„Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo (fragment)

Un roman fenomen. În curs de publicare în 30 de țări.

„Dragostea pentru cărți este aerul pe care-l respiră această capodoperă.” Mario Vargas Llosa

Aceasta este o istorie a cărții. Este povestea vieții unui artefact fascinant pe care l-am inventat pentru ca vorbele noastre să pășească prin spațiu și prin timp. Este povestea acestei invenții, a feluritelor materiale pe care le-am folosit de-a lungul a aproape trei mii de ani: fum, piatră, lut, trestie, mătase, piele, lemn și, cel mai recent, plastic și lumină. Este, de asemenea, o carte a călătoriilor. Un traseu cu opriri pe câmpurile de luptă ale lui Alexandru cel Mare, la Vila Papirusurilor de la Herculaneum, în palatele Cleopatrei și pe locul unde a fost ucisă Hypatia, la primele biblioteci din lume și în atelierele copiștilor, la focurile în care au ars primele codexuri interzise, în Gulag, la biblioteca din Sarajevo și în labirintul subteran de la Oxford, în anii 2000.

„Irene Vallejo a scris o carte incredibilă, uimitoare și universală care va deveni în curând lectură obligatorie.” Juan Bolea

„Pentru cititorul avid, acest admirabil eseu este cu atât mai atrăgător și mai emoționant cu cât vine din partea unui alt cititor plin de pasiune.” Alberto Manguel

„E o bucurie s-o citești pe Irene Vallejo: e o creatoare sclipitoare, plină de sensibilitate.” Luis Landero

„O călătorie liberă, digresivă și plină de înțelepciune prin lumea cărții, pornind de la întemeierea Bibliotecii din Alexandria și până la prăbușirea Imperiului Roman; Irene Vallejo ne-a dăruit o carte uimitoare, universală și unică.” Jorge Carrión, The New York Times

Irene Vallejo (Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania pe timpul perioadei de carantină. Ea urmează să fie publicată în peste 30 de țări.

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo (fragment)

În suplimentele literare de vară se insistă cu întrebarea adresată personalităților literare în legătură cu ce carte și-ar lua pe o insulă pustie. Nu știu cui i-a venit pentru prima oară în minte să includă în întrebare faimoasa insulă și prin ce mimetism straniu a rămas acolo neclintită, exotică și incongruentă. Cel mai bun răspuns i-l datorăm lui G.K. Chesterton: „Nimic nu m-ar face mai fericit decât o carte intitulată Manual de construire a bărcilor“. Ca și Chesterton, și eu mi-aș dori să scap dintr-un astfel de loc. Nu mă interesează o insulă pustie unde să nu existe — cel puțin — o librărie în care să găsești Odiseea, Robinson Crusoe, Povestea unui naufragiat și Ocean Mare.
Partea interesantă e că traseul salvator al cărților poate fi urmărit aproape oriunde în lume, chiar și în cele mai sinistre locuri. Așa cum explică Jesús Marchamalo în savuroasa lui carte Tocar los libros (Atingerea cărților), poetul Joseph Brodsky, prizonier în Siberia pentru comiterea infracțiunii de „parazitism social“, și-a găsit consolarea citindu-l pe Auden; iar Reinaldo Arenas, deținut în închisorile castriste, citind Eneida. Știm, de asemenea, că Leonora Carrington, internată într-un spital psihiatric din Santander imediat după încheierea războiului, a suportat situația sordidă citindu-l pe Unamuno.
Și în lagărele de concentrare naziste existau biblioteci, aprovizionate cu cărțile confiscate de la prizionierii care ajungeau acolo. Cu banii luați chiar de la deținuți se plăteau noile achiziții. Chiar dacă SS investea o bună parte din fonduri în tratate propagandistice, nu lipseau romanele populare și nici marii clasici, alături de dicționare, eseuri filosofice și texte științifice. Existau chiar și volume interzise, ale căror coperte fuseseră camuflate de prizonierii bibliotecari. Aventura acestor biblioteci a început în 1933 și știm că în toamna anului 1939 existau 6 000 de titluri numai la Buchenwald; la Dachau, numărul lor a ajuns la 13 000. SS le folosea ca simple obiecte de recuzită, pentru ca vizitatorii să vadă că acele lagăre de muncă umanitară aveau grijă chiar și de interesele intelectuale ale prizonierilor. Se pare că la început deținuții și-a putut păstra propriile cărți, dar în curând acest privilegiu a fost eliminat.
Oare cărțile din biblioteci — apropiate, dar inaccesibile — le-or fi adus vreo consolare prizonierilor? Și un aspect și mai important: poate fi cultura o barcă de salvare pentru cineva supus maltratării, foametei și morții? Avem o mărturie zdrobitoare și viscerală, Goethe in Dachau (Goethe la Dachau). Autorul ei, Nico Rost, a fost un traducător olandez de literatură germană. Pe timpul războiului, chiar și după invadarea țării lui, a contribuit la publicarea autorilor germani incomozi pentru naziști. În plus, era comunist — o dublă provocare. Arestat în mai 1943 și trimis la Dachau, a fost internat ca pacient la infirmerie, unde va ajunge să se ocupe de sarcini administrative. Acolo evita extenuantele zile de muncă în aer liber sau ca sclav în fabricile de armament. Dar să rămână la infirmerie era o binecuvântare periculoasă. Dacă ieșeai în evidență, invalid și parazitar, le era ușor să te urce în trenurile morții.
Cuprins de teamă, fără nicio informație despre înaintarea Aliaților, decimați de letala epidemie de tifos și cu rații alimentare împuținate — Nico povestește că un coleg a slăbit atât de mult încât până și proteza îi rămăsese mare —, deținuții erau din ce în ce mai convinși că nu vor reuși să supraviețuiască. În situația aceea, Rost a luat mai multe decizii periculoase. Prima, să țină un jurnal, făcând rost de hârtie cu foarte mare dificultate, pitindu-se pentru a mâzgăli câteva rânduri în fiecare zi și păstrându-și notițele într-o ascunzătoare. Ciudat e că acest jurnal, publicat după ce a fost eliberat din lagăr, nu spune nimic despre suferințele sale, ci este o cronică a propriilor gânduri. „Cine vorbește despre foame ajunge să i se facă foame. Iar cei care vorbesc despre moarte sunt primii care mor. Vitaminele L (literatura) și V (viitorul) mi se par cele mai bune provizii“, scrie el. Și mai scrie: „Ne vom contamina cu toții, iar din cauza malnutriției vom muri până la unul. Ar trebui să citim și mai mult“. Și scrie: „În fond, e adevărat: literatura clasică poate să ne ajute și să ne dea puteri“. Citează: „Să trăiești printre morți împreună cu Tucidide, Tacitus și Plutarh la Maraton sau Salamina este, în definitiv, lucrul cel mai onorabil, atunci când ți se refuză orice altă activitate“.
A doua decizie riscantă a lui Nico a fost să organizeze un club de lectură clandestin. Un kapo ce-i era prieten și câțiva medici acceptă să împrumute cărți de la bibliotecă pentru membrii grupului. Când nu se pot obține textele, ei înșiși își amintesc fraze din lecturi vechi și le comentează. Susțin scurte prelegeri despre literatura lor națională — aparțin unui mozaic de țări euronene. Se adună în picioare între paturi, ferindu-se, speriați, întotdeauna cu cineva stând de pază care să-i avertizeze de îndată ce apare vreun neamț. Într-o zi, kapo, care obișnuia să închidă ochii, se enervează și împrăștie adunarea strigând la ei: „Terminați-o! Gata cu trăncăneala! La Mauthausen v-ar împușca pentru asta. Aici nu există disciplină. Parcă ați fi la o blestemată de grădiniță!“
Doi dintre membrii clubului își scriau cărți în minte: o monografie despre drepturile de brevetare și o poveste pentru copiii care vor crește printre ruine. Vorbesc despre Goethe, Rilke, Stendhal, Homer, Vergiliu, Lichtenberg, Nietzsche, Teresa din Ávila, în timp ce sunt bombardați, iar barăcile se cutremură. Epidemia de tifos se agrava, iar unii medici lăsau să moară cât mai mulți pacienți pentru a le face pe plac celor din SS.
Moartea schimbă constant compoziția clubului. Nico, care unește și susține grupul, se chinuie să sondeze și că atragă oameni dintre noii bolnavi care ajung la infirmerie. Prietenii îl poreclesc „olandezul nebun care înghite hârtie“. Acel jurnal redactat pe ascuns este un gest de rebeliune prin intermediul scrisului și al lecturii, care le erau interzise. În timp ce se adunau cadavrele, el se încăpățâna să-și exercite dreptul de a gândi. Pe 4 martie 1945, când mai avea doar o lună până la eliberare — dar fără să știe că salvarea era aproape —, se simte la granița dintre viață și moarte. Scrie: „Refuz să vorbesc despre tifos, despre păduchi, despre foame și frig“. Cunoaște toate aceste nenorociri și suferă din cauza lor, dar se gândește că naziștii le-au conceput ca să-i ducă pe deținuți la disperare și să-i facă să ajungă ca niște animale. Rost nu vrea să-și fixeze atenția asupra angrenajului abatorului; se agață cu disperare de literatură, fără scepticism, căutând un colac de salvare. Există ceva paradoxal la acest comunist care predică cel mai radical materialism în timp ce supraviețuiește condițiilor extreme datorită credinței într-o idee.
Persoanele cu care poartă dialoguri și cu care împarte lecturi sunt disidenți din mai multe țări (ruși, nemți, belgieni, francezi, spanioli, olandezi, polonezi, maghiari). În însemnarea din 12 iulie 1944 afirmă: „Formăm un soi de comunitate europeană — chiar dacă de nevoie — și am putea învăța multe din relațiile cu alte națiuni“. Îmi place să cred că, de fapt, față de ceea ce povestesc manualele oficiale de istorie, Uniunea Europeană s-a născut într-un periculos club de lectură dincolo de sârma ghimpată a unui Lager nazist.
Dincolo de granițele Europei — oriunde ar fi frontiera imaginară a continentului —, în gulagul sovietic, alte voci descopereau, în aceiași ani, sensul culturii, în condițiile unei existențe înfiorătoare. Galia Safonova s-a născut în barăcile unui lagăr din Siberia în anii 1940. Copilăria și-a petrecut-o captivă printre urletele vântului, lângă niște mine cu o faimă înspăimântătoare, în țara zăpezilor veșnice.
Mama ei, epidemiolog de prestigiu, fusese condamnată la muncă silnică din pricină că a refuzat să denunțe un coleg de laborator. În acea închisoare înghețată, unde era interzis să scrii mai mult de două scrisori pe an și unde nu se găseau creioane și hârtie, prizonierele creau pe ascuns povești artizanale pentru fetița care nu știa altceva decât gulagul, fascicule cusute manual, cu desene tremurânde trasate pe întuneric și cu textul mâzgălit cu penița. „Ce fericită m-a făcut fiecare dintre acele cărți!“, îi explica bătrâna Galia scriitoarei Monika Zgustová. „În copilărie, acelea au fost singurele mele puncte de referință culturale. Le-am păstrat toată viața; sunt comoara mea!“ Elena Korybut, care a lucrat mai bine de zece ani la minele din Vorkuta, în tundra de dincolo de cercul polar, i-a arătat lui Zgustová o carte de Pușkin împodobită cu desene vechi. „În lagăr, acest volum de proveniență necunoscută a trecut prin sute, poate mii de mâini. Nimeni nu-și poate imagina ce mult însemna o carte pentru deținuți: era salvarea noastră! Era frumusețea, libertatea și civilizația în mijlocul barbariei!“ În Vestidas para un baile en la nieve (Gătite pentru un dans în zăpadă), fascinanta ei carte de interviuri luate unor femei care au supraviețuit gulagului, Monika Zgustová arată în ce măsură, chiar și în abisurile vieții, suntem creaturi însetate de povești. Acesta este motivul pentru care luăm mereu cărți cu noi — sau în noi; chiar și în ținuturile spaimei, ca niște truse de prim ajutor eficiente împotriva disperării.
Nico, Galia și Elena nu au fost singurii. În camera de dezinfectare de la Auschwitz, lui Viktor Frankl i s-a smuls un manuscris conținând cercetările din întreaga lui carieră, iar dorința de a-l rescrie l-a ținut în viață. Arestat de guvernul de la Vichy, filosoful Paul Ricœur s-a dedicat predării de cursuri și organizării bibliotecii din centrul de prizonieri. Singura avere a foarte tânărului Michel del Castillo la Auschwitz a fost — simbolic — Învierea lui Tolstoi. Mai târziu, avea să spună: „literatura este unica mea biografie și singurul meu adevăr“. Eulalio Ferrer, fiul unui lider socialist din Cantabria, avea doar 18 ani când a ajuns într-un lagăr de prizonieri din Franța. Un milițian i-a oferit o carte în schimbul unor țigări. Era Don Quijote de la Mancha, pe care a citit-o în câteva luni „stimulat de o lectură care se repeta și mă însoțea în orele de alinare proprie și delir străin“. Cu toții au fost precum Șeherezada, s-au salvat datorită puterii imaginației și credinței în cuvinte. Însuși Frankl avea să scrie mai târziu că, în mod paradoxal, mulți intelectuali au suportau mai bine viața de la Auschwitz, în ciuda faptului că aveau o condiție fizică mai proastă decât a altor deținuți mai viguroși. Până la urmă — spune psihiatrul de origine evreiască —, sufereau mai puțin cei care erau capabili să se izoleze de mediul acela teribil, refugiindu-se în propria lor lume interioară.
Cărțile ne ajută să supraviețuim de-a lungul marilor catastrofe istorice și al micilor tragedii din viața noastră. Așa cum scria Cheever, un alt explorator al profunzimilor întunecate: „Nu avem altă conștiință decât literatura... Literatura a fost salvarea celor condamnați, i-a inspirat și călăuzit pe amanții învinși de disperare, și e foarte posibil ca de data asta să poată salva lumea“.

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Ed. Pandora M, 2022, traducere din limba spaniolă de Silvia-Alexandra Ștefan, Col. ANANSI. World Fiction

Tag-uri:

Pandora M Anansi. World Fiction Anansi cărți despre cărți Irene Vallejo povestea cărții istoria cărții

„Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo (fragment)