• „Asta înseamnă să fii om: să poți trăi, asumându-ți permanent propriile erori” - Alexandru Paleologu

„Lucrarea iubirii”, de Gabriel Osmonde

„Lucrarea iubirii”, de Gabriel Osmonde

Frumoasă și incomodă, Lucrarea iubirii e o carte care nu se citește dintr-o suflare pentru că te copleșește. Se citește în episoade, se lasă la dospit, se închide și se deschide de multe ori. Și, mai ales, este una dintre acele cărți la care lași multe semne pentru că o asemenea poveste nu se citește, se recitește.

 

Frumoasa nu alege niciodată Bestia

 

Povestea mea preferată este Frumoasa și Bestia. Este cea mai frumoasă și mai mincinoasă dintre povești. Nu e vorba că poveștile ar trebui să spună adevărul, dar asta minte pe față. Frumoasa nu alege niciodată Bestia. Frumoasa e prea superficială, prea atentă la propria persoană, prea puțin înclinată spre profunzimi și spre descoperirea frumuseții dincolo de aparențe. Cea mai frumoasă versiune a poveștii ăsteia (și, probabil, cea mai adevărată) e, pentru mine, cea dintre Esmeralda și Quasimodo din Cocoșatul de la Notre-Dame de Victor Hugo. După ce am citit cartea, acum vreo 10-15 ani, am văzut musical-ul Notre-Dame de Paris montat de Luc Plamondon și Riccardo Cocciante. L-am iubit pe Quasimodo (ocazie cu care l-am descoperit pe Garou, de care am fost îndrăgostită toată adolescența) și am urât-o (iar!) pe Esmeralda. Însă Garou nu e Quasimodo, și, fără a fi Esmeralda, și eu eram la fel de superficială…

Tot povestea unui cocoșat spune și Gabriel Osmonde (aka Andreï Makine) în Lucrarea iubirii. Un cocoșat mic și urât, bătut și batjocorit de toți colegii, dar pe care imaginea unei prostituate bătrâne și grase cosându-și sutienul în fața ferestrei într-o zi de început de septembrie îi umple inima de iubire și compasiune pentru rasa umană. O revelație care îl urmărește toată viața, o imagine care îi determină felul de a privi lumea, dar și o foame de nepotolit pentru adevărurile ascunse sub aparențe insignifiante: „Universul nostru, în care oamenii se urăsc, se ucid între ei și siluiesc suflete, s-ar fi schimbat dacă fiecare ar fi putut ghici într-o prostituată grasă abrutizată de cele douăzeci de călăriri zilnice o femeie tăcută cu trupul colorat de un amurg de septembrie”.

Însă compasiunea lui înduioșătoare, marea lui iubire pentru oameni (mai ales pentru toate soiurile de marginali și excluși, de la prostituate, la imigranți sau nebuni), se amestecă, paradoxal, cu o puternică și profundă mizantropie. Ura lui se îndreaptă atât către oamenii superficiali, cât și spre societatea de consum contemporană, o societate urâțită de lipsa cronică a iubirii, o societate a acuplărilor întâmplătoare și în care relațiile se reduc la o mecanică a sexului ce contabilizează poziții și parteneri, nu sentimente și emoții. O societate în care marginalii și sentimentalii nu au loc.

E dur, e foarte dur Osmonde cu lumea în care trăim. Uneori e atât de dur că e greu de suportat. Iar cel mai frustrant este faptul că mizantropia lui îl împiedică să poată împărtăși cu ceilalți oameni frumusețea lumii pe care el o simte aproape dureros. Alteori e, însă, atât de sensibil și înduioșător în iubirea lui pentru lume și pentru oameni că simți, efectiv, cum te inundă dorința de a putea iubi totul pe lumea asta: oamenii, străzile, copacii, toate momentele frumoase pe lângă care trecem în grabă.

Frumoasă și incomodă, Lucrarea iubirii e o carte care nu se citește dintr-o suflare pentru că te copleșește. Se citește în episoade, se lasă la dospit, se închide și se deschide de multe ori. Și, mai ales, este una dintre acele cărți la care lași multe semne pentru că o asemenea poveste nu se citește, se recitește.

 

Lucrarea iubirii (fragmente alese)

 

Războaiele, aveam să-mi spun mai târziu, la asta foloseau: să activeze virilitatea masculului și să-i ofere femeii iluzia că se dăruiește unui erou, cel puțin unui erou potențial…

 

Și războiul atât de apropiat în care milioane de oameni își masacrau semenii. Sub privirea cărui zeu? Pentru gloria cărei teodicee?

 

În privirile noastre s-a căscat, o clipă, abisul unei mărturisiri. Lui i s-a părut că înțelege, s-a speriat de ideea de a înțelege, a preferat minciuna mea. Jocul omenesc și-a reintrat în drepturi, abisul s-a închis la loc.

 

Însă senzația aceea de stranietate absolută avea să fie, mai târziu, cea mai prețioasă pentru mine. Senzația unui om care vrea să iubească și care trebuie să trăiască printre cei care nu iubesc.

 

Datorită prostituatelor de pe strada Saint-Denis, am înțeles că lumea nu se împarte astfel. Ea este unită, groasă, amestecând într-o singură magmă organică trupurile, gândurile, minciunile, dorințele și sufletele noastre tremurătoare.

 

Așadar, astfel era concepută lumea. Esențialul se petrecea nu în rutina trăită de toți, ci în fulgurația clipelor vizibile pentru câțiva. Sau, mai exact, acele clipe alcătuiau o lume de sine stătătoare, un univers fugitiv, instabil, adesea înlăturat de incapacitatea noastră de a-l vedea sau de teama noastră de a trăi în el.

 

Nimic nou sub lună, acea carne feminină de posedat și exegezele noastre, toate adevărate, toate false.

 

Universul nostru, în care oamenii se urăsc, se ucid între ei și siluiesc suflete, s-ar fi schimbat dacă fiecare ar fi putut ghici într-o prostituată grasă abrutizată de cele douăzeci de călăriri zilnice o femeie tăcută cu trupul colorat de un amurg de septembrie.

 

Credeam pur și simplu că un umanist ar trebui, prin definiție, să știe să iubească.

 

Toate femeile, chiar și cele mai cinice, păstrează o umbră din sinceritatea lor de fată, un dagherotip stins de chipuri visate, de iubiri pure și fidele, îngropate de mult sub aluviunile coiturilor rapide în camere de hotel pline de bâzâitul aparatelor de aer condiționat.

 

La urma urmei, nu e nevoie de mult pentru a tulbura o inteligență, a desfigura un chip, a decolora o priire prin frică. Omul este vulnerabil.

 

…ăsta e idealul oricărei societăți care se respectă: să-i asigure cetățeanului statutul unui prost fericit care nu se gândește la sensul vieții.

 

Birocrații Bisericii au ucis absolutul cerului prin ritual și dogmă. Birocrații societății noastre fals democratice ne-au infantilizat în fața Răului amputându-i omului solitudinea tragică, înecându-l într-o mulțime de activități „societale”.

 

Înainte de a transfigura lumea, trebuie să facem rizibilă starea ei actuală, s-o facem să explodeze în mii de deriziuni.

 

Cretinul e moale, te năclăiește cu mediocritatea viselor lui, îți impune urâțenia gesturilor lui și nu poți să-l ataci, deoarece cretinul și-a sacralizat modul de viață numindu-l democrație, drepturile omului, antirasism, toleranță, avangardă artistică…

 

Acea clipă avea nevoie de o altă limbă pentru a fi trăită, păstrată, prelungită. Eu tocmai o distrusesem cu cuvintele lumii noastre.

 

Imperfecțiunea lui Dumnezeu este natura noastră muritoare. Ea ne face lacomi, grăbiți, meschini. Acumulăm pentru că ne temem să nu ne lipsească. Încercăm să amânăm moartea adunând bani, carne posedată, putere.

 

La ce bun să citești dacă, odată ce ai întors ultima pagină, nu începi să respiri altfel, să vezi altfel, să trăiești și să aștepți moartea în mod diferit?

 

Tonul era excesiv și stângaci. Dar coarda vibra! Căci Béquoul ghicise că totul pe lumea asta e sânge, nori, spermă, dorință și absența dorinței, singurătatea noastră în mijlocul mulțimii, dispreț, violență, ură și că trebuie așadar să cauți un colț de cer complice și puțina căldură pe care o fac să țâșnească două trupuri unite pe marginea prăpastiei.

 

Mii de personaje, întâlniri, acte carnale, nașteri, decese, fluvii de sânge și de lacrimi. Și nici un miracol care să mă transfigureze, să mă salveze, să mă împingă spre o viață radical diferită…

 

Atunci, în toiul nopții de noiembrie, mi-a apărut misterul Cuvântului. Postat sub răsuflătoare, am înțeles ce nu spuneau cărțile din pivniță și ce trebuia numaidecât spus și scris.

De scris, mai întâi, despre confuzia diabolică a vieții, despre întunecarea și nebunia ei. De povestit existența avortată a unui om care zace într-o pivniță, aspiră aciditatea noroiului, ascultă horcăiturile înăbușite ale unui film porno la care doi tineri africani se uită în încăperea de deasupra. După film, frânturi de CNN: atentat, șase copii ciopârțiți, Bursa în cădere, epidemie în Etiopia, Thanksgiving, femei însărcinate spintecate în Liberia... Un zgomot de apă trasă, pivnița e în mijlocul intestinelor casei. Bunicii bărbatului care mă adăpostește aici au zgâriat cu unghiile pereții unei camere din lagărul unde, în ’43, au fost gazați. La nivel molecular, corpurile lor încă fac parte din lumea noastră. Dar strigătele lor, iubirile lor unde sunt? În aceeași lume unde nepotul lor îi oferă ospitalitate acestui cocoșat acru, acestui antisemit ereditar care sunt?

 

În acea duminică, aleile  parcului Vincennes încă nu fuseseră măturate, iar foșnetul aurului ușor înnegrit te legăna ca amintirea unei plimbări uitate într-o pădure, adevărată sau visată, a copilăriei.

 

Bucuria era mare, simplă și se oferea fără obișnuita luptă nemiloasă care-i nimicește pe oameni în goana lor după fericire.

 

Mașina a demarat și s-a pierdut în fluxul autostrăzii, al miilor de vieți omenești purtate spre ținte foarte diferite și totodată foarte asemănătoare.

 

Datorită acelei dimineți de noiembrie, lumea a fost dezgolită. Erau în ea frumusețea luminoasă a clipei în mijlocul copacilor, aurul cald al frunzelor căzute și, foarte aproape, acea tânără metisă distrusă de droguri, care, la intrarea unui tunel sufocat de mașini, lucra cu gura sexele bărbaților ca să-și poată plăti niște momente de uitare.

 

Lumea, așa cum au vrut-o oamenii, seamănă cu o diabolică rețea de alambicuri în care se precipită bunele intenții, perfidiile, mărinimiile, trădările, faptele bune, omorurile, iubirile, cenușiul vieților medii și efervescența vieților eroice și mâncarea și banii și cea mai vulgară dorință de împreunare și atașamentele tandre ale bătrânilor soți sentimentali, iremediabil fideli, și ridicolul futaiurilor extraconjugale între burghezi. Aceste materii intră în reacție, se amestecă, se opun, se contaminează, se neutralizează, clocotesc, se distrug, reapar... Dar, la ieșirea din alambic, este acea tânără metisă devastată de boală care încearcă să regăsească urma ei înseși într-o mică oglindă jegoasă.

 

Și aerul mirosind a seri de iarnă uitate.

 

Plutirea adormită a fulgilor crea un timp în care se întâmplă numai lucruri esențiale.

 

Această amintire sună deja ca un ecou al absurdului: undeva, departe, bărbații și femeile trăiesc simulând dragostea… 

 

Lucrarea iubirii, Gabriel Osmonde, Ed. Univers, 2013, trad. Irinel Antoniu, col. „Romanul secolului XXI”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cea mai frumoasă carte de dragoste, „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit”, de Roland Barthes

Într-una din povestirile lui Borges personajul principal își propune să scrie o altă variantă a lui „Don Quijote” de Cervantes și se trezește că nu poate, practic, decât să o rescrie. Ceea ce înseamnă că „Don Quijote” e perfect așa cum e, nu există o variantă mai bună a cărții. Așa m-am simțit și eu prima oară când am citit „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit” de Roland Barthes.

Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul celui de-al Doilea Război Mondial, erau abia ieşite din copilărie.

Concurs Editura All: Otto Witte președinte (Comunicat de presă)

În cadrul campaniei de promovare a romanelor scriitorului scoțian Andrew Nicoll, Editura All organizează în blogosferă un concurs jucăuș în care îi provoacă pe bloggeri la o pseudo-campanie electorală pentru alegerea lui Otto Witte președinte.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Larisa 14-08-2016 13:29

    Bună, Laura! Îți urmăresc de mult timp blogul și trebuie să-ți mulțumesc pentru că m-ai inspirat în alcătuirea listelor de pe Goodreads. Tot de la tine am aflat de această carte, pe care am amânat cu consecvență să o citesc în ultimele luni. De fapt, am citit 11 cărți înaintea ei, în timp ce ea mă aștepta răbdătoare. Cartea asta cred că înțelege de ce oamenii evită să o citească sau, dacă o citesc, evită să o trăiască. Am citit-o cu durere în două zile (chiar azi am terminat-o, deci rănile sunt încă fresh), dacă putem spune că o astfel de lectură se poate încheia. Am încercat să vorbesc despre ea cu alte persoane, să le explic, dar nu reușesc, nu pot să înțeleagă de ce am citit-o. E brutală prin faptul că e existențială, dar nu doar atât. Parcă smulge perdeaua de fantezii cu care se acoperă omul ca să nu rămână vulnerabil în fața vieții. Iar suferințele oamenilor sunt atât de translucid descrise în profunzimea lor, cum nu am mai citit nicăieri. Nu știam că există un limbaj pentru asta, pentru unele emoții care necesită inventarea unor metafore pentru a fi parțial suportate. O analiză psihologică de manual ar conduce la concluzia că e vorba de o depresie neagră, din care se varsă tușul cuvintelor pe pagină, dar poate tocmai de asta e atât de tranșantă față de orbirea voită a celorlalți. Depresia nu are fantezii protectoare (și nu zic că asta ar fi ceva bun, pragmatic vorbind). Voi avea nevoie de timp să mă refac după lectura asta, care a zbrobit ceva în mine dar în același timp, cred că a și creat ceva.

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 15-08-2016 17:47

    Vai, ce frumos ai descris-o! Cum poți să spui că nu reușești să vorbești despre ea? Mă bucur mult că ți-a plăcut, chiar e o carte superbă și zguduitoare în același timp :)