„Frontiera. Călătorie spre marginea Europei”, de Kapka Kassabova (fragment)

„O carte minunată, despre un tărâm plin de magie.” (The Guardian)

„O carte de călătorie excepțională, la fel de bună ca orice a scris Patrick Leigh Fermor.” (The Sunday Times)

„Una dintre cărțile ce ridică literatura de călătorie la rang de artă.” (The Herald)

„Kassabova este, mai presus de orice, senzațional de bună la a întâlni oameni extraordinari, iar asta este fără îndoială calitatea numărul unu a autorului de cărți de călătorie.” (The Sunday Times)
 
În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia. În copilăria autoarei, despre acea zonă de graniță se spunea că ar fi mai ușor de trecut decât Zidul Berlinului, așa că locul mișuna de soldați și spioni. Kassabova descoperă un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale. Frontiera redă călătoria autoarei în regiune, în timpul căreia aceasta intervievează diverse personaje pitorești, de la contrabandiști, vânători de comori și grăniceri la țărani ce venerează puterea focului. Atât istorie, cât și literatură, cartea ei aduce la lumină un teritoriu misterios și forfotind de forțe obscure, unde modernitatea pare a se fi sfiit să pătrundă.
 
Kapka Kassabova s-a născut în 1973, la Sofia, în Bulgaria. În timpul adolescenței a părăsit țara împreună cu familia sa și s-a stabilit în Noua Zeelandă, unde a trăit timp de doisprezece ani. În această perioadă a studiat literatura franceză, rusă și engleză și creative writing la universitățile din Otago și Victoria. Acolo a publicat primele volume de poezie și de proză. S-a mutat în Scoția în 2005. Este autoarea a trei volume de poezie, a unui roman, a două volume de memorii și a două cărți de călătorie. To the Lake (2020) este cea mai recentă carte a sa.

Kapka Kassabova este considerată astăzi una dintre cele mai cunoscute scriitoare din spațiul european, iar Frontiera, cea mai cunoscută carte a ei: „Kassabova unește vocile celor ce s-au luptat de-a lungul secolelor să traverseze granițe. Într-o lume din ce în ce mai divizată, din ce în ce mai amenințată de ziduri mexicane, de noi pașapoarte restrictive și de teama de necunoscut, avem mare nevoie de asemenea cărți”, așa cum apreciat criticii de la The Financial Times.

Frontiera. Călătorie spre marginea Europei, de Kapka Kassabova (fragment) 

TOATĂ LUMEA VINE LA ALI

Într-o cafenea turcească, nu departe de frontiera europeană, televizorul oferea cel mai lung spectacol de dans din buric din lume. Cu sonorul oprit, o femeie îmbrăcată în auriu din cap până-n picioare se învârtea pe ecran, cu buzele lucioase și roșii înțepenite într-un zâmbet. Dar niciunul dintre bărbații prezenți în cafenea nu-i acorda atenție. Mintea lor era ocupată cu alte lucruri. 

Privită de afară, cafeneaua nu părea cine știe ce. Avea o fațadă neutră și îi lipsea firma. Când pășeai înăuntru însă, te simțeai ca într-o oală sub presiune. Atmosfera era atât de grea de emoții reprimate, fum de țigară, de zornăit de zaruri rostogolindu-se și de povara aceea tipic masculină care este obligația de-a acționa împotriva sorților, încât primul meu instinct a fost s-o șterg de-acolo. Îmi era fizic greu să înaintez dincolo de pragul ușii. 

M-am așezat și am comandat ceai, susținând privirile insistente dinspre celelalte mese până când asaltul lor a slăbit. Chelnerul, un bărbat taciturn la vreo cincizeci de ani, cu o privire neliniștită și cu nasul rupt, ca de boxer, mi-a adus un pahar cu ceai și trei bucăți de zahăr, pe care le-a așezat pe masă cu gesturi largi. Pe braț îi atârna un ancăr pătat, cineva a râs și a tușit într-un colț al sălii, pe mese se întindeau cărți de joc cu mici plesnituri și pentru câteva clipe am avut senzația unei întoarceri — deși habar n-aveam de ce. Nu mai fusesem niciodată într-o ceainărie ca asta, unde nu se consuma nimic altceva decât ceai și în care nu punea piciorul nicio femeie. 

Cu toate astea, ceainăria lui Ali era deosebită. Toată lumea venea la Ali — toată lumea care n-avea unde altundeva să se ducă și toată lumea care avea nevoie să treacă granița, adică același lucru. La Cafeneaua lui Ali erau două categorii de clienți. Prima categorie era cea a vecinilor din cartier. A doua era a celor care soseau din regiuni zbuciumate, și puteai foarte ușor să-ți dai seama care anume sunt aceștia, observându-i cum rămân cu privirea pierdută undeva departe. 

Toate mesele erau ocupate în afara de cea la care mă așezasem eu, iar chelnerul tăcut umbla întruna printre ele cu o tavă plină de pahare cu ceai și bucăți de zahăr. La masa localnicilor se juca un joc care semăna cu dominoul, dar pe bani. Deși nu avea practic loc niciun schimb de bani la masa aceea, înțelegeai ce se întâmplă din faptul că, odată ce se termina câte o partidă, cineva făcea cinste cu un rând de ceai pentru toată lumea. El era câștigătorul. La momentul acela, jucătorii se destindeau și râdeau, stăteau la taclale, își mai aprindeau o țigară, se duceau la toaletă. 

La celelalte mese nu juca nimeni. Oamenii se strânseseră în grupuri, dar se zgârceau la vorbă, pentru că erau prea ocupați să stea la telefon. Navigau, beau ceai, când și când mai ridicau câte o privire goală. Și așteptau. 

— Kurzi din Irak, a spus Ali, proprietarul, arătând discret către o masă. 

Îmi adunasem tot curajul ca să mă duc să-l cunosc pe Ali, în zona crepusculară care era partea din spate a cafenelei, unde stătea la un birou de modă veche și scria ceva de zor într-un registru uriaș, ca un profesor obosit la final de trimestru. 

Ali era înalt și spilcuit, cu trăsături vulturești fotogenice și cu păr lung, grizonant, ca de star rock îmbătrânit. M-a invitat să iau loc de cealaltă parte a biroului, ca o elevă chemată în cancelarie, m-a tratat cu cafea turcească și mi-a declarat cât de mult îi place să meargă în Bulgaria. În locul acela mai era o masă ocupată de patru tineri slăbănogi, cu obrajii supți, purtând sacouri cândva elegante și arătând ca niște studenți care renunțaseră la studii. Unul dintre ei scria furibund SMS-uri, cu fălcile încleștate și cu ochii roșii de plâns. Când intrasem, luând prin surprindere restul clientelei prin faptul că eram femeie, toată lumea ridicase privirea, mai puțin cei de aici. Masa lor era complet izolată de celelalte printr-un intens câmp de energie. L-am simțit înainte de-a putea să-l exprim în cuvinte: singurătatea leprosului, asta era ceea ce împărtășeau ei. 

— Sirieni, a zis Ali. Viața e de rahat pentru ei. 

Cuvântul turcesc e pis. 

Ali era originar din Rize, orașul cultivatorilor de ceai de pe coasta sudică a Mării Negre, nu departe de granița cu Georgia, dar rareori mergea acasă. Mama lui îi trimitea ceai și prăjituri făcute în casă. 

Ceai de Rize, a zis el și a arătat spre paharul lui cu o sclipire întunecată în ochi, ca și cum ar fi vrut de fapt să spună cu totul altceva, să mă întrebe ce caut acolo, de ce-l deranjez cu prezența mea, că n-avea și-așa destule probleme. O dată la câteva minute, se găsea careva să vină la biroul lui ca să plătească pentru ceai. Un tânăr cu un onduleu sculptat cu fixativ în stilul lui Elvis a scos din buzunar un sul gros de dolari americani ca să plătească pentru un rând, iar Ali a găsit rapid rest de dat într-un sertar al biroului. Toate valutele erau bine-venite aici, fără întrebări. Iar Ali făcea câte un semn mic în dreptul numelui cu pricina din registrul său. 

De acolo vedeam că mai există o secțiune a cafenelei, dincolo de biroul lui Ali. Având ca unic element decorativ un portret decolorat al lui Kemal Atatürk, era o zonă pustie, ca o gară de provincie căreia i s-a anulat trenul. Mesele de acolo erau rezervate unui gen de tranzacții mai rapide, care nu implicau băutul ceaiului. Dar implicau bani. Din când în când se strecurau înăuntru bărbați costelivi cu rucsacuri în spate, ocupând acel sanctuar tainic. 

Am făcut și eu ce făcea Ali, m-am prefăcut că totul este normal. M-am prefăcut că nu-i mare lucru să văd contrabandiști căzând la învoieli mortale cu cei care deja au fost jefuiți ca să-i mai jefuiască și ei o dată. Banii se înmânau în teancuri legate cu elastic, în schimbul promisiunii unei călătorii cu camionul peste graniță. De multe ori se întâmpla ca oamenii să fie dați jos înainte de-a ajunge la graniță și să se pomenească înapoi de unde porniseră, în Turcia, în Cafeneaua lui Ali, dar de data asta fără bani. Era ca „Ziua cârtiței“, retrăită la nesfârșit, precum condamnarea la o muncă sisifică — să străbată întruna dintr-o parte în cealaltă și înapoi coridorul sufocant care nu se schimbă niciodată, deși totul se schimba în jurul lui. Și să nu ajungă niciodată unde voiau să ajungă. 

Se spunea că Turcia este destinația finală a celor care n-au bani să meargă mai departe spre vest. 

Nu reușeam să-i deosebesc pe contrabandiști de Clienți — toți arătau la fel, nebărbieriți și murdari. Asta pentru că aici nu-i vezi chiar pe ei, pe contrabandiști, mi s-a explicat mai târziu. Niciun traficant care se respectă n-ar apărea aici în persoană și nici nu ți-ar spune numele lui adevărat. 

Unul dintre tinerii kurzi de la masa irakienilor avea un aer diferit, mai blând — chiar mi-a zâmbit într-un fel nepăsător, relaxat, care distona cu vibrațiile sumbre din jur. Arăta ca și cum, într-o altă viață, ar putea fi fericit. Numele lui era Erdem, deși i l-am aflat abia câteva săptămâni mai târziu, la Svilengrad, unde am dat peste el întâmplător. 

Se afla aici împreună cu sora lui, cazați la o pensiune ieftină și așteptând să fie trecuți clandestin în Bulgaria, în bena unui camion. Purta o haină șic de culoare crem, din alte vremuri, ca un Mare Gatsby care a străbătut coridorul greșit al istoriei. 

— Încă un ceai, Murat! a comandat Ali. 

Iar chelnerul mi-a adus încă un pahar cu ceai tare. Murat se furișa afară la câte-o țigară scurtă de câte ori i se dădea ocazia, chiar dacă înăuntru se fuma țigară de la țigară. Presupun că avea și el nevoie de puțin timp petrecut în afara acelei oale sub presiune în care se fierbeau suflete omenești. 

Ali era mereu acolo, din zori până după miezul nopții, după spusele lui. În orice caz, a adăugat el și m-a țintuit cu privirea, dacă ți-aș povesti câte ceva din ce se petrece aici, ai da bir cu fugiții. 

Pe când Ali punea câteva semne în dreptul unui nume, am auzit acorduri de pian la radio undeva în spate, dacă nu cumva era soneria de mobil a cuiva. Era o melodie veche și, după câteva măsuri, mi-am dat seama că, într-un fel, mă așteptasem să aud niște versuri în genul a kiss is just a kiss, ca-n Casablanca. 

Nu era locul potrivit pentru romantism, dar melodioara aceea m-a lămurit de ce Cafeneaua lui Ali mi se părea familiară într-un fel independent de curgerea timpului și de ce Ali îmi apărea ca o siluetă atemporală în alb și negru, deși ne aflam aici și acum, în culori, la mijlocul anilor 2010, cu fața către ceva ce semăna a Europa și cu frământatul Orient Mijlociu în urma noastră. 

Poate că exista câte o Casablanca pentru fiecare moment din timp în care războiul îi exilează pe oameni din ei înșiși, catapultându-i în ținuturi de tranzit. Un loc în care găsești Barul lui Rick sau Cafeneaua lui Ali, un refugiu unde să poată veni oropsiții momentului aflați în căutarea unei căi de trecere. Sau doar să se așeze și să-și găsească alinarea în ceva ce nu se schimba niciodată: „Încă un ceai, Murat!“. 

Odată, mi-a povestit Ali, a intrat în cafenea un om cu un rucsac, iar când a venit Murat la el și l-a întrebat „Ce-ați dori?“, a izbucnit în plâns. 

La Istanbul, îi plătise opt mii de euro unui traficant ca să-l treacă granița într-un camion. Dar șoferul îl lăsase împreună cu ceilalți în pustietate, pe un deal din Strandja, iar când au rupt-o la fugă în direcția unui cioban și l-au întrebat „Bulgaria, Bulgaria?“, el a clătinat din cap — Turcia, Turcia. 

Se întorsese la Cafeneaua lui Ali pentru că nu mai avea niciun ban. 

— Și știi care-i partea cea mai rea? a continuat Ali. Ar fi putut să ia autobuzul de la Istanbul până la graniță. Costa cincizeci de euro. 

Omul cu pricina își pierduse familia în Siria.

— De fiecare dată când mă uit la colțul în care-a stat, parcă-l văd, a spus Ali. Noaptea, când pleacă toată lumea și închid, n-o să mă crezi, dar abia atunci se umple de-a binelea cafeneaua. Cu fantome. Douăzeci de ani de fantome care vin și pleacă. 

Iar în dimineața următoare se trezește devreme ca să deschidă cafeneaua ca și când nimic nu s-ar fi schimbat.

Frontiera. Călătorie spre marginea Europei, de Kapka Kassabova, Editura Pandora M, 2021, trad. Ona Frantz, col. „Anansi. World Fiction”