• „Cu fiecare pagubă înveți ceva în plus” - proverb persan

În epoca modernă, Orfeu este femeie – „Fascinație”, de Ann Patchett

În epoca modernă, Orfeu este femeie – „Fascinație”, de Ann Patchett

În viață, fiecărui om i se permite o singură incursiune în iad, își spune Marina Singh, protagonista romanului Fascinație de Ann Patchett, la finalul aventurilor sale. Și, probabil, că pentru mulți și una ar fi prea mult. Însă, așa cum știm și din cele mai vechi mituri, coborârea în Infern e indispensabilă oricărei (re)nașteri. Cu riscul pierderii vieții, ca orice erou veritabil, Marina trebuie să facă această descindere, și să-și înfrunte cele mai vechi temeri pentru a începe, cu adevărat, să trăiască. Și, ca orice femeie modernă, nu mai așteaptă să fie salvată, ci își asumă singură rolul de erou salvator.  

 

Întrebarea e dacă alegi să intervii în lumea din jurul tău sau o lași să funcționeze la fel ca înainte să ajungi tu acolo.”

Pornită într-o aventură pe Amazon pentru a afla cauza morții prietenului și colegului său Anders Eckman, cercetătoarea Marina Singh trebuie să facă față nu doar căldurii și pericolelor junglei, ci și propriilor temeri și coșmaruri. Călătoria o va duce în fața lui Annick Swenson, cea care îi fusese mentor și profesor pe vremea când era rezidentă la obstretică-ginecologie, dar totodată și persoana care o abandonase fără clipire într-un moment extrem de dificil, ceea ce a avut drept consecință renunțarea la profesarea medicinei. Dezvoltând subiecte precum etica medicală, conflictul între lumea „primitivă” și lumea civilizată, relația profesor-elev, feminitatea și maternitatea, progresul științei, sacrificiul, iubirea, Fascinație e un roman pe mai multe planuri și care dă naștere la mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Iar nenumăratele posibilități pe care le lasă deschise ne obligă pe fiecare, într-un mod subtil, să facem alegerile proprii atunci când dăm răspunsurile.

Roman al maternității, prin subiectul delicat pe care îl dezvoltă, este, la un nivel mai subtil, și unul al paternității. Este vorba, însă, de o paternitate spirituală, simbolică, născută din admirația pentru o personalitate inspiratoare, dar copleșitoare totodată (după cum afirmă un personaj, mentorul este „un tată simbolic”). Astfel că, pe parcursul cărții, ne dăm seama că titlul nu se referă doar la minunile Amazonului, ci și la puterea de fascinație pe care o au unele personaje: dr. Martin Rapp, primul care a descoperit tribul Lakashi și pe care-l cunoaștem doar din evocările celorlalți, dr. Annick Swenson, discipolul acestuia, sau Marina Singh în care bătrâna cercetătoare (pe care eu, involuntar, mi-am închipuit-o cu trăsăturile lui Judi Dench) își vede, până la urmă, propria urmașă. Surprizele se țin lanț, iar deznodământul este complet neașteptat, așa că, pentru a nu răpi din plăcerea lecturii, mă voi mărgini să vorbesc despre întrebările și dilemele pe care romanul mi le-a trezit.

Pornind de la simbolistica titlului și de la subiectele abordate, mi s-a părut foarte nimerită alegerea copertei ediției românești a romanului pentru că, la fel ca în reprezentările schematizate, aproape primitive, ale lui Henri Douanier Rousseau (Vameșul Rousseau), privirea occidentalului nu poate pricepe lumea primitivă în toată bogăția și profunzimea sa. Ajunsă în junglă, Marina își dă seama cât de puține lucruri poate vedea ea și cât de multe ascunde pădurea. O reprezentare care să surprindă minunile junglei amazoniene e aproape de neconceput. Însă, un desen stilizat e mult mai aproape de adevăr, întrucât lasă loc imaginației să aducă completări. Totodată, fragmentul de tablou îmi pare a fi o ilustrare a ceea ce Annick numea „cea mai importantă lecție a lui Rapp despre Amazon în domeniul științei: să nu te concentrezi niciodată pe ce cauți atât de mult, încât să pierzi din vedere ceea ce găsești de fapt”. Cu alte cuvinte, disponibilitatea de a lăsa natura să te surprindă, o anumită deschidere pentru miracol care, deși contrazice rațiunea omului de știință, este singura în măsură să-l conducă spre noi descoperiri. Și, după cum spune tot Annick, „o minte cu adevărat deschisă este cea mai importantă însușire a unui om de știință”.

 

Orizontul pierdut al ovarelor

Există o anumită vârstă, cam între 35 și 40 de ani, când femeile moderne încep să-și pună, mai stringent, problema maternității. Vârsta, stresul, cariera, desele probleme de fertilitate cu care se confruntă lumea contemporană (și care sunt datorate atât modului de viață stresant al femeilor, cât și al bărbaților), transformă acest interval într-un prag. După ce au amânat cât au putut această decizie, femeile trebuie să se hotărască, până nu e prea târziu și regretele sunt inutile și tardive, dacă vor să fie mame. Ar putea fi femeile moderne mai fericite dacă ar mai amâna această decizie cu încă 10, 20 sau 30 de ani?

Când am aflat subiectul romanului Fascinație m-am întrebat zâmbind, de ce ar vrea totuși o femeie de 70 de ani să adauge durerilor inerente bătrâneții chinul unei sarcini și al unei nașteri. Însă, citind, am descoperit că aceasta era cea mai naivă întrebare pe care mi-o puteam pune pornind de la roman. Plecând de la acest subiect, Ann Patchett ne pune în fața multor întrebări incomode. Cât de mult are omul dreptul să intervină în lumea naturală a lucrurilor? Cât este de îndreptățit efortul continuu al omului de a schimba natura, de a deturna cursul natural al firii pentru a-l folosi așa cum îi convine mai bine? Cât de etică poate fi cercetarea medicală, atâta timp cât „doar cercetările pe oameni contează”? Cum poți să te eliberezi de traume sau de idealizări și să poți începe să alegi singur pentru tine?

Ar fi, probabil, o ușurare pentru femeile moderne să știe că alegerile lor în ceea ce privește familia și cariera nu mai trebuie făcute sub imperiul necesității, urmând un ceas biologic ce nu încetează să ticăie și le amintește întruna că anumite decizii nu mai pot fi amânate. Pe de altă parte, e bine ca femeile să amâne atât de mult astfel de decizii? Chiar ar fi un lucru bun ca femeile de 50, 60 sau 70 de ani să mai poată face copii? Medicii au un răspuns la această întrebare, iar companiile farmaceutice un altul. Și asta deschide o altă discuție incomodă pentru că, dacă medicii iau în calcul și factorul uman în deciziile lor, companiile farmaceutice gândesc doar în termeni de profit și pierdere. Astfel că e profitabil să susții fabricarea unui astfel de medicament de fertilitate, fără să te gândești prea mult la cosecințele lui, însă nu e profitabil să plătești o cercetare care ar putea avea ca efect găsirea unui leac pentru una dintre cele mai periculoase boli ce omoară anual sute de mii de oameni în Lumea a Treia. Raționamentul e teribil de crud: anumite femei de carieră din Occidentul industrializat ar plăti oricât pentru medicamentul ce le-ar permite să devină mame după 50 de ani, la o vârstă la care grijile legate de carieră, de viață socială sau de frumusețe se diminuează considerabil, pe când oamenii săraci din India sau Africa nu ar avea cum să plătească pentru un medicament ce i-ar proteja de o banală mușcătură de țânțar. Din acest punct de vedere găsim în intransigenta Annick Swenson un om cu mai multe principii etice decât în aparent simpaticul director Jim Fox.

Cât de folositoare ar fi, în cele din urmă, experimentele doctorei Swenson pentru femeile din lumea întreagă? Scoase din contextul lor natural mai pot avea plantele miraculoase același efect? Încapsulate în comprimate, fără legătură cu mediul care le-a dat naștere (prins el însuși într-un ecosistem fragil ale cărui ramificații nu au putut fi aflate de cercetători nici după ani întregi de analize), pot fi aduse aceste remedii în lumea modernă occidentală, cu clădirile ei înalte din beton, șoselele asfaltate și aeroporturile aglomerate? Și mai pot avea, oare, aceleași efecte benefice? Pe lângă deciziile etice care trebuie luate în considerare în cazul unui astfel de medicament, cercetătorii trebuie să mai țină cont și de faptul că dezvăluirea potențialului acelui loc miraculos înseamnă, totodată, și condamnarea lui la dispariție.

În plus, deși femeile lakashi par să accepte cu seninătate prelungirea maternității, laolaltă cu durerea și suferința ce decurg de aici (deși e posibilă, nașterea la 70 de ani nu e probabil cel mai ușor lucru din lume), nici unul dintre cercetători nu dă semne că ar fi dorit prea mult să afle și care este părerea lor. Într-un fel e de înțeles întrucât toți sunt medici, nu antropologi, însă mi s-a părut că există o prăpastie în comunicare între cercetători și băștinași în această privință. Pe de altă parte, tribul însuși era astfel organizat încât femeile își manifestau maternitatea nu doar asupra propriilor progenituri, ci și asupra celorlalți membrii ai grupului (în special asupra copiilor și a altor femei), iar obiceiul lor de a-și împleti cu tandrețe una alteia părul e deosebit de grăitor în acest sens. Chiar și născut de o femeie de 70 de ani, care nu ar mai fi putut mult timp să-l crească, un copil ar fi rămas în grija comunității. Însă în lipsa unei astfel de culturi creșterea unui copil născut de o femeie la bătrânețe implică dificultăți sociale evidente.     

 

În viață nu ne alegem pe cine să iubim

Roman al maternității și al paternității spirituale, Fascinație este și un foarte bun roman psihologic, atât prin analiza temerilor și coșmarurilor Marinei (despre care un psiholog ar avea multe de spus, de la teama de moarte și experiența doliului, la obsesia pierderii tatălui și la complexele de culpabilitate care o macină până când mentorul ei o eliberează de povara lor), cât și prin portretele vii ale personajelor. Marina cu toate îndoielile ei, Anders cu naivitatea sa copilărească, Annick Swenson cu personalitatea ei puternică, cei doi soți Bovender cu stilul lor boem de viață, Milton mereu gata să sară în ajutor, dr. Rapp cu personalitatea sa cu atât mai fascinantă cu cât, la 10 ani de la moartea sa, portretul îi este tributar mai degrabă evocării, ceea ce-l face să ia proporții legendare, chiar și Easter, copilul simbolic al tuturor, toate personajele au propriile detalii fascinante.

Nu în ultimul rând, am mai descoperit, ascuns printre rânduri, și un foarte emoționant roman de dragoste, însă nu acea dragoste convențională în care, după ce au biruit toate obstacolele, protagoniștii trăiesc „fericiți până la adânci bătrâneți”. Ci o dragoste mai subtilă, în care sentimentele pentru o anumită persoană nu au contururi foarte clar definite și în care iubirea se amestecă cu prietenia, cu tandrețea, cu admirația, cu ura sau cu teama, o iubire care nu se supune convențiilor hollywoodiene. Cum spune Marina la un moment dat, „în viață nu ne alegem pe cine să iubim”, iar poveștile moderne de dragoste, deși imperfecte (o soție care așteaptă acasă, câteva decenii diferență între parteneri, momentele și locurile nepotrivite) nu sunt mai puțin profunde.

 

Orfeu și Euridice

Dincolo de dilemele etice, de conflictele între civilizații sau de aventurile în jungla amazoniană, mi s-a părut că adevărata miză a romanului stă într-o interpretare modernă a mitului lui Orfeu și Euridice, dar cu rolurile inversate de data asta. În sala de opere a ultimului oraș civilizat pe care l-a văzut înainte să plece în inima junglei, Marina asistă, mută de emoție, la punerea în scenă a operei Orfeu și Euridice a lui Gluck. După zile întregi în care a suportat canicula, gândacii, mâncarea proastă, halucinațiile febrei și coșmarurile date de medicamentul împotriva malariei, spectacolul o face să aibă revelația propriului destin:

Pe când ședea în întuneric, Marina a început să creadă că această clădire și spectacolul în sine aveau rolul de a o salva. Știa povestea lui Orfeu, dar abia când au început să cânte și-a dat seama că era povestea vieții ei. Ea era Orfeu și fără doar și poate că Anders era Euridice și murise mușcat de șarpe. Marina fusese trimisă în iad ca să-l aducă înapoi.

Și, ca și Orfeu, Marina coboară în infern pentru a o aduce pe Euridice înapoi, fără să se gândească însă cât de mare va fi prețul pe care trebuie să-l plătească. Și pentru că orice viață nouă cere un sacrificiu pe măsură, Marina descoperă că prețul este, mereu, prea mare și că tributul adus morții conține, până la urmă, și o parte din tine. Dar tot atunci învață și că alegerile și renunțările sunt o parte a vieții de adult, a acelei vieți pe care ea a refuzat s-o mai trăiască în momentul când, în tinerețe, a făcut o greșeală pe care nu și-a putut-o ierta.  

Romanul se sfârșește așa cum ar trebui să se termine orice poveste frumos spusă: cu un zâmbet pe buze. Dar ne lasă și cu o dilemă la care trebuie să găsim singuri răspunsul: ar trebui să încercăm în continuare să reproducem și să transformăm miracolele care se petrec în laboratorul naturii sau ar fi mai bine să ne lăsăm, pur și simplu, să fim... fascinați?           

Fascinație, de Ann Patchett, Ed. Humanitas Fiction, 2013, trad. Carmen Toader, col. „Raftul Denisei”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 22 octombrie 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Litera lansează colecția „Dicționar medical ilustrat”

Editura Litera, în parteneriat cu ziarul Libertatea, lansează din 16 februarie, o nouă ediție a seriei de referință Dicționar medical ilustrat. Fiecare dintre cele 12 volume va fi disponibil în fiecare luni, la toate chioșcurile de ziare, la prețul de 19,99 lei.

„Maestra”, de L.S. Hilton (fragment în avanpremieră)

Cel mai șocant thriller pe care îl vei citi anul acesta, apare la Editura Litera, sub semnătura autoarei L.S. Hilton: „Maestra”.

„Fata cu fragi”, de Lisa Strømme (fragment în avanpremieră)

Lisa Strømme dă viaţă tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile – „Strigătul” lui Edvard Munch –, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.

4 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Andra 17-06-2014 23:42

    Sa stii ca dintre toate blogurile cu cronici de carti pe care le-am citit pana acum(si nu au fost putine), al tau ma atrage cel mai mult si sper sa continui cu si mai mult spor aceasta activitate!Dupa ce am luat sistematic fiecare articol, voi citi si urmatoarele: "Ochi de pisica", "Inainte sa adorm", "Lapte negru".

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 18-06-2014 10:15

    Mersi mult, bre :) Și eu sper ca, orice aș face pe plan profesional de acum înainte, să pot continua și cu blogul pentru că cel mai bine mă simt când citesc și când vorbesc/scriu despre cărți :) Preferata mea dintre cele trei pe care le-ai ales este "Ochi de pisică" (de fapt, cred că mi-a plăcut cel mai mult din ce am citit de Margaret Atwood până acum). După ce citești "Înainte să adorm", zi-mi și mie ce părere ai despre final. Am eu o curiozitate legată de cum pot fi interpretate ultimele rânduri :)

  3. Andra 17-06-2014 22:13

    Datorita recenziei tale, descoperita din intamplare, am cumparat cartea si in 3 zile am devorat fiecare cuvant. Mi-a placut mai mult si tin sa-ti multumesc pentru directia data inainte de lecturare. Nu obisnuiesc sa am in minte un traseu al semnificatiilor inainte de a citi o carte, insa acum simt ca m-a ajutat sa inteleg mai bine desfasurarea actiunii.

    Raspunde
  4. Laura Câlțea 17-06-2014 23:04

    Mă bucur mult că ți-a plăcut, Andra. Nici eu nu am crezut că o să-mi placă atât, dar am citit-o fără s-o mai las din mână. Mi-au plăcut și personajele (mai ales doctorița bătrână) și descrierea Amazonului și tema... Îți mulțumesc și pentru comentariu, mă ajută și pe mine foarte mult. Încerc să nu povestesc cartea în recenzii, ci să extrag chestiile mai profunde care să trezească interesul. Mă bucur că aflu că am reușit :)