„În amintirea memoriei”, Maria Stepanova (fragment)

Premiul Bolșaia Kniga 2018. Premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor 2018. Premiul Literar NOS 2019

Romanul În amintirea memoriei a fost distins în 2018 cu Premiul Bolșaia Kniga, propulsând-o pe Maria Stepanova în rândul marilor prozatori ruși actuali. Reușind să cuprindă diferitele forme – ficțiune, eseu, memoir, jurnal de călătorie, epistolar, documente istorice – într-o vastă panoramă a ideilor și personalităților, Stepanova proiectează, cu precizie și lirism totodată, o inedită și îndrăzneață explorare a memoriei culturale și personale.

Fotografii, ilustrate, cărți, scrisori și obiecte vechi, răzlețe – din toate acestea, autoarea reconstituie povestea familiei sale, o poveste ce nu se lasă scrisă ușor, dar care treptat crește, căpătând, parcă, o viață proprie și devenind istoria unei lumi pe parcursul unui secol. Deopotrivă roman documentar, eseu și poem în proză, într-o înșiruire de imagini care apar și dispar, într-un joc de lumini și umbre, Stepanova își ține cititorul în mrejele poveștii sale cu iscusința unei Șeherezade. Oamenii și urmele lor pier, lucrurile își pierd sensul, iar mărturiile vorbesc limbi moarte, lăsându-ne, în cele din urmă, față în față cu propria istorie și cu propriile întrebări despre cum poate fi păstrată memoria trecutului.

„O evocare strălucită a ultimilor ani ai Uniunii Sovietice, care scotocește adânc în trecut. Într-o operă care depășește granițele ficțiunii și nonficțiunii, poeta și jurnalista Maria Stepanova istorisește viețile strămoșilor ei, evrei din provincie, care, mutându-se la Moscova, nu și-au mai găsit cu-adevărat niciodată drumul spre casă. Pornind din perioada de dinainte ca Lenin să preia puterea până la «cazul medicilor evrei», prăbușirea URSS și după, cartea ei este în același timp lirică și filozofică de la un capăt la altul. O realizare remarcabilă ce ține de imaginație – și, da, de memorie.” (Kirkus Reviews)

„O lectură puternică, magică, amintind de Vorbește, memorie a lui Nabokov. O carte cu totul și cu totul minunată, care ne lărgește cunoașterea asupra a tot ceea ce este prețios și pierdut.” (George Szirtes)

„O relatare directă și în același timp profund tulburătoare, ce dezvăluie experiența personală a autoarei de a purta povara celor morți și a memoriei lor în mijlocul încleștărilor crude ale istoriei mari. O, ce carte! Citiți-o.” (Expressen) 

„Următoarea mare scriitoare a Rusiei.” (The Guardian)

După moartea mătușii sale Galea, naratoarea ajun­ge în apartamentul acesteia, plin de fotografii, cărți poștale, scrisori, teancuri de haine noi, nepurtate, tăieturi din ziare vechi și suveniruri prăfuite – mărturii ofilite ale unui secol de istorie rusească. Reasamblate cu migală, aceste crâmpeie de viață stau la începutul poveștii unei familii evreiești care a reușit să supraviețuiască valurilor de per­secuții și represiuni ale secolului trecut. Dar tocmai natura nespectaculoasă a descoperirilor e ceea ce va face atât de pasionantă această carte. În dialog cu scriitori ca Roland Barthes, W.G. Sebald, Susan Sontag, Marcel Proust și Osip Mandelștam, În amintirea memoriei e străbătută de o rară curiozitate intelectuală, din fundal auzindu-se o clară voce poetică.

„O interogație luminoasă, riguroasă și hipnotizantă despre relația dintre istoria personală, istoria de familie și Istoria cu I mare. N-am putut s-o las din mână; era ca și cum m-aș fi uitat la un film pasionant pe YouTube despre darul și povara care a fost secolul XX. În amintirea memoriei are calitatea de a fi deopotrivă absolut originală și deja clasică.” (Elif Batuman)

Maria Stepanova s-a născut în 1972 la Moscova. Este poetă, prozatoare, eseistă și jurnalistă și una dintre cele mai influente figuri ale vieții literare din Rusia. A absolvit Institutul de Literatură A.M. Gorki în 1995 și a debutat cu un ciclu de poezii în 1996 în almanahul Vavilon. În prezent este redactor-șef al  revistei online Colta.ru. De-a lungul timpului a publicat zece volume de versuri și trei volume de eseuri, iar în 2017 i-a apărut romanul În amintirea memoriei (Pamiati pamiati; Humanitas Fiction, 2021), în curs de traducere în peste douăzeci de țări, care a fost distins cu premiile Bolșaia Kniga (2018), Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor (2018), NOS (2019) și Brücke Berlin Literatur-und Übersetzerpreis (2020). Dintre premiile care i-au mai fost atribuite operei sale menționăm pe cel al ziarului Znamia (1993, 2011), Premiul Pasternak (2005), Premiul Andrei Belîi (2005), Premiul Hubert-Burda pentru lirica tânără est-europeană (2006), Premiul Lerici Pea Mosca (2011), precum și acordarea, în 2010, a unei burse de către Joseph Brodsky Fellowship.

În amintirea memoriei, Maria Stepanova (fragment)

Pentru cititorul interesat de jurnale și însemnări, acestea se împart în două categorii distincte. Sunt cele în care discursul este menit în mod special să devină oficial și explicativ – și, prin urmare, destinat unui public din afară. Caietul devine un poligon, un loc de reglare și antrenare a sinelui exterior, și, ca jurnalul Mariei Bașkirțeva, o declarație deschisă, un monolog nesfârșit adresat unei instanțe nevăzute, dar evident favorabile.

Mai interesante mi se par jurnalele de celălalt tip, cele care se constituie într-un instrument de lucru, special conceput pentru a-i fi de ajutor autorului-artizan și, prin urmare, de prea puțin folos pentru alții. Termenul „instrument de lucru” îi aparține lui Susan Sontag, care a practicat acest gen zeci de ani, și nu mi se pare întru totul exact. Caietele de însemnări ale lui Sontag, și nu numai ale ei, nu sunt doar un mijloc de a aduna, cum adună veverițele alunele în fălci, ideile la care urmează să revină, sau de a lăsa o însemnare rapidă, cu puncte de suspensie, despre o întâmplare, pentru a-ți aduce aminte de ea când o să ai nevoie. Este o practică indispensabilă pentru viața de zi cu zi a oamenilor de un anumit tip: o rețea-cadru care susține legătura lor cu realitatea și credința că ea este neîntreruptă. Astfel de texte au în vedere un singur cititor, dar unul foarte interesat – și încă cum! Deschizând caietul la orice pagină, te convingi de propria-ți realitate; el este o colecție de dovezi materiale care confirmă că viața are o istorie și o întindere – și, ceea ce este mai important, că ai acces la orice punct din trecutul tău. În majoritatea lor, aceste lucruri (atât de bogat reprezentate în jurnalele aceleiași Sontag – liste de filme și de cărți citite, cuvinte frumoase, trăiri puse la uscat, ca ciupercile) nu au aproape niciodată o soluție imediată, o urmare – nu se dezvoltă într-o carte, articol sau film, nu devin un cadru sau un punct de pornire al vreunei lucrări reale. Ele nu au intenția de a explica ceva cuiva (poate doar autorului, dar cu o asemenea rapiditate, încât uneori nu e ușor să-ți dai seama la ce anume se referă). Nu sunt decât un frigider – sau, ca pe vremuri, o ghețărie, un loc de păstrare pentru produsele perisabile ale memoriei, un teritoriu pe care se acumulează probe și mărturii, dovezi materiale ale unor relații imateriale, ca să folosim o formulă goncearoviană.

E ceva vag neplăcut în asta, fie și numai din pricina redundanței; sunt cu atât mai îndreptățită să o spun, cu cât și eu sunt așa, și însemnările mele de lucru îmi par mult prea adesea un balast: o încărcătură moartă, în exces, de care aș vrea să mă despart, dar ce-ar mai rământe atunci din mine? În cartea The Silent Woman, Janet Malcolm descrie un interior care seamănă oarecum cu propriul meu caiet – și e o senzație oribilă. Îmi amintesc că erau acolo adunate laolaltă reviste, cărți, scrumiere pline, suveniruri peruane prăfuite, vase nespălate și cutii goale de pizza, borcane, cutiuțe, deschizătoare de sticle, anuare Who’s Who, responsabile pentru o cunoaștere exactă, și alte obiecte neresponsabile pentru nimic, fiindcă deja nu mai semănau cu nimic. Pentru Malcolm, această locuință este un Aleph borgesian, o monstruoasă alegorie a adevărului, o masă amorfă de fapte și versiuni ce nu și-au găsit niciodată o ordine clară în istorie.

*

Jurnalele mătușii mele Galea erau însă cu totul speciale: în timp ce le citeam, textura lor originală – asemănătoare în mare măsură unei plase cu ochiuri largi – devenea tot mai misterioasă și mai interesantă.

Pe când eram copil, la marile expoziții de artă puteau fi văzuți întotdeauna vizitatori de un anumit tip. Nu se știe de ce, majoritatea erau femei; treceau de la un tablou la altul, se aplecau spre plăcuțele cu explicații și își făceau însemnări pe foi sau în carnețele. La un moment dat am înțeles că pur și simplu notează acolo toate lucrările expuse, își fac un fel de catalog personal – o copie aproape imaterială a celor văzute. Mă întrebam pe-atunci la ce le folosește asta – încă nu înțelegeam că însemnările le dădeau iluzia proprietății: expoziția avea să treacă, să se dizolve, dar hârtia păstra neschimbată ordinea tablourilor și statuilor dispărute de sub ochi, așa cum fusese, nelăsând-o să se sfârșească.

Jurnalele Galei erau astfel de liste ale întâmplărilor zilnice, uimitor de amănunțite – și de aceea uimitor de opace. Mereu înregistrau cu exactitate lucruri precum ora trezirii și a culcării, denumiri de emisiuni TV, numărul apelurilor telefonice și numele interlocutorilor, ce mâncase și ce făcuse. Ceea ce era ocolit cu atenție și virtuozitate era conținutul zilei, ceea ce o umpluse. Scria, de pildă, „am citit”, dar nu era menționat nici un cuvânt despre ce anume citise și ce sens avea; și la fel se întâmpla cu tot ce constituise viața ei lungă și exhaustiv notată. Nimic nu arăta ce rost avusese această viață – nimic despre ea însăși, nimic despre alții, nimic altceva în afară de niște detalii amănunțite care fixau trecerea timpului cu o exactitate de cronicar.

Mă tot așteptam ca la un moment dat această viață să se ițească – fie și o singură dată, să se arate, să spună totul. La urma urmelor, ea consta din lecturi intensive, prin urmare, și din gândire, și dintr-un clocot mut de pasiuni și frustrări care au măcinat o multă vreme pe mătușa mea. Ceva din toate astea trebuie să se fi păstrat, să se fi rezolvat – într-un paragraf mânios în care mătușa Galea să fi spus lumii acesteia și nouă, reprezentanților ei, întreg adevărul, tot ce crede despre noi.

Dar în caiete nu era nimic de acest fel. Erau nuanțe și jumătăți de sens, erau unele pliuri ale textului care păstrau o oarecare emoție – câte un „ura” pe margini, când o sunam eu sau tata, câteva fraze neclare, pline de amărăciune, la aniversările părinților. Și cam atât. De parcă principala misiune a fiecărei însemnări, a fiecărui volum umplut an de an ar fi fost doar să lase o mărturie solidă despre viața ei exterioară – iar adevărata viață, cea interioară, să-i rămână numai ei. Să arate totul. Să ascundă totul. Să păstreze pe veci.

Ce era atât de important pentru ea în aceste caiete? De ce le ținuse numai pentru sine până-n ultima zi, temându-se că se vor pierde și cerând să-i fie aduse mai aproape? Poate că textul scris, așa cum ieșise el – și ieșise o poveste despre singurătate și alunecarea neobservată în neființă – avea pentru ea forța unei concluzii acuzatoare: lumea și noi trebuia să citim toate acestea și să înțelegem în sfârșit cât de urât ne purtaserăm cu ea.

Sau, oricât ar părea de ciudat, aceste evenimente modeste conțineau pentru ea o esență a bucuriei, pe care era important s-o imortalizeze, s-o treacă în rândurile manuscriselor care nu ard – și care vorbesc, fără a încerca câtuși de puțin să depună o mărturie? Dacă e așa, atunci a reușit.

În amintirea memoriei, Maria Stepanova, Ed. Humanitas Fiction, 2021, trad. Luana Schidu, col. „Raftul Denisei”