• „La séduction: s’aimer un peu pour plaire beaucoup” - Yves Saint-Laurent

„Hamnet”, de Maggie O’Farell (fragment în avanpremieră)

„Hamnet”, de Maggie O’Farell (fragment în avanpremieră)

Roman câștigător a WOMEN’S PRIZE FOR FICTION 2020. 

„După toate poveștile ce speculează pe seama vieții lui Shakespeare, despre paternitatea asupra pieselor lui, iată un roman ce-i așază alături o femeie copleșitoare și memorabilă.” (The Boston Globe

Anglia, 1580: Ciuma Neagră străbate ținuturile, infectând pe cei sănătoși, pe tineri, pe bătrâni și pe bolnavi deopotrivă. Sfârșitul lumii este aproape și, totuși, viața merge înainte. Un tânăr meditator de latină, sărac și chinuit de un tată violent, se îndrăgostește de o femeie extraordinară și excentrică. Agnes e o creatură sălbatică ce străbate pământurile familiei cu un șoim pe mână și este cunoscută pentru talentele ei de vindecătoare. Cunoaște plantele și poțiunile mai bine decât înțelege oamenii. Odată ce se stabilește împreună cu soțul ei la Stratford-upon-Avon, se transformă într-o mamă ultraprotectoare și în forța centrifugă din centrul tinerei familii.

Un portret plin de lumină al căsniciei și o portretizare de neuitat a unui băiat care a fost uitat de toată lumea, dar al cărui nume a dat titlul celei mai celebre piese de teatru din toate vremurile.

Maggie O‘Farrell (n. 1972) este prozatoare britanică, autoarea a opt romane și a unui volum de memorii. Este câștigătoarea prestigioaselor Betty Trask Award (pentru romanul After You’d Gone), Somerset Maugham Award (pentru romanul The Distance Between Us) și Costa Novel Award (pentru romanul The Hand that First Held Mine). Cărțile ei sunt traduse în mai bine de 30 de limbi. Trăiește la Edinburgh, alături de soțul ei, scriitorul William Sutcliffe, și de cei trei copii ai lor.

 

Hamnet, de Maggie O’Farell (fragment în avanpremieră)

 

Notă privind adevărul istoric

În anii 1580, un cuplu care locuia pe Henley Street, în Stratford, a avut trei copii: Susanna, apoi Hamnet și Judith, care erau gemeni.

Băiatul, Hamnet, a murit în 1596, la vârsta de unsprezece ani.

După vreo patru ani, tatăl a scris o piesă de teatru intitulată Hamlet.

 

 

A murit și mi s‑a dus,
Iarbă i s‑a pus la căpătâi,
A murit și mi s‑a dus
I s‑a pus o piatră de călcâi
.” 

Hamlet, Actul IV, Scena V

„Hamnet și Hamlet sunt, de fapt, același nume; ele apar alternativ în arhivele din Stratford de la sfârșitul secolului al XVI‑lea și începutul secolului al XVII‑lea.” ((Steven Greenblatt, „Moartea lui Hamnet și crearea lui Hamlet”, New York Review of Books — 21 octombrie 2004)

 

 

 

Un băiat coboară niște trepte.

Scara este îngustă și se răsucește în spirală. Pășește încet, alunecând de‑a lungul zidului, iar ghetele lui scot câte o bufnitură la fiecare pas.

Aproape de capăt, se oprește o clipă, privind înapoi de unde a venit. Apoi, brusc hotărât, sare peste ultimele trei trepte, așa cum îi este obiceiul. Se împiedică la aterizare și cade în genunchi pe podeaua din lespezi.

E o zi înăbușitoare, fără vânt, de vară târzie, iar camera de la primul cat este brăzdată de fâșii lungi de lumină. Soarele se încruntă la el de afară, ferestrele, niște felii zăbrelite de galben, fixate în tencuială.

Se ridică, frecându‑și picioarele. Se uită într‑o parte, în sus pe scări; se uită și în cealaltă, fără să se poată hotărî încotro s‑o apuce.

Camera e goală, focul mocnește în vatră, tăciuni portocalii învăluiți de fumul molatic, spiralat. Genunchii lui juliți zvâcnesc în ritmul inimii. Stă cu o mână sprijinită pe zăvorul ușii care dă spre scări, cu vârful ros al ghetei de piele ridicat, pregătit să se miște, să fugă. Părul, de culoare deschisă, aproape auriu, i se ridică de pe frunte în smocuri.

Nu e nimeni aici.

Oftează, inspirând aerul cald, prăfuit, apoi traversează camera, deschide ușa de la intrare și iese în stradă.

Zgomotul făcut de cărucioare, cai, vânzători, oameni care strigă unul la altul, un bărbat care aruncă un sac de la o fereastră de sus nu‑l ajunge. El merge pe lângă fațada casei și intră pe ușa vecină.

Mirosul din casa bunicilor lui este mereu același: un amestec de foc de lemne, vacs, piele, lână. Este asemănător și totuși vag diferit de apartamentul cu două camere de alături, construit de bunicul lui într‑un spațiu îngust, de lângă casa mai mare, în care locuiește cu mama și surorile lui. Uneori, nu înțelege de ce. La urma urmei, cele două locuințe sunt separate numai de un perete subțire, împletit din nuiele, însă aerul din fiecare loc este de un soi diferit, are un parfum diferit, o temperatură diferită.

Casa asta șuieră din cauza curentului și a vârtejurilor de aer, a bocăniturilor și ciocăniturilor din atelierul bunicului, a bătăilor în fereastră și a strigătelor clienților, a zgomotului și învălmășelii din curtea din spate, a gălăgiei pe care o fac unchii lui când vin și pleacă.

Dar nu și astăzi. Băiatul stă pe culoar, pândind un semn că e cineva în casă. Poate să vadă de aici că atelierul, în dreapta lui, este gol, scaunele de la mesele de lucru, neocupate, uneltele, zăcând nefolosite pe tejghele, o tavă cu o pereche de mănuși părăsite, ca niște amprente, lăsate acolo să le vadă toată lumea. Fereastra de la care se fac vânzările este închisă și ferecată bine. Nu este nimeni în încăperea în care se ia masa, în stânga lui. Un teanc de șervete se înalță pe masa lungă, o lumânare neaprinsă, un morman de pene. Nimic altceva.

Strigă, salută cu glas tare, un sunet întrebător. O dată, de două ori, face zgomotul ăsta. Apoi își înclină capul, așteptând un răspuns.

Nimic. Doar scârțâitul grinzilor care se umflă ușor la soare, oftatul aerului care trece pe sub uși, între camere, foșnetul cearșafurilor de in, trosnetul focului, zgomotul indescriptibil al unei case în repaus, goale.

Degetele i se strâng în jurul clanței de fier. Căldura zilei, chiar și la ora asta târzie, îi aduce broboane de sudoare pe pielea de deasupra sprâncenelor și de‑a lungul spinării. Durerea din genunchi se ascute, zvâcnește, apoi se potolește iar.

Băiatul deschide gura. Strigă, unul câte unul, numele tuturor oamenilor care locuiesc aici, în casa aceasta. Bunica. Slujnica. Unchii. Mătușa. Ucenicul. Bunicul. Băiatul le încearcă pe toate, unul după altul. O secundă, îi trece prin minte să strige numele tatălui său, să‑l cheme, dar tatăl lui este la kilometri, ore și zile distanță, în Londra, unde băiatul nu a fost niciodată.

Dar unde, ar vrea el să știe, sunt mama lui, sora mai mare, bunica, unchii? Unde este slujnica? Unde este bunicul lui, care ziua nu prea iese din casă și, de obicei, poate fi găsit în atelier, chinuindu‑și ucenicul sau socotindu‑și încasările într‑un registru? Unde sunt toți? Cum este cu putință ca amândouă casele să fie goale?

Înaintează pe coridor. La ușa atelierului, se oprește. Aruncă o privire rapidă peste umăr, să se asigure că nu este nimeni acolo, după care intră.

Atelierul de mănuși al bunicului este un loc în care rareori are voie să intre. Nici măcar să se oprească în prag nu‑i este îngăduit. Nu mai pierde vremea pe acolo, țipă bunicul lui. Nu mai poate omul să‑și vadă liniștit de treabă fără să se oprească lumea să se holbeze la el? N‑ai altceva mai bun de făcut decât să tândălești pe acolo, gură‑cască?

Hamnet e ager la minte: nu‑i e deloc greu să înțeleagă lecțiile profesorilor. Pricepe logica și sensul a ceea ce i se spune și memorează imediat. Își amintește verbele, gramatica, timpurile verbale, retorica, numerele și calculele cu așa o ușurință încât, uneori, atrage invidia altor băieți. Dar mintea îi și rătăcește ușor. O căruță care trece pe stradă în timpul orei de greacă îi distrage atenția de la tăbliță și începe să se întrebe unde ar putea să se îndrepte căruța aceea și ce ar putea transporta și‑și amintește când unchiul i‑a dus pe el și pe surorile lui să se plimbe cu căruța cu fân, ce minunat a fost, parfumul și înțepăturile fânului proaspăt cosit, iar roțile se învârteau în ritmul copitelor iepei obosite. În ultimele săptămâni, s‑a întâmplat de mai mult de două ori să fie lovit cu nuiaua la școală pentru lipsa de atenție (bunica lui a zis că, dacă se mai întâmplă o dată, o singură dată, îi trimite vorbă tatălui său). Profesorii nu pot să înțeleagă. Hamnet învață repede, poate să recite pe de rost, dar mintea nu‑i stă la ce are de făcut.

Zgomotul unei păsări pe cer poate să‑l întrerupă din vorbit, în mijlocul frazei, de parcă cerul l‑a lăsat mut și surd dintr‑o lovitură. La vederea unui om care intră în încăpere, surprins cu coada ochiului, se poate întrerupe din orice ar face — mâncat, citit, copiat lecții — ca să se uite îndelung de parcă ar avea vreun mesaj important numai pentru el. Are tendința de a depăși granițele lumii reale, tangibile, din jurul lui, și de a intra într‑un alt loc. Cu corpul poate să fie într‑o cameră, dar în mintea lui este în altă parte, altcineva, într‑un loc numai de el știut. Trezește‑te, copile, îi strigă bunica, pocnind din degete la el. Vino înapoi, îi șuieră sora mai mare, Susanna, dându‑i un bobârnac peste ureche. Fii atent, țipă profesorii. Unde ai fost? îi șoptește Judith când, în sfârșit, se întoarce în lumea asta, când își revine, când privește în jur și își dă seama că este înapoi, în casa lui, la masa lui, înconjurat de familie, cu mama care îl observă, pe jumătate zâmbind, de parcă ar ști exact unde a fost.

La fel și acum, intrând în spațiul interzis al atelierului de mănuși, Hamnet a uitat că are ceva de făcut. Pentru o clipă, s‑a eliberat de ancoră, de faptul că Judith nu se simte bine și că are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea, că el trebuie să o găsească pe mama sau pe bunica sau pe oricine ar ști ce trebuie făcut.

De balustradă atârnă piei de tăbăcit. Hamnet știe îndeajuns încât să recunoască pielea pătată, ruginie a unei căprioare, pe cea delicată și suplă a unui ied, pe cele mai mici ale veverițelor și pielea aspră și țepoasă de mistreț. Pe măsură ce se apropie de ele, pieile încep să foșnească și să freamăte în agățători, de parcă ar mai fi rămas ceva viață în ele, doar puțină, atâta cât să‑l audă venind. Hamnet întinde un deget și atinge pielea de capră. Este incredibil de moale, ca atingerea ierburilor din râu pe picioarele lui când înoată în zilele călduroase. Se leagănă încet încoace și încolo, cu picioarele răstignite, întinse, de parcă ar zbura, ca o pasăre sau un strigoi.

Hamnet se întoarce, se uită la cele două scaune de la masa de lucru: cel din piele, căptușit, uzat de nădragii bunicului, și cel tare, din lemn, pentru Ned, ucenicul. Vede uneltele, atârnate de cârlige pe perete, deasupra mesei de lucru. Poate să le identifice pe cele de tăiat, cele de întins, cele de fixat și de cusut. Vede că cel mai îngust dintre instrumentele de întins mănuși, folosit pentru femei, nu este la locul lui, ci a fost lăsat pe banca unde lucrează Ned cu capul plecat, umerii încovoiați și degete sprintene, neliniștite. Hamnet știe că bunicului nu‑i trebuie mult să țipe la băiat, poate chiar mai rău, așa că îl ia de acolo, cântărindu‑i în palmă lemnul moale, și îl pune la loc în cârlig.

Tocmai se pregătește să deschidă sertarul în care se țin firele de cusut și cutiile cu nasturi — cu grijă, cu grijă, fiindcă știe că sertarul va scârțâi — când la urechi îi ajunge un zgomot, o mișcare sau o zgârietură ușoară.

În câteva secunde, Hamnet a luat‑o la fugă de‑a lungul coridorului și afară, în curte. Și‑a adus aminte ce treabă are. Ce face, de ce pierde vremea prin atelier? Sora lui nu se simte bine: el trebuie să caute pe cineva s‑o ajute.

Deschide cu zgomot, una câte una, ușile de la bucătărie, berărie, spălătorie. Toate goale, reci și întunecate. Strigă din nou, de data asta puțin mai răgușit, simte că‑l doare‑n gât de la atâta strigat. Se sprijină de peretele bucătăriei și dă cu piciorul într‑o coajă de nucă, dând‑o de‑a dura în cealaltă parte a curții. Este de‑a dreptul nedumerit de faptul că se află doar el aici. Trebuie să mai fie cineva; întotdeauna e cineva aici. Unde ar putea fi ceilalți? Ce să facă el? Cum e cu putință să fie toți plecați? Cum se poate ca mama și bunica lui să nu fie acasă, ca de obicei, deschizând cu greutate ușile cuptorului, amestecând într‑o oală de pe foc? Stă în curte, uitânduse în jur, la ușa care dă în coridor, la ușa bucătăriei, la ușa apartamentului lor. Unde să se ducă? Pe cine să cheme în ajutor? Și unde sunt cu toții?

 

Orice viață are un miez, un ax, un epicentru din care se revarsă toate, la care se întorc toate. Acest moment este al mamei absente: băiatul, casa goală, curtea părăsită, strigătul neauzit. El stând aici, în spatele casei, strigându‑i pe oamenii care l‑au hrănit, l‑au înfășat, l‑au legănat să adoarmă, l‑au ținut de mână când a făcut primii pași, l‑au învățat să folosească o lingură, să sufle în supă înainte s‑o mănânce, să aibă grijă când traversează strada, să lase câinii adormiți în pace, să clătească o ceașcă înainte să bea, să se țină departe de apa adâncă.

Momentul acesta va rămâne adânc întipărit în inima ei, pentru tot restul vieții.

Hamnet, de Maggie O’Farell, Ed. Pandora M, 2020, trad. Mihaela Buruiană, Colecția Anansi Contemporan



Articole asemănătoare

Grupul Editorial Trei la Gaudeamus 2016

Ediția cu numărul 23 a Târgului Internaţional GAUDEAMUS - Carte de învăţătură marchează pentru Trei, Pandora M și Lifestyle Publishing o serie de premiere editoriale.

„Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

O carte foarte bine documentată și foarte frumos scrisă despre condiția umană, despre evoluția omului, despre contradicțiile inerente ființei umane. O carte care te pune serios pe gânduri și te face să reconsideri tot ce credeai că știi despre istoria omului. Cuvintele lui Edward O. Wilson sunt atât pline de tristețe, dar și de încurajare și, cel mai important, lasă deschis drumul către o umanitate mai bună.

Grupul Editorial TREI: Noutățile lunii mai 2020

Noutățile lunii mai 2020 la Grupul Editorial Trei: printre altele, „Prieten imaginar,” de Stephen Chbosky, și „Cartea de bucate a lui Pettson și Findus”, de Sven Nordqvist.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu