BESTSELLER SUNDAY TIMES. CARTE RECOMANDATĂ DE GUARDIAN, TIMES, DAILY TELEGRAPH ȘI FINANCIAL TIMES.
Există o convingere care unește stânga și dreapta, psihologii și filosofii, scriitorii și istoricii. Se află în spatele titlurilor de știri și al legilor care ne conduc viața. De la Machiavelli la Hobbes, de la Freud la Dawkins, rădăcinile acestei convingeri sunt adânc îngropate în gândirea occidentală. Oamenii, am fost cu toții învățați, sunt prin natura lor egoitiși conduși de propriul interes.
Homo Sapiens aduce un nou argument: că este realist, dar și revoluționar, să presupunem că oamenii sunt buni. Instinctul de a coopera mai degrabă decât de a concura, de a avea încredere mai degrabă decât de a nu se încrede are o bază evoluționistă, care merge înapoi până la Homo sapiens. Dacă gândim cel mai rău despre alții, scoatem la lumină ce e mai rău și în politica și economia noastră.
În această carte pe cale de a deveni extrem de importantă, autorul de bestselleruri internaționale Rutger Bregman folosește unele dintre cele mai cunoscute studii și evenimente din lume și le repune în context, oferind o nouă perspectivă asupra ultimilor 200 000 de ani de istorie a omenirii. De la adevăratul Împărat al muștelor la Blitz, de la o fermă de vulpi siberiene la o faimoasă crimă din New York, de la mașina de administrat șocuri a lui Stanley Milgram de la Yale la experimentul din închisoare al celor de la Stanford, Bregman ne arată modul în care încrederea în bunătatea și altruismul umane poate constitui un nou fel de a gândi – și de a acționa, ca bază pentru a ajunge la adevărata schimbare în societatea noastră.
Este momentul unei noi viziuni asupra naturii umane.
Rutger Bregman este unul dintre cei mai importanți tineri gânditori din Europa. Acesta a publicat patru cărţi de istorie, filosofie şi economie. Cartea sa Istoria progresului a câştigat Premiul belgian Liberales pentru cea mai bună carte de nonficţiune în 2013, Bregman fiind nominalizat de două ori pentru prestigiosul Premiu al Presei Europene pentru activitatea sa jurnalistică de la The Correspondent. Ediţia olandeză a cărţii Utopie pentru realişti (Editura Litera, 2020) a devenit bestseller naţional şi a declanşat o mişcare a venitului de bază care a apărut pe prima pagină a ziarelor internaţionale. Scrierile sale au fost prezentate în Washington Post, The Guardian şi la BBC.
Homo Sapiens. O istorie plină de speranță, de Rutger Bregman (fragment)
1. Un nou realism
1
Aceasta este o carte despre o idee radicală.
Este o idee care îi neliniștește de mult pe marii conducători ai lumii. O idee negată de religii și ideologii, ignorată de buletinele de știri și eliminată din documentele istorice.
În același timp, este o idee validată de aproape toate domeniile științei. Dovedită de evoluție și integrată în viața de zi cu zi. O idee care este atât de strâns legată de natura umană, încât nici măcar nu mai băgăm de seamă că există.
Dacă am avea curajul să o luăm în serios, atunci ar deveni clar că ideea aceasta poate dezlănțui o revoluție. Poate da societatea peste cap. Dacă vei ajunge să fii conștient de ea, va fi chiar ca un medicament care îți întunecă mintea și nu vei mai putea niciodată să privești lumea cu aceiași ochi. Îți schimbă viața.
Așadar, despre ce idee radicală este vorba?
Aceea că, în fond, majoritatea oamenilor sunt buni.
Nu cunosc pe nimeni care să explice ideea mai bine decât Tom Postmes, profesor de psihologie socială la Universitatea din Groningen, Țările de Jos. De mulți ani, el le pune studenților săi aceeași întrebare:
Un avion aterizează de urgență. La impactul cu solul, aeronava se rupe în trei bucăți. Cabina se umple de fum. Toți pasagerii își dau seama că trebuie să părăsească avionul. Ce se întâmplă?
• Pe planeta A, pasagerii se interesează dacă ceilalți sunt în regulă. Persoanele care au nevoie de ajutor sunt prioritare. Oamenii sunt gata să își dea viața, până și pentru străini.
• Pe planeta B, fiecare se preocupă de el însuși. Panica generală se instalează, iar oamenii se îmbrâncesc și se lovesc. Copiii, bătrânii și persoanele cu dizabilități sunt călcate în picioare.
Întrebare: noi pe ce planetă trăim?
„Estimez că 97% sunt de părere că noi trăim pe planeta B”, spune Postmes. „Dar, în realitate, ne aflăm aproape tot timpul pe planeta A.”
Nu contează pe cine întrebi. Oameni de stânga sau de dreapta, săraci și bogați, oameni fără educație și oameni culți – toți fac aceeași eroare de judecată. „Studenții din primul an nu își dau seama de asta, nici cei din anul trei, nici studenții la master, nici mulți dintre specialiști, incluzându‑i și pe experții în dezastre”, se lamentează Postmes. „Nu ține de cercetare. Acest lucru a fost dovedit încă din timpul celui de‑al Doilea Război Mondial.”
Până și cele mai renumite dezastre s‑au petrecut pe planeta A. Să luăm, spre exemplu, scufundarea Titanicului. Dacă ai văzut filmul, probabil crezi că toți cei de la bord au intrat în panică (în afară de cei din cvartetul de coarde). Dar nu a fost așa, nu s‑au împins și nu s‑au bruscat. Un martor a relatat că nu a existat nici un „semn de panică sau de isterie”, „nici un strigăt de groază și nici un fel de agitație”.
Să ne gândim la 11 septembrie 2001. Mii de oameni au coborât răbdători scările Turnurilor Gemene, chiar dacă știau că viața lor era în pericol. Le‑au făcut loc pompierilor și răniților să treacă. „Oamenii chiar își spuneau unii altora: «Nu, te rog, tu primul»”, își amintea mai târziu una dintre victime. „Nu‑mi venea să cred că, în clipele acelea, oamenii aveau puterea să spună: «Te rog, ia‑o înainte». Era de neimaginat.”
Faptul că oamenii sunt egoiști, panicați și agresivi de la natură este un mit care persistă și în zilele noastre. Este ceea ce biologul Frans de Waal numește „teoria furnirului”, care aseamănă civilizația cu o foaie subțire de lemn ce va crăpa la cea mai mică atingere. De fapt, este tocmai invers: în timpul bombardamentelor, la fel ca în timpul dezastrelor provocate de inundații, ceea ce e mai bun în noi iese la suprafață.
Pe 29 august 2005, uraganul Katrina s‑a dezlănțuit în New Orleans. Digurile construite să protejeze orașul au cedat, așa că 80% dintre gospodării au fost inundate, iar cel puțin 1 836 de oameni au murit. A fost cel mai mare dezastru natural din istoria Statelor Unite.
În perioada aceea, ziarele dădeau știri despre violuri și schimburi de focuri în New Orleans. Circulau povești terifiante despre bande de hoți care umblau să jefuiască și despre un lunetist care ataca elicopterele de salvare. Pe stadionul Superdome, cel mai mare spațiu transformat în adăpost, nu mai puțin de 25 000 de oameni stăteau claie peste grămadă, fără electricitate, fără apă. Jurnaliștii au publicat știri despre doi bebeluși care au fost găsiți cu gâturile tăiate și o fetiță de numai șapte ani, violată și ucisă.
Șeful departamentului de poliție declara că anarhia punea stăpânire asupra orașului încet, dar sigur. Guvernatorul Louisianei se temea de același lucru. „Ce mă înfurie cel mai tare”, spune ea, „este că astfel de dezastre scot la iveală, adesea, tot ce e mai rău din oameni.”
Această concluzie a făcut înconjurul lumii. Istoricul Timothy Garton Ash scria în ziarul britanic The Guardian ce gândeau majoritatea:
Elimină elementele de bază ale unei vieți ordonate și civilizate – hrana, adăpostul, apa potabilă, un minim de siguranță personală – și ne vom întoarce în decurs de câteva ore la starea naturală a omului din viziunea hobbesiană, un război al tuturor împotriva tuturor. [...] Unii vor deveni îngeri pentru un timp, dar cei mai mulți se vor transforma în maimuțe.
Regăsim așadar, în toată splendoarea sa, „teoria furnirului”. New Orleans a provocat o mică fisură, după cum spunea Garton Ash, „în învelișul subțire de la suprafața magmei clocotitoare a naturii umane”.
Abia după câteva luni, când jurnaliștii plecaseră deja, apele se retrăseseră, iar ziarele găsiseră alte subiecte fierbinți, oamenii de știință au descoperit ce se întâmplase cu adevărat în New Orleans.
Zgomotul împușcăturii unui așa‑zis lunetist s‑a dovedit a fi, de fapt, o defecțiune la valva unui rezervor de combustibil. Pe stadionul Superdome muriseră șase oameni: patru din cauze naturale, unul de o supradoză, iar altul își luase viața. Șeful poliției a trebuit să recunoască public că autoritățile nu înregistraseră nici un fel de plângere cu privire la vreo crimă sau vreun viol. Au existat, într‑adevăr, multe jafuri, dar autorii erau, în principal, membri ai unor grupuri care cooperau pentru a supraviețui, uneori chiar și cu poliția.
Cercetătorii de la Disaster Research Center din cadrul Universității din Delaware au ajuns la concluzia că „în circumstanțe imprevizibile, majoritatea oamenilor aveau un comportament prosocial”. O adevărată flotă de bărci a venit tocmai din Texas pentru a salva cât mai mulți oameni din calea apelor. Sute de civili voluntari au format echipe de salvare, cum ar fi „Haiducii lui Robin Hood”: 11 prieteni care adunau alimente, haine și medicamente de pe unde se putea și le împărțeau celor care aveau nevoie.
Pe scurt, orașul nu era stăpânit de egoism și de anarhie, ci de curaj și de spirit caritabil.
Homo Sapiens. O istorie plină de speranță, de Rutger Bregman, Editura Litera, 2020, trad. din neerlandeză de Ovidiu Achim și Elena-Simona Iurea, Colecția Iq230
Scrie un comentariu