• „Cine gândește puțin, se înșală mult” - Leonardo da Vinci

„Iernile sufletului”, de Katherine May (fragment în avanpremieră)

„Iernile sufletului”, de Katherine May (fragment în avanpremieră)

Un volum pentru cititorii cărora le-a plăcut: Mănâncă, roagă-te, iubește, de Elizabeth Gilbert, sau Câteva motive să iubești viața, de Matt Haig.

Uneori este de ajuns un derapaj de la cursul obișnuit al vieții ca să ai un sentiment de dislocare și singurătate: o boală neașteptată, pierderea cuiva drag, o despărțire, probleme la job. Când soțul său s-a îmbolnăvit, iar ea a fost nevoită să renunțe la o slujbă foarte solicitantă, Katherine May s-a trezit aruncată într-un ocean de incertitudine și izolare. Cartea aceasta e mărturia felului în care a reușit să depășească momentele grele și a învățat să le privească mai degrabă ca pe niște șanse de a se dezvolta. Transformările incredibile prin care natura trece în timpul iernii pentru a supraviețui frigului i-au slujit autoarei drept surse de inspirație, dându-i puterea de a continua.

Folosind exemple din literatură, mitologie sau lumea naturală, Iernile sufletului adună o serie de lecții inspiratoare despre puterea eliberatoare a odihnei și a retragerii.

Katherine May ne invită la acceptarea tristeții prin retragerea din lumea agitată, la descoperirea bucuriei care există în frumusețea trecătoare a iernii, la  înțelegerea vieții drept un fenomen ciclic, nu o linie continuă. Iar minunatul ei memoir, care a cucerit cititorii din întreaga lume, ne învață să îmbrățișăm, pur și simplu, iernile din viețile noastre.

„O analiză elegantă despre puterea consolatoare a naturii și cum aceasta poate fi minunat de vindecătoare, chiar și în zilele cele mai grele.” (Sunday Express)

„Înțeleaptă, radicală și liniștitoare. Este o modalitate originală și revigorantă de a privi iarna, atât ca anotimp, cât și ca metaforă a unor momente grele din viețile noastre.” (Lucy Jones)

„O carte extraordinar de frumoasă.” (Elizabeth Gilbert)

„În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu multe treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești. Nu-i îngăduim niciodată să se facă simțită pe deplin și nici nu avem curajul de a recunoaște că ne-a răvășit.

O trăire a unei aspre ierni sufletești ne-ar face bine câteodată. Trebuie să încetăm să mai credem că aceste perioade din viața noastră sunt cumva prostești, un eșec al nervilor, o lipsă de voință. Trebuie să ne oprim din încercarea de a le ignora sau de a le da deoparte. Sunt reale și cer ceva de la noi. Trebuie să învățăm să poftim iarna în viețile noastre.

E posibil să nu avem libertatea de a alege dacă să ne trăim iarna sufletească, dar putem alege cum să o trăim.”

Katherine May scrie atât ficțiune, cât și nonficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery.

De-a lungul timpului a scris numeroase articole și eseuri pentru diverse publicații, precum: Times, Good Housekeeping, New York Times, Cosmopolitan sau Psychologies.

Locuiește pe țărmul mării în Whitstable, Maria Britanie, și este o mare iubitoare a traiului în aer liber.

Memoir-ul său, Iernile sufletului. Despre tihnă și refugiu în perioade dificile (Wintering: The Power of Rest in Difficult Times), a apărut în 2020 și a fost bestseller New York Times.

Iernile sufletului, de Katherine May, inițiază, alături de U de la uliu, de Helen Macdonald, colecția de memoirs a imprintului ORION

 

Iernile sufletului, de Katherine May (fragment în avanpremieră)

 

Sunt la parter la patru dimineața, mă apuc de treabă. M-am simțit ca o obsedată trezindu-mă în miezul nopții, dar, cu o cană fierbinte de ceai în mână, văd asta mai degrabă ca pe un imbold de sănătate mintală. Acum că m-am trezit gândurile mi se aștern ca fulgii într-un glob cu zăpadă. Toate se așază la locul potrivit.

Curăț suprafața biroului și îl scald în lumina veiozei. Mă duc să aduc chibrituri și aprind o lumânare. Una dintre lumini e fermă și sigură, cealaltă e nesigură și tremurătoare. Îmi deschid caietul și lucrez între aceste două extreme. În echilibru, așa prefer să fiu: undeva la mijloc. Siguranța e un tărâm mort, în care nu e loc de crescut. Șovăiala e dureroasă. Mă bucur să pendulez între cele două.

Odată ce renunț la lupta de a mă culca la loc și îmi conștientizez starea de trezie, descopăr o pasiune ciudată pentru această parte a nopții, aproape-dimineața. Fiind singura trează, mă răsfăț într-un spațiu în care pot să beau în liniște. E un moment complet nesolicitant din ciclul de douăzeci și patru de ore. Nimeni nu are cum să se aștepte de la tine să verifici texte sau e-mailuri, iar feed-urile lungi ale platformelor sociale au tăcut. Într-o lume în care e dificil să fii singur, asta reprezintă în sfârșit solitudinea. Până și pisicile știu că e prea devreme ca să-mi ceară de mâncare. Își ridică o ureche și apoi se retrag încovrigate.

Acesta e un moment în care puține activități par corecte. De cele mai multe ori citesc la ora asta, trecând prin teancul de cărți care locuiesc lângă scaunul meu preferat, așteptând să-mi ofere fragmente de cunoaștere, nu să le parcurg din scoarță în scoarță. Mă uit pe un capitol ici, pe un fragment colo, sau caut printr-un index să descopăr ceva ce mă preocupă. Iubesc genul ăsta de lecturi relaxate, explicative. Măcar de data asta nu citesc ca să evadez; în schimb, pentru că am evadat deja, pot să străbat spațiul suplimentar pe care l-am găsit, oricât de agitată și de neliniștită vreau, bucurându-mă de starea mea de implicare totală. Se spune că ar trebui să dansăm de parcă nimeni nu s-ar uita la noi. Cred că asta se aplică și la citit.

Orele întunecate ca cerneala sunt și pentru scris: zgârieturile și alunecarea stiloului pe hârtie de calitate, șirurile împiedicate de cuvinte care se întind pentru a umple pagini după pagini. Câteodată, scrisul e o întrecere cu propria mea minte, cu mâna care se străduiește să țină pasul cu fluxul gândurilor, și simt asta cel mai acut noaptea, când nu mi se solicită atenția în alte părți. Starea aceea ușor adormită, amețită, erodează barierele creierului meu pe cale de a se trezi. Visele mai sunt încă prezente, ca o dimensiune suplimentară a percepției mele. Dar ce e esențial, e că sinele meu sensibil din timpul zilei, care face pe șeful și e autoritar, mai moțăie încă. Fără supravegherea sa, pot să proiectez viitoruri diferite și să văd conexiuni nebănuite între lucruri. Îmi pot mărturisi toate păcatele unei foi de hârtie, fără ca nimeni să mă cenzureze.

E posibil ca trezirile mele nocturne să mi se pară ceva elementar pentru că au fost cândva o componentă normală a somnului uman, doar de curând dată uitării. În At Day’s Close: Night in Times Past, istoricul A. Roger Ekirch afirmă că înainte de Revoluția Industrială era normal ca noaptea să fie împărțită în două perioade de somn: „primul somn” sau „somnul morților”, care dura de seara până la orele timpurii ale dimineții; și „al doilea” sau „somnul de dimineață” care-l purta pe somnoros în siguranță până în zori. Între ele, existau o oră sau mai multe de trezie cunoscute drept „veghe”, în care „familiile se trezeau pentru a urina, a fuma tutun și chiar pentru a-și vizita vecinii apropiați. Mulți alții făceau dragoste, se rugau și... se gândeau la visele lor, o sursă importantă de alinare și auto-cunoaștere.” În intimitatea întunericului, familii și iubiți puteau să poarte discuții profunde, bogate în sensuri și elaborate, care nu aveau loc în timpul zilei aglomerate.

Acest fenomen depindea de perioadele când noaptea chiar era întunecată, când săracii se duceau devreme la culcare pentru a economisi lumânările și chiar și bogații puteau alege să se chinuie cu ocupațiile lor la lumină redusă sau să se abandoneze somnului. În afara casei, de obicei, străzile nu erau luminate, așa că singurul spațiu navigabil era casa.

Era un moment așa de obișnuit, și probabil așa de intim din zi, încât se scria puțin despre el. Ekirch preia mai multe referiri trecătoare la primul și al doilea somn din jurnale, scrisori și literatură, dar acest obicei vechi este aproape invizibil pentru ochiul contemporan. Un studiu din 1996 făcut de Thomas Wehr și colegii săi a încercat să imite condițiile somnului din timpul iernii în perioada preistorică, lipsindu-i pe subiecți de lumină artificială timp de paisprezece ore în fiecare noapte și observând ce se întâmpla cu obiceiurile lor de somn. După câteva săptămâni, participanții au deprins obiceiul de a sta treji în pat timp de două ore înainte de a dormi vreo patru ore. Apoi se trezeau și se bucurau de două sau trei ore descrise ca fiind contemplative și odihnitoare, iar apoi mai dormeau patru ore până dimineața. Cel mai interesant lucru a fost, observa Wehr, faptul că veghea de la miezul nopții nu era nici pe departe un moment de anxietate pentru subiecții săi. Se simțeau liniștiți și gânditori în aceste momente, iar testele de sânge au indicat nivele ridicate de prolactină, hormonul care stimulează producția de lapte matern la mamele lăuze. La majoritatea bărbaților și femeilor, nivelurile de prolactină sunt în general scăzute, dar veghea părea să aibă „un sistem endocrin doar al ei” pe care Wehr l-a comparat cu o stare modificată a conștiinței, asemănătoare cu meditația.

În acest tărâm la granița dintre trezie și somn, strămoșii noștri au experimentat o stare diferită de orice cunoaștem sau de orice putem cunoaște dacă refuzăm intruziunea luminii artificiale. Poate că insomnia mea nu este cauzată doar de anxietatea cu privire la viitor. În secolul XXI, suntem scăldați în lumină, nu doar de la candelabre și lămpi care ne luminează intenționat casele seara, ci și de la cohortele tot mai numeroase de dispozitive electronice care pâlpâie, pulsează și strălucesc, ca să ne dea de veste că fac ceva. În zilele noastre, lumina poate fi simțită ca un intrus, purtând cu ea o informație sau o obligație.

Chiar și când stă singur pe bufet, telefonul meu este o creatură neliniștită, care revine periodic la viață pentru a vesti un mesaj nou sau un update sau un memento pentru ceva ce încercam să uit. Mi-am petrecut ani de zile căutând un ceas deșteptător care să-mi permită să verific ora fără să lumineze camera, dar acum am renunțat. Ceasul LED digital mă ținea trează cu lumina lui verde; ceasul tradițional cu brațe luminoase s-a dovedit imposibil de citit; ceasul cu „lumină de noapte”, care se aprindea doar când apăsam un buton, părea să-mi ardă ochii în toiul nopții, lăsându-mi fantome stranii, albastre, în spatele pleoapelor când încercam să mă culc la loc. Să adăugăm la asta televizorul (da, sunt unul dintre păcătoșii care iubesc să adoarmă în compania unui serial de comedie), cu lumina lui roșie de veghe, străpungătoare, ce pare imposibil de dezactivat, și vecinii din spate, care consideră că e necesar să-și inunde grădina cu lumină în fiecare noapte. Nu putem scăpa de lumină. În orașul meu, primăria înlocuiește treptat vechile felinare portocalii cu sodiu cu unele noi, mai strălucitoare, cu LED. Întunericul – și fricile noastre – sunt împinse și mai în fundal, dar localnicii se plâng că nu pot dormi, că lumina își croiește drum prin jaluzelele întunecate și draperiile duble.

Nu ne-a rămas suficientă noapte. Ne-am pierdut instinctele adevărate din întuneric, chemarea lui de a petrece mai mult timp în preajma viselor noastre.

Iernile noastre sufletești sunt atât de des însoțite de insomnie; poate că suntem atrași către spațiul acela unic de intimitate și contemplare, întuneric și tăcere, fără să știm cu adevărat ce căutăm. Poate că, de fapt, suntem împinși către propria stare de confort.

Somnul nu este un spațiu mort, ci o cale spre o stare diferită a conștiinței – una reflexivă și vindecătoare, plină de gânduri conexe și revelații neașteptate. Iarna suntem chemați către o stare de somn deosebită: nu cele opt ore regulamentare, ci un proces lent, ambulatoriu, în care gândurile din starea de trezie se contopesc cu visele și se creează un spațiu în cele mai întunecate ore pentru a repara narațiunile fragmentate ale zilelor noastre.

Cu toate astea, noi dăm deoparte această abilitate înnăscută pe care o avem de a metaboliza părțile dificile ale vieții. Propriile mele spaime de la miezul nopții dispar când transform insomnia în veghe: un spațiu sacru, revendicat, în care nu am nimic altceva de făcut decât să mă gândesc. Aici mi se oferă un tărâm intermediar, e ca și cum aș găsi o ușă ascunsă, lucruri specifice viselor. Chiar și pârșii știu cum să facă asta: se trezesc puțin și se ocupă de treburi, înainte de a se lăsa iar pradă somnului.

Iar și iar, descoperim că iarna ne oferă spații de trecere în care să locuim. Și totuși, încă le refuzăm. Anotimpul rece trudește să ne învețe să le primim cu bucurie.

 

Iernile sufletului, de Katherine May, Ed. Nemira, 2021, trad. Andreea Călin, col. „ORION”



Articole asemănătoare

Cea mai frumoasă carte de sărbători: „Un băiat numit Crăciun”, de Matt Haig apare la Editura Nemi

„Un băiat numit Crăciun” este o poveste care le are pe toate: zăpadă, aventuri, magie, umor, reni, turtă dulce, elfi, spiriduși și un băiat pe nume Nikolas căruia nu-i e teamă să creadă în magie.

Noutățile Editurii Nemira la Gaudeamus 2015

Noutățile Editurii Nemira la Târgul Internaţional Gaudeamus, 18–22 noiembrie 2015: literatura universală, fantasy, science-fiction, young adult, dar şi titluri din colecţiile de teatru, psihologie şi poezie.

Polonezul Andrzej Sapkowski – Premiul pentru întreaga operă la Convenția Mondială de Fantasy

Scriitorul Andrzej Sapkowski va primi Premiul pentru întreaga operă la Convenția Mondială de Fantasy de la Columbus, Statele Unite ale Americii din octombrie 2016. Acest premiu se oferă anual acelor scriitori care au revoluționat literatura și genul fantasy.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu