• „To speak about everything, to say everything, is the act of a silent man” - Anonim

Flori care seduc, despre „Mania lalelelor”, de Mike Dash

Flori care seduc, despre „Mania lalelelor”, de Mike Dash

Volumul lui Mike Dash reprezintă istoria pasionantă a unui subiect aparent inocent, și anume fascinația suscitată de o floare delicată, aproape fără miros, ce a intrat în istorie sub denumirea de nebunia lalelelor (sau tulipomania). Este o carte scrisă lejer, aproape un fel de thriller, cu descrieri foarte vii ale epocilor și oamenilor și, în același timp, foarte bine documentată, fără a plictisi prin informații. Dincolo de componenta sa istorică și cea estetică, volumul analizează și ceea ce a fost, probabil, primul caz de prăbușire a unei piețe economice. Deși nu au fost niciodată listate la bursa din Amsterdam și nu au provocat colapsul economiei olandeze (cum se mai vehiculează uneori), criza născută de tranzacțiile cu bulbii de lalele a reprezentat, pentru mai mulți ani, o problemă serioasă pentru societatea olandeză și pentru cei implicați în aceste afaceri.

 

O floare care seduce

Trebuie să recunosc faptul că, personal, am fost interesantă mai degrabă de aspectul istoric și de cel estetic în această aventură a lalelei, decât de cel economic (care, datorită talentului literar al scriitorului, nu e deloc plictisitor sau tehnic; din contră exemplele și demonstrația sa sunt simplu de urmărit și de înțeles, chiar și de cei care nu au experiență în acest domeniu). Prin descrierile foarte vii și prin felul în care e organizat firul narativ cartea aduce, într-un fel, cu un documentar care-ți aduce în fața ochilor câmpuri întinse de lalele, opulente palate turcești sau hanuri aglomerate și pline de fum din Haarlemul secolului XVII.

 

Taxinomiștii bănuiesc că primele lalele au apărut printre arbuștii răzleți de pe versanții Pamirului și că s-au înmulțit printre cărările și văile Munților Tianshian, acolo unde China și Tibetul întâlnesc Rusia și Afganistanul, într-unul dintre cele mai neprielnice medii de pe  planetă. Florile erau relativ simple și compacte, iar petalele lor, mai înguste decât cele ale lalelelor olandeze. /…/ Cu precădere roșii, culoarea sângelui sau a uniformelor purtate de soldați, erau adulate de triburile războinice care populau aceste meleaguri sterpe. Și totuși nu era nimic mai puțin strict, mai puțin milităros decât pâlcurile de lalele purpurii răsărite pe solul arid de pe acești versanți. Nu erau nicidecum omogene, ci infinit de variate, fiecare floare deosebindu-se de vecina ei prin nuanța și forma petalelor; și nu au cotropit, ci au sedus – flori care s-au strecurat pe nesimțite în inima omului.

 

Autorul urmărește aventura lalelei în două spații culturale cum nu se poate mai diferite: recent înființatele Țări de Jos în perioada „Secolului de aur”, unde floarea a declanșat o nebunie financiară (al cărei punct culminant a fost atins între decembrie 1636 și ianuarie 1637, când pe un bulb s-a plătit până la 5200 de guldeni) și opulentul Imperiu Otoman în perioada sa de glorie sub Soliman Magnificul și, mai apoi, într-o perioadă care-i anunța zenitul, începutul secolului XVIII, și unde pasiunea pentru lalele a fost mai degrabă de ordin cultural și estetic, fără excese financiare. În secolul XVI, sub domnia lui Soliman Magnificul, grădinarii au început, pentru prima oară să cultive și să altoiască lalelele sălbatice pentru a obține soiuri noi, mai elegante și mai frumoase. Așa au luat naștere așa-numitele „lalele de Istanbul” (care au ajuns să numere nu mai puțin de 1500 de variante), cu denumiri pitorești precum „Lumina raiului”, Perla nepereche”, „Sporul plăcerii”, „Stârnirea pasiunii”, „Ciuda diamantului” sau „Roza zorilor”.

 

Regina lalelelor

Nu se știe exact când aceste flori au părăsit Turcia pentru a seduce bătrânul continent, însă, din a doua jumătate a secolului XVI au fost atestate și în Europa, fiind clasificate de botaniști în familia liliaceelor (alături de alte plante cu bulbi, precum irisul, șofranul sau zambila), în timp ce denumirea științifică pe care au primit-o de la specialistul în științele naturii Conrad Gesner din Zürich le atesta originea otomană: Tulipa turcarum. Până la mijlocul secolului XVIII cele 14 specii de lalele sălbatice au evoluat, pe tărâm olandez, în 2500 de soiuri diferite, cele mai dorite fiind cele cu petale de o formă perfectă și un model coloristic care să atragă privirea. Frumusețea lor stătea tocmai în această diversitate a soiurilor și frumusețe a culorilor.

 

Emanuel Sweerts Florilegium 1647

„Cele mai râvnite erau lalelele care prezentau petale cu o formă perfectă și un model care să rețină privirile. Și, într-adevăr, lalelele de cultură din epoca de aur olandeză erau adulate și prețuite până dincolo de granițele Republicii pentru culorile lor sofisticate, intense. Până pe la mijlocul anilor 1630 se obținuseră nu mai puțin de 13 grupe de lalele, fiecare cu structură cromatică proprie. Spectrul se întindea de la Couleren, lalelele monocrome, roșii, galbene sau albe, până la rarele Marquetrinen – varietăți care înfloreau târziu și care etalau cel puțin patru culori. /…/ În Republica Olandeză, dintre cele 13 grupe, de cea mai mare popularitate se bucurau lalelele denumite Rosen, Violetten și Bizarden. Exemplarele de Rosen erau smălțuite cu roșu și roz pe fond alb. Cele aproximativ 70 de varietăți de Violetten, erau mov, liliachii sau albe, iar cele Bizarden erau roșii, mov ori maro pe un fond galben.”

   

Într-o epocă dominată de tonuri de gri și în care culorile cele mai vii și mai pure erau deosebit de scumpe și se regăseau doar pe hainele nobililor, nu este dificil de explicat această fascinație pentru culorile strălucitoare ale lalelelor (sunt foarte interesante, în această privință, studiile despre culoare ale istoricului francez Michel Pastoureau). Văzând culorile pure ale lalelelor pe care le admirăm noi azi, probabil că un olandez din secolul XVII, sedus tocmai de dungile de culoare cât mai fine de pe petale, ar fi profund dezamăgit.

 

Atenția grădinarilor era captată de fapt de tiparele pe care le formau aceste culori contrastante, și ne-ar fi imposibil să pricepem ce a urmat fără să înțelegem exact cât de diferite erau lalelele de cultură față de orice altă floare cunoscută horticultorilor din veacul al XVII-lea. Culorile lor erau mult mai vii, mult mai concentrate decât ale florilor obișnuite; roșul simplu a devenit roșu-aprins, movul-închis s-a transformat într-o nuanță fermecătoare, apropiată de negru. De asemenea, aveau o delimitare precisă, nicidecum ca la alte flori multicolore, pe petalele cărora pigmentul era distribuit echivoc, cu o trecere graduală de la o nuanță la alta. Culorile distinctive ale lalelelor de cultură olandeze – roșul lalelelor Rosen sau movul lalelelor Violetten – apăreau de obicei sub forma unor pene sau văpăi ce porneau din centrul fiecărei petale, de multe ori formând și o bordură către vârfuri. /…/ Cele mai prețuite lalele, considerate a fi „de o calitate desăvârșită”, erau aproape în întregime albe sau galbene, cu văpăi de culoare ațâțătoare, violete, roșii sau maronii, subțiri, prelinse pe centrul și pe marginile petalelor. Acele flori care își etalau ostentativ culorile intense erau considerate de specialiști ca fiind «obraznice» și nu se bucurau de la fel de multă apreciere.

 

Marea ironie a tulipomaniei, precum și explicația faptului că în ziua de azi nu mai există astfel de soiuri exuberante, este dată de faptul că aceste culori vii și combinații spectaculoase erau datorate unui virus (specific, se pare, doar lalelelor). Virusul mozaic (cum a fost denumit), astăzi eradicat, era responsabil atât pentru intensitatea culorilor și bogăția variațiilor, cât și pentru dificila lor înmulțire. Faptul că cele mai frumoase soiuri erau și cele mai greu de obținut și cele mai rare a fost unul dintre motivele pentru care prețurile au crescut atât de vertiginos. În această bogăție de soiuri și de variante, a existat, evident, și unul care a prins dimensiuni de legendă. Au existat, de fapt, mai multe, printre care și mitul lalelei negre (dezvoltat și într-un roman de Alexandre Dumas), o culoare care se pare că, de fapt, este imposibilă genetic pentru această floare. Laleaua-lalelelor purta denumirea de „Semper Augustus” și a ajuns în Țările de Jos, din Franța, undeva prin 1614, cunoscând gloria un deceniu mai târziu.

 

Semper Augustus`

„Dintre toate soiurile considerate a fi «crema» lalelelor, categoric cel mai râvnit era Semper Augustus, de altfel și cel mai vestit, disponibil doar în câteva exemplare și unanim aclamat ca fiind cea mai minunată lalea din Provinciile Unite care a existat în secolul al XVII-lea – prin urmare de departe și cea mai scumpă. Semper Augustus făcea parte din soiul Rosen, dar să spunem despre ea că era doar o lalea cu alb și roșu e ca și cum am spune despre smaralde și rubine că sunt niște pietre verzi, respectiv roșii. Toți cei care au văzut-o au declarat că era o floare de o frumusețe excepțională. Codița subțire pe care se sprijinea cupa nu avea frunze, astfel că splendoarea culorilor putea fi admirată în plinătatea ei. Acolo unde tulpina întâlnea corola, albul bătea într-un bleu curat, urmând ca petalele să se continue cu un alb pur. Câteva flăcărui fine de un roșu aprins țâșneau spre miezul fiecăreia din cele șase petale și mai mulți fulgi și scânteieri în aceeași nuanță bogată decorau marginile. Fericiții care au avut șansa de a vedea un exemplar de Semper Augustus au numit floarea o minune vie, la fel de seducătoare precum Afrodita.”

 

O boală a omului

A existat pe tot parcursul acestei „nebunii a lalelelor” o diferențiere între colecționarii care doreau florile pentru uzul propriu și pentru frumusețea lor și ceata de florari amatori și meșteșugari dornici de câștiguri facile care urmăreau doar să scoată profit de pe urma acestei pasiuni. Iar apogeul tranzacțiilor cu bulbi a însemnat, totodată, și începutul sfârșitului pentru această afacere. Vânzarea de bulbi pentru replantare s-a transformat în vânzarea de bulbi pentru revânzare și apoi în vânzarea de bulbi ipotetici (bulbi care urmau să poată fi scoși din pământ în următorul an și a căror greutate se aproxima) pe bani ipotetici (plata asupra căreia se convenea urma să fie făcută la primirea bulbului și numai dacă erau respectate condițiile de greutate care fuseseră aproximate la vânzare).

Această piață la termen era deopotrivă bănoasă și periculoasă, iar tranzacțiile cu bunuri fictive pe bani fictivi a stat și la baza fragilității ei. Pare destul de curios cum o nație vestită pentru cumpătarea și seriozitatea ei a fost atrasă într-o astfel de aventură. Pe de altă parte, tocmai tendința olandezilor de a economii banii, combinată cu pasiunea lor legendară pentru pariuri, a făcut din afacerea cu bulbi de lalea o ocazie în care mulți vedeau posibilitatea unei îmbogățiri ușoare și șansa de a avansa pe scara socială (una dintre cele mai de admirat caracteristici ale acestei țări era ceea ce se numea posibilitatea mobilității sociale și care permitea oricărui cetățean să-și poată depăși propria condiție socială dobândită prin naștere).

Este foarte interesant să revezi o bucată din istoria lumii din puncte de vedere cu totul neașteptate. Un astfel de punct de vedere insolit este și acesta al aventurii lalelei. Deși face parte dintr-o colecție destinată înțelegerii finanțelor, eu am citit-o ca un foarte bun document istoric și de istorie a mentalităților. Ce vede un călător abia ajuns în Haarlemul secolului XVII? Cum arăta o zi obișnuită pentru un meșteșugar olandez? Ce mâncau oamenii în Olanda Secolului de aur? Cum arăta o zi obișnuită la bursa din Amsterdam? Cum arătau grădinile palatului Topkapî, locul destinat exclusiv sultanului și în care nu puteau pune piciorul muritorii de rând? Sunt foarte multe lucruri de aflat din această carte, lucruri despre lumea de ieri, dar și despre lumea de azi, după cum o demonstrează și concluzia autorului:

Cât despre tulipomanie… ei bine, virusul acesta nu avea să dispară niciodată definitiv. Este pur și simplu o boală a omului, alimentată de două instincte complementare: admirația pentru tot ce e frumos și lăcomia pentru bani; iar maladia irumpe din când în când.

Mania lalelelor, Mike Dash, Ed. Humanitas, 2014, trad. Andreea Stănescu, colecția „Povestea banilor”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Oameni și furnici, despre „Cucerirea socială a Pământului”, de Edward O. Wilson

Ce este natura umană? Există liber-arbitru? Oamenii sunt fundamental buni sau răi? Volumul este plin de întrebări fundamentale, întrebări prin care oamenii dintotdeauna au urmărit să se definească pentru a-și înțelege mai bine propria natură și rostul în lume.

„Despre mască și iluzie”, de Mihai Măniuțiu

„Adevărații purtători de frumusețe sunt, pentru mine, întotdeauna ceilalți. Ceea ce văd, finalmente, în oglinzile scenei nu e nicidecum chipul meu, ci acela, halucinant multiplicat, al iubirilor mele.”

„Ravensbrück”, de Steve Sem-Sandberg

Cunoscută mai ales prin prisma scurtei, dar intensei poveşti de dragoste pe care a trăit-o alături de Franz Kafka, Milena Jesenská a reprezintat un exemplu de toleranţă şi tenacitate, un model de luptă pentru libertate.

3 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. AndreiR 15-03-2016 19:07

    Dvs primiti atat de multe carti, asa banuiesc, de ce nu organizati/ propuneti mai multe si mai des concursuri de carte... sa dati mai departe cartile pe care le primiti? Va apreciez foarte mult ca cititi si ca aveti acest blog, dar sincer as aprecia daca ati incuraja si ajuta la propriu si in acest fel cititul, v-ar fi mai multi oameni recunoscatori.

    Raspunde
  2. Dorina 11-03-2016 18:22

    Am citit cartea, mi s-a părut interesantă. Mi-au plăcut poveștile, dar am găsit aspectele economice obositoare. Cred că sunt prea detaliate. Sigur, în esență, mania lalelelor a avut cauze economice, dar cred că au fost prea multe detalii.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 11-03-2016 22:58

    Și eu m-am pierdut puțin, la un moment dat când a venit vorba de cifre :)))) dar, pe de altă parte, descrierea aspectelor economice m-a ajutat să înțeleg în mod practic cum funcționează bursa, o chestie care constituie încă un mister pentru mine :) Din colecția asta (Povestea banilor), cred că e, totuși, cartea cea mai potrivită pentru publicul larg, restul mi s-au părut mai dificile și nu am mai încercat să le citesc. În plus, mi s-a părut foarte bine redat contextul istoric (detaliile legate de viața oamenilor, condițiile de trai etc.) Și, încă o chestie, de atunci nu am mai reușit să privesc „nevinovat” lalelele... când le văd (mai ales cele cu combinații de culori sau ciufulite) mă gândesc la istoria asta pasionantă :)