• „To speak about everything, to say everything, is the act of a silent man” - Anonim

Îndreptățirea care ne condamnă să ducem războaie

Îndreptățirea care ne condamnă să ducem războaie

În țara celor puri, de Kenizé Mourad, este un roman foarte bine documentat despre situația politică actuală din Pakistan, dar și despre contextul politic și istoric care a dus condus la conflictele de azi din această țară. Autoarea s-a documentat foarte bine și a reușit să redea în carte o imagine destul de complexă atât din punct de vedere geopolitic, cât și cultural. De la nașterea Pakistanului și dezmembrarea provinciilor istorice din zonă, la interesele politice de atunci și de azi, la conflictele religioase și naționale pe care aceste dezmembrări le-au generat, de la războaie civile și atentate, până la elemente ale culturii tradiționale, totul este interesant de citit.

Din păcate, ce-i prisosește cărții în documentare îi lipsește autoarei în talent literar. Personajele și dialogurile sunt destul de artificiale, iar acțiunea sacadată, parcă povestea în sine e doar un pretext pentru etalarea unor cunoștințe. Ciudat, însă, asta nu m-a împiedicat s-o citesc cu interes și chiar cu nerăbdare. Mna, mi-ar fi plăcut să aibă și o scriitură mai frumoasă, însă erau atât de multe lucruri pe care nu le cunoșteam și le-am aflat din carte încât am trecut peste această lipsă. Văzute la tv, conflictele religioase și teritoriale din Orient par extrem de îndepărtate, însă o poveste reușește să micșoreze aceste distanțe și ne face mai empatici. Am rămas cu nenumărate întrebări și curiozități după lectura asta și cu o bibliografie de parcurs. 

Am ales pentru ilustrare, un fragment din carte, întâlnirea dintre jurnalista franceză care este protagonista romanului și este luată prizonieră de un grup jihadist (nu e spoiler, aflăm asta încă din primul capitol al cărții) și gardianul ei. Dialogul lor mi se pare reprezentativ pentru diferitele feluri de a vedea realitatea, fiecare îndreptățit în felul lui, și care ne condamnă să ducem războaie, în loc să trăim în pace uniii cu ceilalți. 

 

– Mai rămâneţi o clipă, vă rog, murmură ea. O să vă povestesc de ce sunt aici. Dar aş vrea să înţeleg ceva… În Franţa, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei e musulman. Ţine post, se roagă de cinci ori pe zi, dar critică violenţa jihadiştilor.
Gardianul tresare şi se înroşeşte la faţă. Cuvintele jurnalistei l-au ofensat.
– Dar violenţa voastră, a occidentalilor? izbucneşte el. Şi de-am vrea, n-am ajunge niciodată să ucidem cât voi! Să luăm secolul trecut: şase milioane de evrei lipsiţi de apărare au fost trimişi în lagărele morţii, milioane de dispăruţi în gulaguri, masacrarea civililor nevinovaţi în cursul  bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. Şi nu mai punem la socoteală nenumăratele victime ale colonizărilor voastre! Şi vă indignaţi că ne revoltăm! Şi continuaţi să ne vorbiţi despre morală, să vă mândriţi cu valorile voastre umaniste! Ne consideraţi nişte monştri când ucidem câteva sute de-ai voştri, deşi voi aţi exterminat zeci de milioane de-ai noştri!
Anne i-ar răspunde că şi arabii au practicat comerţul cu sclavi şi colonizarea. Dar, pe lângă faptul că, în linii mari, el nu greşeşte, ea nu vrea să-l enerveze, dimpotrivă, nutreşte speranţa nebună de a-i câştiga încrederea.
– Am dezbătut aceste probleme cu prietenii mei în repetate rânduri. Să nu credeţi că suntem orbi, mulţi dintre noi sunt de acord cu voi. Dar pentru a readuce dreptatea, există alte mijloace. Dumneavoastră, de exemplu, n-aţi fi putut acţiona politic acasă, în Anglia?
Gardianul ezită, îşi aminteşte cam târziu că e interzis să discuţi cu prizonierii. Dar, în definitiv, unde e pericolul? Femeia e foarte slăbită, nu-i niciun risc să încerce să fugă. Şi apoi, a trecut atâta vreme de când n-a mai avut ocazia să stea de vorbă cu o europeancă, şi extrem de frumoasă pe deasupra. De atâta vreme n-a mai pomenit de trecutul lui. Viaţa e dură aici. Chiar dacă ştie că urmează calea cea dreaptă, chiar dacă e gata să-şi dea viaţa pentru Cauză, se simte deseori singur. Are alături tovarăşii de arme, fireşte, dar nu şi un prieten cu care să împărtăşească trecutul, un limbaj comun.
Văzând cât de atentă îl ascultă tânăra femeie, îi vine brusc cheful să-şi spună povestea. Oricum, asta n-ar avea mari consecinţe, femeia n-o să iasă curând de aici.
Cu privirea în pământ, de parcă s-ar adresa lui însuşi, murmură:
– Am încercat, e imposibil. Cum pui în discuţie sistemul, găsesc ei o modalitate să te facă să taci. Mai ales când nu eşti englez de origine.
Se născuse la Bradford, un oraş pe sfert pakistanez. Primise o educaţie bună datorită sacrificiilor pe care le făcuse tatăl lui, muncitor la filaturi. Tânăr fiind, avusese mulţi prieteni englezi cu care juca fotbal şi mergea în puburi; era, după cum se spune, „integrat”. Însă când se închiseseră uzinele în anii 2000 şi când, ca urmare a şomajului, izbucniseră revolte rasiale, îşi pierduse iluziile. Grupuri neonaziste îi atacau cu violenţă, iar vecinii lor englezi, care trăncăneau despre drepturile omului şi democraţie, nici măcar nu încercau să-i apere. El, care crezuse că e un cetăţean ca toţi ceilalţi, îşi dăduse seama că, la apariţia celei mai mărunte probleme, redevenea un străin, răspunzător pentru toate relele.
– Trebuie să fi fost foarte greu, îl compătimeşte Anne.
– Ce ştiţi voi? şuieră el aruncându-i o privire urâtă. Voi, albii, n-aţi suferit niciodată din cauza rasismului. Cei mai buni dintre voi ne „tolerează” dacă ne renegăm istoria, cultura, tot ce constituie identitatea noastră profundă, ca să devenim ca voi.
Ochii tânărului scânteiază.
– Dar noi nu vrem să devenim ca voi! Noi suntem noi, vrem să fim acceptaţi ca atare. De fapt, rasismul vostru făţiş m-a ajutat. Nu mai puteam să mă amăgesc că o să-mi găsesc locul până la urmă, că o să pot duce o viaţă normală ca orice cetăţean englez.
– Unii totuşi reuşesc s-o facă, îl contrazice Anne.
– Cu preţul câtor compromisuri? Al câtor umilinţe? Al laşităţii, doar pentru a fi acceptaţi, pentru a se pierde în mulţime. Sunt numiţi „negri albi”, „Unchiul Tom”, dacă preferaţi. Însă noi nu mai vrem să fim musulmanul vostru cel amabil, arabul vostru cel bun, evreul vostru cel bun, nu mai vrem să vă semănăm cu orice preţ!
Anne îi înţelege furia, a regăsit-o de atâtea ori în cursul discuţiilor cu musulmani tineri şi a încercat să o explice în articolele ei, în ciuda reacţiilor ostile pe care putea să le stârnească. Ironia este că azi riscă să fie ucisă tocmai de cei ale căror idei le-a apărat.
– Dar dumneavoastră, insistă ea, cum aţi ajuns să vă alăturaţi unui grup jihadist?
– La Bradford eram un privilegiat. Graţie sacrificiilor tatei, făcusem studii de inginerie şi mă angajasem la o mare societate.
– Şi atunci, de ce?
– De ce?
Tânărul se uită fix la ea, indignat.
– Credeţi că revoltele trebuie lăsate doar pe seama societăţii? Chiar gândiţi că un om trăieşte doar pentru sine? Nu concepeţi că poate fi indignat de sărăcia celorlalţi şi că vrea să lupte pentru ei?
Dă din umeri. El nu mai suporta să vadă nedreptăţile şi umilinţele la care erau supuşi ai săi. Arestat în mai multe rânduri fiindcă protestase la adresa violenţelor poliţiei, fusese eliberat de fiecare dată, după o scurtă anchetă, pe când cei care poveneau din familii defavorizate rămâneau în închisoare. Asta îl revolta şi mai tare, se simţea laş că nu face nimic, nu mai dormea, îşi neglija serviciul, nu mai ştia încotro să se îndrepte.
– Până în ziua când l-am cunoscut pe Zafar…
Sorbind cuvintele interlocutorului ei, Anne înregistrează în minte fiecare frază. În ciuda epuizării, înţelege importanţa confesiunii unui jihadist. Când o să iasă… când… Anne clatină din cap, alungând ideea absurdă că s-ar putea să nu iasă niciodată.
– Cine este Zafar? întreabă ea, uitând de orice reţinere.
Tânărul amuţeşte, i se pare că a mers prea departe, o studiază pe jurnalistă cu un aer circumspect.
– De ce vreţi să ştiţi? Nu vă priveşte. Zafar e Zafar!
– Cum doriţi, spune Anne împăciuitoare, însă e adevărat că, atunci când te simţi trădat, te poţi lăsa influenţat…
Tânărul sare brusc în picioare. Anne se trage speriată înapoi.
– Nu vă temeţi, rânjeşte el, nu am obiceiul să lovesc femeile. Dar nu-mi place să-şi bată cineva joc de mine.
– Îmi pare rău, nu am nici cea mai mică intenţie să-mi bat joc, încercam doar să înţeleg cum nedreptatea din societatea engleză v-a împins să vă alăturaţi unei organizaţii jihadiste din Pakistan.
– E clar că nu pricepeţi mare lucru. Nu-i vorba doar de situaţia din Anglia, ci de tot ce se petrece în lume: dubla măsură a politicii voastre în Orientul Mijlociu, minciunile pentru justificarea distrugerii Irakului şi bombele voastre cu uraniu sărăcit, care au provocat şi continuă să provoace naşterea a mii de copii anormali. Iar ororile la care soldaţii americani i-au supus pe prizonierii irakieni la Abu Ghraib când…
Tânărul s-a înroşit tot, șovăie, apoi continuă cu privirea aţintită în pământ:
– Când îi forţau să meargă în lesă, în patru labe, să lingă pe jos, să se masturbeze în grup, când le ardeau organele genitale şi îi violau cu bastoanele? Asta i-a scos din minţi pe milioane de tineri musulmani. Nu atât suferinţele, cât umilirea! În societăţile noastre bazate pe
onoare, imaginile respective nu pot fi uitate.
– Dar ar trebui acţionat împotriva celor vinovaţi în loc să se comită atentate sinucigaşe care fac sute de victime nevinovate.
Tânărul ridică privirea și se uită acuzator la Anne:
– Nevinovaţi? Dar sunteţi cu toţii vinovaţi! Voi alegeţi guvernele care aduc războiul pe pământul nostru ca să ne ia resursele. E foarte uşor să-ţi vezi liniştit de viaţa ta măruntă în timp ce bombele voastre ne pârjolesc ţările. Azi nu mai poţi spune că nu ştiai, nu mai ai dreptul să rămâi neutru în faţa acestor grozăvii. Sau nu vă mai indignaţi dacă cei care au pierdut tot caută să se răzbune.
– Dar cum am putea noi…
Uşa se deschide brusc, întrerupând discuţia. Intră un bărbat în vârstă, care, după ce-i măsoară cu ochi bănuitori, se răsteşte la ei:
– Despre ce vorbiţi?
– Îi explicam că nu primeşte apă şi mâncare până nu ne spune pentru cine lucrează, se grăbeşte să răspundă gardianul.
– Cunoşti ordinele, nu trebuie să vorbeşti cu ea!
– Vă repet că nu lucrez pentru nimeni în afară de ziarul meu, intervine Anne. Nu vă foloseşte la nimic să mă ţineţi închisă aici.
Fără să-i răspundă, bătrânul iese împingându-l înaintea lui pe tânărul gardian, apoi încuie uşa cu grijă.

Ȋn țara celor puri, de Kenizé Mourad, Ed. Nemira, 2020, trad. Mihaela Stan, col. „Babel”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Concurs Editura All: Otto Witte președinte (Comunicat de presă)

În cadrul campaniei de promovare a romanelor scriitorului scoțian Andrew Nicoll, Editura All organizează în blogosferă un concurs jucăuș în care îi provoacă pe bloggeri la o pseudo-campanie electorală pentru alegerea lui Otto Witte președinte.

Despre dragoste și alți demoni: „Vina”, de Camelia Cavadia

Roman de debut, „Vina”, de Camelia Cavadia, este un roman psihologic ce dezvoltă într-un mod surprinzător câteva teme destul de incomode: problema (ne)comunicării în cuplu, alcoolismul, autodistrugerea sau (ne)asumarea greșelilor.

„Zgomotul timpului” – romanul lui Julian Barnes despre viața compozitorului Dmitri Șostacovici (fragment în avanpremieră)

Cel mai recent roman al lui Julian Barnes, „Zgomotul timpului”, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Virgil Stanciu și se lansează la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu