeffington, a convins-o pe Mary să reaprindă povestea romantică pe care o avea cu Wortley (cum îi spunea ea). Ea a propus fuga, iar el, în pofida faptului că în felul acesta pierdea zestrea și într-o criză de impetuozitate caracteristică lui, a fost de acord. Episodul s-a transformat într-o farsă: el a întârziat, ea a plecat singură spre locul de întâlnire, el a ajuns-o din urmă la un han, dar nu și-a dat seama că ea e acolo, dar, după și mai multe piedici, s-au regăsit și s-au căsătorit pe 15 octombrie 1712 în Salisbury.

După acest început romantic, căsătoria a fost o dezamăgire, Wortley dovedindu-se a fi un soț distant și lipsit de imaginație. Mireasa lui – educată, cu darul elocinței și inteligentă – și-a croit drum prin Londra literară, scriind poeme pastorale în stilul lui Vergiliu împreună cu Alexander Pope și împrietenindu-se cu leii literari și tigrii sociali ai zilelor respective. Joseph Spence avea să scrie mai târziu: „Lady Mary este una dintre personalitățile cele mai luminoase care există pe lume; dar strălucește ca o cometă; este mereu schimbătoare și mereu în mișcare. Este cea mai deșteaptă, cea mai imprudentă; cea mai drăgălașă, cea mai dezagreabilă; cea mai naturală, cea mai crudă femeie din lume.“ Variola i-a lăsat urme pe piele și i-a consolidat reputația. Acest virus sinistru, cel mai mare criminal al umanității, era mereu o amenințare în Londra începutului de secol XVIII. Îi ucisese de curând pe regina Mary și pe nepotul ei, tânărul duce de Gloucester, ultimul moștenitor Stuart la tron care nu era catolic; aproape îi omorâse pe principesa electoare de Hanovra, Sofia, și pe fiul ei George, menit să fie următorul rege al Angliei.

Îl ucisese pe fratele lui lady Mary în 1714 și aproape o omorâse și pe ea în anul următor, lăsând-o cu foarte multe cicatrici și fără gene, frumusețea ei fiind grav afectată.

Dar variola avea să fie cea care îi va aduce celebritate veșnică pentru că a devenit unul dintre primii și cu siguranță unul dintre cei mai pasionați susținători a practicii inovatoare a inoculării în lumea vestică. În 1716, soțul ei a fost trimis ca ambasador la Constantinopol și lady Mary l-a însoțit împreună cu fiul lor. Ea nu a inventat inocularea, nici măcar nu a fost cea care să dea prima oară vestea despre ea, dar, fiind femeie, a putut să asiste la această practică în rândul femeilor izolate în societatea otomană și apoi să o susțină la întoarcerea acasă în cercurile mamelor ce-și făceau griji pentru copiii lor, până când a ajuns să fie acceptată. Ea a fost o inovatoare, nu o inventatoare.

Două rapoarte ajunseseră la Societatea Regală din Londra, trimise de la Constantinopol, despre practica „grefării“ ca remediu pentru variolă. Potrivit corespondenților, Emmanuel Timonius și Giacomo Pylarini, ambii medici în Imperiul Otoman, puroiul de la un supraviețuitor al variolei trebuie amestecat cu sângele dintr-o zgârietură de pe brațul unei persoane sănătoase. Rapoartele au fost publicate de Societatea Regală, dar desființate ca fiind superstiție periculoasă, de către toți experții de la Londra. Mai probabil să pornească o epidemie decât să o prevină, un risc de neconceput pentru sănătatea oamenilor, leacuri băbești, vrăjitorie. Având în vedere practicile barbare și inutile ale doctorilor la momentul acela, ca, de exemplu, luarea de sânge, această reacție era atât ironică, cât și, probabil, de înțeles.

Se pare că Societatea Regală fusese informată cu privire la practica respectivă dinainte, în 1700, de către doi corespondenți din China, Martin Lister și Clopton Havers. Deci nu era nimic nou legat de vestea asta. Dar acolo unde acești doctori au eșuat în a-i convinge pe englezi, lady Mary Wortley Montagu a avut mai mult succes. Pe 1 aprilie 1718 i-a scris din Turcia prietenei sale Sarah Chiswell, oferind o relatare detaliată a inoculării:

 

Variola, atât de fatală și atât de prezentă peste tot printre noi, este aici în totalitate inofensivă, datorită invenției grefării, care este termenul pe care i-l dau ei procedeului. Există un grup de femei care își asumă să facă operațiunea... Când se adună (în mod normal cincisprezece sau șaisprezece împreună), bătrâna vine cu o coajă de nucă plină cu substanța trebuincioasă din variolă și întreabă ce vene vrei să îți deschidă. Imediat, deschide cu un ac mare ce îi oferi (care nu doare mai mult decât o zgârietură obișnuită) și pune în venă cât de mult venin poate să încapă în vârful acului ei... Nu s-a auzit să fi murit cineva din asta și poți să mă crezi că sunt foarte satisfăcută de siguranța experimentului, de vreme ce am de gând să îl încerc pe dragul meu fiu. Sunt suficient de patriotă ca să depun toate eforturile necesare pentru a face să fie la modă în Anglia această invenție atât de necesară.“

 

Lady Mary chiar și-a inoculat fiul, pe Edward, privind cu neliniște cum pielea i s-a umplut de pustule autoinduse, înainte de a face loc sănătății imunizate. A fost un moment glorios. La întoarcerea la Londra, și-a vaccinat și fiica și a devenit celebră, în sens negativ, pentru modul în care susținea această procedură oarecum nechibzuită – un soi de versiune a problemei căruțului, atât de iubită de filozofii morali: abați de la drum un căruț în derivă care poate ucide cinci oameni pentru a-l duce într-o direcție în care poate ucide un singur om? Îți asumi intenționat un risc pentru a evita unul mai mare? Până atunci, câțiva medici se alăturaseră cauzei, mai precis

Charles Maitland. Inocularea copiilor prințului de Wales făcută de el în 1722 a reprezentat un moment important al campaniei. Dar, chiar și după aceea, practica barbară a fost denunțată cu furie. Misoginismul și prejudecățile se aflau la baza unora dintre afirmații, ca atunci când dr. William Wagstaffe anunța: „E puțin probabil ca posteritatea să fie făcută să creadă că un experiment practicat doar de câteva femei ignorante, din rândul unui popor analfabet și fără minte, ar trebui deodată – și pe baza unei experiențe minimale – să ajungă ca într-una dintre cele mai civilizate națiuni ale lumii să fie acceptat la Palatul Regal.“ În America, practica inoculării a ajuns cam în același timp prin mărturia unui sclav african pe nume Onesimus, care i-a spus predicatorului din Boston, Cotton Mather, despre asta, probabil chiar prin 1706, predicator care, la rândul său, l-a informat pe doctorul Zabdiel Boylston. Pentru că a încercat inocularea pe 300 de oameni, Boylston a fost supus unor critici virulente și violențelor care i-au pus în pericol viața, violențe încurajate de doctori rivali, până la punctul în care a fost nevoit să se refugieze timp de paisprezece zile într-o ascunzătoare secretă, de teamă să nu fie linșat de mulțime. Adesea, e nevoie de curaj pentru inovație.

În timp, inocularea cu variola propriu-zisă – mai târziu cunoscută sub denumirea de variolare – a fost înlocuită de practica mai sigură, dar asemănătoare, a vaccinării, adică, utilizarea unui virus înrudit, dar mai puțin periculos, o inovație atribuită de obicei lui Edward Jenner. În 1796, el l-a infectat intenționat cu variola-vacii pe un băiat de opt ani, James Phipps, din pustulele unei mulgătoare pe nume Sarah Nelmes, care luase boala de la o vacă numită Blossom. Apoi a încercat să-l infecteze pe Phipps chiar cu variolă și a demonstrat că acesta este imun la boală. Această probă prin demonstrație, și nu vaccinarea în sine, a fost contribuția lui reală și motivul pentru care a avut un asemenea impact. Ideea de a le da intenționat oamenilor variola-vacii pentru a-i imuniza împotriva variolei, avea deja la momentul acela treizeci de ani. Fusese încercată de un doctor pe nume John Fewster în 1768 și de mulți alți medici din Germania și din Anglia în anii 1770. Probabil era deja utilizată de fermieri înainte de data respectivă.

Deci, din nou, se dovedește că inovația este graduală și că pornește de la oameni fără carte, obișnuiți, înainte ca elitele să își asume creditul pentru ea. Asta e probabil puțin nedrept față de Jenner care, asemenea lui lady Mary Wortley, merită celebritatea pentru că a convins o lume întreagă să adopte practica. Napoleon, în pofida faptului că era în război cu Marea Britanie, și-a vaccinat armatele datorită forței argumentelor lui Jenner și i-a dat lui Jenner o medalie, numindu-l „unul dintre cei mai mari binefăcători ai umanității“.

 

Inovația. Cum funcționează și de ce-i priește libertatea?, de Matt Ridley, Ed. Nemira, 2021, trad. Andreea Călin, col. ORION



Articole asemănătoare

Bestsellerul „Cum să oprești timpul”, de Matt Haig, apare la Editura Nemira

„Cum să oprești timpul”, romanul lui Matt Haig, este o poveste de dragoste care dăinuie peste secole între un bărbat pierdut în timp și o femeie care îl poate salva.

Chestionar de cititor de cursă lungă – Ana Nicolau: „Cărţile bune trebuie vorbite”

Ana Nicolau este directoarea Editurii Nemira și cititoare de cursă lungă. Coordonează colecția de science-fiction și fantasy a Editurii Nemira, Nautilus, și colecția Nemira Young Adult, însă lecturile ei nu se limitează doar la aceste genuri.

„Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune”, de Jonathan Haidt (fragment în avanpremieră)

„Ipoteza fericirii”, de Jonathan Haidt, este o carte despre cum ne putem găsi un sens în viaţă asimilând sfaturile vechii înţelepciuni şi adoptând descoperirile psihologiei moderne.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu