Prix Femina Étranger 2019
„Cea mai buna carte a anului 2018!" El País / El Mundo / El Heraldo / El Cultural
„Cartea lui Manuel Vilas e pur și simplu splendidă! Sălbatică, dar și delicată, rănește și alină în același timp." Isaa Crosa
„Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu." Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.
„O carte magnifică, sfâșietoare și plină de curaj.” (Javier Cercas)
„Puternică, sinceră, pe alocuri foarte curajoasă, e o carte despre pierderea părinților, despre durerea cauzată de cuvinte niciodată spuse și despre nevoia de a iubi și de a fi iubit. Excelent scrisă. N-am fost deloc surprins de succesul ei.” (Fernando Aramburu)
„Cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta.” (Annie Ernaux)
Manuel Vilas s-a născut în 1962 la Barbastro, în regiunea spaniolă Huesca. A debutat ca poet în 1982 și a continuat să scrie roman și proză scurtă, fiind în momentul de față unul dintre cei mai apreciați scriitori spanioli. În toate a fost frumusețe a luat Spania prin surprindere în 2018, ajungând la cifre de vânzări fenomenale pentru o operă profund literară. În plan internațional, romanul a fost retipărit de opt ori în Italia și de șase ori în Portugalia, câștigând în Franța prestigiosul Prix Femina Étranger în 2019. A fost finalist al Prix Médicis și al Prix du Meilleur Livre Étranger. Cotinuarea, romanul Alegría, se află în pregătire la Editura Pandora M.
În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas (fragment)
1
Ce bine‐ar fi dacă durerea omenească s‐ar putea măsura în cifre exacte, nu prin cuvinte imprecise. Ce bine‐ar fi dacă ar exista o modalitate de a ști cât de mult am suferit, dacă durerea ar fi palpabilă și măsurabilă. La un moment dat, orice om ajunge să se confrunte cu inconsistența trecerii sale prin lume. Există oameni care suportă asta, eu nu o voi suporta niciodată.
Eu nu o voi suporta niciodată.
Contemplam orașul Madrid, și irealitatea străzilor, caselor și locuitorilor îmi pătrundea prin toți porii.
Am fost un ecce homo.
N‐am înțeles viața.
Conversațiile cu alți oameni au ajuns să fie plictisitoare, lungi, păgubitoare.
Mă durea să vorbesc cu ceilalți: vedeam inutilitatea
tuturor discuțiilor care au avut și vor avea loc între oameni. Pe când conversațiile erau în plină desfășurare, eu vedeam deja uitarea în care vor cădea.
Cădere înainte de cădere.
Vanitatea conversațiilor, vanitatea vorbitorului, vanitatea celui care răspunde. Vanitățile reunite pentru ca lumea să poată exista.
Atunci m‐am gândit din nou la tatăl meu. M‐am gândit că numai discuțiile pe care le avusesem cu tata meritaseră toată bătaia de cap. M‐am întors la conversațiile acelea, sperând să am parte de un moment de tihnă în mijlocul stingerii generale a tuturor lucrurilor.
Am crezut că am creierul atrofiat, nu eram capabil să fac în minte nici cele mai simple calcule. Adunam cifrele de la numărul mașinilor și operațiunile alea matematice mă cufundau într‐o tristețe apăsătoare. Vorbeam incorect spaniola. Îmi lua mult până să articulez o frază, cădeam în muțenie, iar interlocutorul meu se uita la mine cu milă sau cu dispreț și apoi încheia el fraza pe care o începusem.
Mă bâlbâiam și repetam de mii de ori aceeași propoziție. Poate că exista o urmă de frumusețe în acea disfemie emoțională. L‐am luat la rost pe tata. Mă gândeam tot tim‐ pul la viața lui. Încercam să găsesc în viața lui o explicație pentru viața mea. M‐am transformat într‐un om înspăimântat și vizionar.
Mă uitam în oglindă și nu vedeam îmbătrânirea mea, ci a celuilalt care trecuse prin lume. Vedeam îmbătrânirea tatălui meu. Așa puteam să mi‐l amintesc la perfecțiune, trebuia doar să mă uit în oglindă și apărea el, ca într‐o liturghie necunoscută, ca într‐o ceremonie șamanică sau un rit teologic inversat.
Reîntâlnirea în oglindă cu tata nu‐mi aducea nicio bucurie și nicio fericire, ci doar încă o răsucire a cuțitului în rană, o intensificare a prăbușirii lente, creșterea hipotermiei a două cadavre care vorbesc.
Văd ceea ce nu a fost făcut pentru a fi vizibil, văd moartea în expansiunea și în plămada materiei, văd im‐ ponderabilitatea globală a tuturor lucrurilor. Citeam din Teresa de Ávila, o femeie căreia i s‐au întâmplat lucruri asemănătoare cu cele ce mi se întâmplă mie. Ea le numea într‐un fel, eu într‐altul.
M‐am apucat de scris, numai scriind puteam să scap de toate mesajele întunecate pe care le primeam de la tru‐ purile oamenilor, de la străzi, de la orașe, de la politică, de la mediile de comunicare, de la ceea ce suntem.
Marea stafie a ceea ce suntem: un construct îndepărtat de natură. Marea stafie e de succes: omenirea e convinsă de existența ei. De aici încep toate problemele mele.
În 2015 exista o tristețe care străbătea toată planeta și pătrundea în societate de parcă ar fi fost un virus.
Mi‐am făcut o tomografie computerizată. M‐am dus la un neurolog. Era un bărbat masiv, chel, cu unghiile îngrijite, cu cravată pe sub halatul alb. Mi‐a făcut analize. Mi‐a spus că n‐am nimic ciudat la cap. Că totul era în regulă.
Și am început să scriu cartea asta.
M‐am gândit că starea mea sufletească se datora amintirii vagi a ceva ce se întâmplase într‐un loc din nordul Spaniei, pe nume Ordesa, un loc înconjurat de munți, iar amintirea era gălbuie, galbenul invada numele Ordesa, iar dincolo de Ordesa se profila figura tatălui meu în vara anului 1969.
O stare psihică ce este un loc: Ordesa. Și de asemenea o culoare: galben.
Totul a devenit galben. Când lucrurile și ființele ome‐ nești devin galbene înseamnă că au ajuns la inconsistență sau la resentiment.
Suferința este galbenă, asta vreau să spun.
Scriu aceste cuvinte în 9 mai 2015. În urmă cu șaptezeci de ani, Germania semna capitularea necondiționată. În câteva zile, fotografiile cu Hitler aveau să fie înlocuite de cele cu Stalin.
Și istoria e un trup plin de remușcări. Am cincizeci și doi de ani și sunt propria mea istorie.
Cei doi fii ai mei tocmai intră în casă, au fost să joace padel. E o căldură insuportabilă. Insistența căldurii, apăsa‐ rea ei constantă asupra oamenilor, asupra planetei.
Căldura tot mai mare asupra umanității. Nu e doar schimbarea climatică, e un soi de aducere aminte a Istoriei, un soi de răzbunare a miturilor vechi asupra miturilor noi. Schimbarea climatică nu este altceva decât o actualizare a apocalipsei. Ne place apocalipsa. O purtăm în gene.
Apartamentul în care locuiesc e jegos, plin de praf. Am încercat de mai multe ori să‐l curăț, dar este imposibil. Niciodată n‐am știut cum să fac curățenie, chiar dacă mi‐am dat tot interesul. Poate că zace în mine vreo rămășiță genetică de stirpe aristocratică. Mi se pare destul de improbabil, totuși.
Locuiesc pe strada Ranillas, în nordul Spaniei, într‐un oraș al cărui nume nu mi‐l amintesc acum: aici sunt doar furnici, praf și căldură. Cu câtva timp în urmă, am avut parte de o invazie de furnici și le‐am omorât cu aspiratorul: sute de furnici aspirate, m‐am simțit un criminal de război în toată puterea cuvântului. Mă uit la tigaia din bucătă‐ rie. Grăsimea prinsă de tigaie. Trebuie să o spăl. Nu știu ce‐am să le dau de mâncare fiilor mei. Banalitatea mâncării. Fereastra dă spre o biserică catolică care primește impasibilă lumina soarelui, vâlvătaia lui atee. Vâlvătaia soarelui, pe care Dumnezeu o trimite direct pe pământ, ca și cum ar fi o bilă neagră, murdară, mizerabilă, ca și cum ar fi putrezi‐ ciune, gunoi. Nu vedeți gunoiul soarelui?
Nu e nici țipenie pe străzi. Unde locuiesc eu nu există străzi, doar trotuare pustii, pline de lut și de cosași morți. Oamenii au plecat în vacanță. Stau la plajă și se bucură de valurile mării. Cosașii morți au întemeiat și ei familii și au avut parte de zile de sărbătoare, de Crăciun și de petreceri de zile de naștere. Suntem cu toții niște amărâți, aruncați în tunelul existenței. Existența este o categorie morală. Existăm, și asta înseamnă că suntem obligați să întreprin‐ dem lucruri, să facem chestii, ceva, orice.
Dacă mi‐am dat seama de ceva în viață este că toți bărbații și toate femeile alcătuim o singură existență. Într‐o zi, această singură existență va avea o reprezentare politică, și atunci vom face un pas înainte. Eu n‐am să‐l prind. Sunt atâtea lucruri pe care n‐am să le mai văd, chiar dacă le văd chiar acum.
Mereu am văzut lucruri.
Mereu morții au stat de vorbă cu mine.
Am văzut atâtea lucruri încât viitorul a început să‐mi
vorbească, de parcă am fi fost vecini, chiar prieteni.
Vorbesc despre oamenii ăia, despre stafii, despre morți, despre părinții mei morți, despre iubirea mea pentru ei, despre cum iubirea asta nu mai trece.
Nimeni nu știe ce este iubirea.
2
După ce‐am divorțat (acum un an, deși niciodată nu poți fi sigur, pentru că nu e o dată exactă, ci un proces, chiar dacă oficial există o dată; pentru urmările juridice, poate fi o zi anume; în orice caz, trebuie ținut cont de multe date semnificative: prima oară când te gândești la asta, a doua oară, nenumăratele ori, belșugul de dezacorduri, discuții și tristeți care hăcuie ce ai gândit, iar la urmă plecarea de acasă, și poate că tocmai această plecare pornește cascada de evenimente, ce culminează cu un eveniment juridic radical, care, din punct de vedere legal, pare încheierea socotelilor; punctul de vedere legal e ca o busolă pe culmile munților, o știință, atâta timp cât avem nevoie de o știință care să clarifice lucrurile, de un principiu al legalității) am redevenit omul care fusesem cu mulți ani în urmă, adică a trebuit să cumpăr un mop și o perie, produse pentru curățenie, multe produse pentru curățenie.
Administratorul blocului a apărut la ușă. Am schimbat câteva vorbe. Despre un meci de fotbal. Și eu mă gândesc la viața oamenilor. Administratorul aparține rasei orientale, chiar dacă are naționalitate ecuadoriană. Trăiește de mult timp în Spania, nu‐și mai amintește de Ecuador. Știu că în adâncul său mă invidiază pentru apartament. Oricât de rău ți‐ar merge în viață, mereu se va găsi cineva care să te invidieze. E un soi de sarcasm cosmic.
Fiul meu m‐a ajutat să fac curat în apartament. Se adunase un vraf de scrisori, pline de praf. Luai un plic și simțeai cu vârful degetelor senzația aceea de mucegai dată de praf, pe punctul de a deveni țărână.
Erau scrisori de dragoste vechi, rătăcite, inocente și scrisori tandre scrise la tinerețe, scrisorile mamei fiului meu, cea care a fost soția mea. I‐am spus fiului să le pună în sertarul cu amintiri. Acolo unde mai pusesem fotografii cu tata și un portofel de‐al mamei. Un fel de cimitir al memoriei. Nu am vrut, sau nu am putut să contemplu toate acele obiecte. Le‐am atins cu dragoste și cu durere.
Nu știi ce să faci cu toate lucrurile astea, nu‐i așa? m‐a întrebat fiul meu.
Mai sunt și alte lucruri: facturi și hârtii care par importante, cum ar fi de la asigurări și de la bancă, i‐am zis.
Băncile îți burdușesc cutia poștală cu scrisori deprimante. Un munte de extrase bancare. Scrisorile de la bancă mă neliniștesc. Îți arată ceea ce ești. Te obligă să te gândești la locul de nimic pe care‐l ocupi lume.
M‐am uitat la extrasele bancare.
De ce‐ți place să ții frigiderul dat la maximum? m‐a întrebat.
Mi‐e groază de căldură, sunt exact ca tata. Îți amintești de bunicul tău?
Asta e o întrebare incomodă, fiul meu se gândește că punându‐i o asemenea întrebare încerc să am un avantaj, să‐l fac să fie binevoitor cu mine.
Fiul meu are capacitatea de a judeca drept lucrurile și de a munci. S‐a întrecut pe sine cât timp m‐a ajutat să fac curat în apartament.
Brusc, mi s‐a părut că apartamentul meu nu merita banii pe care‐i plăteam pentru el. Bănuiesc că această certitudine este cea mai clară dovadă de maturitate a inteligenței umane confruntate cu greutățile capitalismului. Însă dato‐ rită capitalismului am o casă.
M‐am gândit, ca de obicei, la sărăcie. Viața unui om înseamnă, în esență, efortul de a nu cădea în sărăcie. Indiferent de ce ocupație are, ar fi un eșec total. Dacă nu știi cum să faci rost de mâncare pentru copiii tăi, atunci nu ai niciun motiv pentru a face parte din societate.
Nimeni nu știe dacă se poate trăi în afara societății. Părerea celorlalți sfârșește prin a fi singura adeverință a existenței tale. Vorbim despre o părere morală, care validează valoarea ta și judecățile despre tine, judecăți care determină poziția ta în lume. E o luptă între corp, cor‐ pul tău unde sălășluiește viața, și cât valorează el în ochii celorlalți. Dacă oamenii te vor, dacă oamenii caută prezența ta, atunci îți va merge bine.
Totuși, moartea — această țicnită sociopată — nivelează toate estimările sociale și morale prin degradarea trupului, care continuă să fie activ. Se vorbește mult despre corupție politică și corupție morală, dar foarte puțin despre cum moartea corupe trupul: despre inflamare, despre explozia de gaze pestilențiale și despre transformarea cadavrului în hoit.
Tatăl meu vorbea foarte puțin despre maică‐sa. Își amintea numai cât de bine gătea. Bunica mea a plecat din Barbastro la sfârșitul anilor șaptezeci și nu s‐a mai întors niciodată. A plecat în 1969. Împreună cu fiică‐sa.
Barbastro e satul unde m‐am născut și am crescut. La nașterea mea, avea zece mii de locuitori. Acum are șaptesprezece mii. Odată cu trecerea timpului, satul acela pare să fie mânat de un destin cosmic, dar și particular, totodată.
Această nevoie de a transforma amorful într‐un personaj cu formă proprie era numită de antici „alegorie“. Pentru că pentru cei mai mulți oameni trecutul are concretețea unui personaj de roman.
Îmi amintesc de o poză din anii cincizeci cu tata, în care apare la volanul mașinii sale Seat 600. Aproape că nu se vede, dar știu că este el. E o fotografie ciudată, specifică acelei epoci, cu străzi ce par nou‐nouțe. În fundal se văd un Renault Ondine și un grup de femei; femei stând cu spatele, fiecare cu poșeta ei, femei care acum sunt moarte sau bătrâne. Disting capul tatălui meu în interiorul Seat‐ului 600 cu număr de Barcelona. Niciodată nu a vorbit despre asta, despre faptul că primul lui Seat 600 avea număr de Barcelona. Nu pare nici vară, nici iarnă. Dacă mă iau după hainele femeilor, poate fi sfârșit de septembrie sau sfârșit de mai.
În toate a fost frumusețe, de Manuel Vilas, Editura Pandora M, 2022, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Colecția „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu