• „Libertatea este dreptul de a nu minți” - Albert Camus

„Fiecare cu povestea lui”, de Jean-Paul Dubois

„Fiecare cu povestea lui”, de Jean-Paul Dubois

Paul Hansen execută o pedeapsă de doi ani într-o închisoare din Montréal, unde împarte o celulă cu Patrick Horton, un Hell’s Angel încarcerat pentru crimă.

Înapoi în timp: Hansen este superintendent la L’Excelsior, un imobil în care își desfășoară talentele de portar, infirmier, grădinar, factotum și – mai mult decât atât – confesor și consolator al celor aflați în suferință. Când nu este ocupat să-i ajute pe rezidenții din L'Excelsior sau să întrețină clădirea, se alătură Winonei, partenera sa care, la manșa avionului ei, îl poartă în înaltul cerului, deasupra norilor. Dar în curând totul se schimbă. Un nou administrator este ales la L’Excelsior, iar conflictele încep să apară. Și inevitabilul se întâmplă.

O biserică invadată de nisipuri, o mină de azbest, meandrele unui fluviu de culoare argintie, valurile sonore ale unei orgi alcătuiesc diferitele peisaje în care are loc acest roman.

Fiecare cu povestea lui este una dintre cele mai frumoase cărți ale lui Jean-Paul Dubois. Descoperim un scriitor animat de simțul acut al fraternității și de un sentiment de revoltă la adresa oricăror forme de nedreptate. Romanul a primit în 2019 Premiul Goncourt. 

Fiecare cu povestea lui este un roman melancolic și luminos. Toate elementele care dezvăluie viziunea asupra lumii a lui Jean-Paul Dubois se regăsesc în carte: familia, orașul Toulouse, Canada, natura, melancolia, zeflemeaua și umorul său irezistibil.” (Le Figaro)

„Dubois are umanitatea adânc înrădăcinată în suflet, dar nu-și face nici o iluzie. [...] Tocmai de aceea cocktailul său de umor, inteligență și emoție, servit cu o eleganță fals dezinvoltă, este încă o dată atât de reușit.” (BibliObs)

„Cel mai nou roman al lui Jean-Paul Dubois, plin de o tandră disperare, ne lasă o dulce impresie de farmec irezistibil.” (Culturebox)

 

Fiecare cu povestea lui, de Jean-Paul Dubois (fragment)

 

ÎNCHISOAREA DE PE MALUL RÂULUI

Ninge de o săptămână. Așezat lângă fereastră, privesc noaptea și ascult frigul. E zgomot aici, un zgomot aparte, neplăcut, care dă impresia că întreaga clădire, prinsă într‑o menghină de gheață, se tânguie amarnic de parcă ar suferi și ar crăpa sub efectul contracției. La ora asta, închisoarea e adormită. După o vreme, când te înveți cu metabolismul ei, poți s‑o auzi respirând în beznă ca un animal imens, tușind uneori, ba chiar și înghițind. Închisoarea ne înghite, ne digeră, iar noi, ghemuiți în pântecele ei, ascunși în faldurile numerotate ale intestinelor ei, între două spasme gastrice, dormim și trăim așa cum putem.

Penitenciarul din Montréal, numit „Bordeaux” deoarece a fost construit pe vechiul teritoriu al cartierului eponim, se află la numărul 800 pe bulevardul Gouin Ouest, la liziera râului Preriilor. O mie trei sute cincizeci și șapte deținuți. Optzeci și doi executați prin spânzurare până în 1962. Altădată, înainte de edificarea acestui univers concentraționar, locul trebuie să fi fost splendid, cu fagi, arțari, oțetari roșii și ierburi înalte culcate la trecerea animalelor sălbatice. Astăzi, șoarecii și șobolanii sunt singurii supraviețuitori ai acestei faune. Și pentru că așa e firea lor, nepretențioasă, ei au repopulat această lume închisă, alcătuită din suferință prinsă în cușcă.

Par să se acomodeze perfect la condițiile de detenție, iar colonia lor n‑a încetat să se extindă în toate aripile clădirilor. Noaptea îi putem auzi limpede umblând prin celule și pe coridoare. Ca să le împiedicăm accesul, vârâm ziare făcute sul și haine vechi pe sub uși sau în dreptul gurilor de aerisire. Dar nimic nu ajută. Ei trec, se strecoară, se bagă peste tot și fac ce au de făcut.

Tipul de celulă în care am fost repartizat poartă denumirea ironică de „condo”, adică „apartament”, asta, pentru că are o suprafață puțin mai mare ca modelul standard, care reușește să comprime ceea ce mai rămâne uman în noi în doar șase metri pătrați.

Două paturi suprapuse, două ferestre, două taburete fixate în podea, două măsuțe, o chiuvetă, un vas de toaletă.

Împart acest spațiu cu Patrick Horton, un bărbat și jumătate care și‑a tatuat povestea vieții pe spate – Life is a bitch and then you die – și pe cea a iubirii sale pentru motocicletele Harley Davidson pe rotunjimea umerilor și pe partea superioară a pieptului. Patrick așteaptă să fie judecat după uciderea unui Hell’s Angel, membru al filialei din Montréal, doborât pe motocicletă de prietenii săi care‑l bănuiau de colaborare cu poliția. Patrick era acuzat că participase la această execuție. Ținând cont de proporțiile lui intimidante și de apartenența lui la această mafie a motocicletelor cu un palmares fenomenal de crime cu și fără premeditare, toată lumea se dă la o parte cu respect din fața lui Horton, de parcă ar fi un cardinal, atunci când se plimbă pe coridoarele din sectorul B. Întrucât se știe că‑i sunt coleg de celulă, mă bucur de același respect mergând în urma acestui nunțiu bizar.

E a doua noapte de când Patrick geme prin somn. Îl doare o măsea și simte durerile acute caracteristice unui abces. I s‑a plâns în mai multe rânduri gardianului, care în cele din urmă i‑a adus niște Tylenol. Când l‑am întrebat de ce nu se înscrie pe lista de așteptare de la dentist, mi‑a zis:

– Nici gând. Dacă te doare o măsea, nemernicii ăștia nu ți‑o tratează, ți‑o scot. Dacă te dor două măsele, e la fel, ți le scot pe amândouă.

Conviețuim de nouă luni, și treaba merge destul de bine. O fantezie de‑a sorții ne‑a adus aici aproape în același timp. Foarte repede, Patrick a vrut să știe cu cine avea să‑și împartă în fiecare zi vasul de toaletă. Atunci i‑am spus povestea mea, departe de cea a Hell’s Angels, care controlau în totalitate traficul de droguri din provincie și nu ezitau să pornească războaie în toată regula, cum au fost cele care s‑au soldat cu o sută șaizeci de morți în Québec între 1994 și 2002, atunci când și‑au înfruntat dușmanii de moarte, The Rock Machines, ei înșiși absorbiți ulterior de Bandidos, care, la rândul lor, nu‑și dezmințeau prin nimic numele, în cele din urmă ajungând totuși să dea de necaz, deoarece s‑au descoperit opt cadavre ale membrilor bandei răspândite neglijent în patru mașini parcate una lângă alta și înmatriculate în Ontario.

Când a aflat de ce fusesem închis, Patrick s‑a interesat de povestea mea cu bunăvoința unui maistru care află de primele tentative stângace ale ucenicului său. La finalul modestei mele relatări și‑a scărpinat lobul urechii drepte, ros de o eczemă roșiatică.

– Văzându‑te, n‑aș fi zis că ești în stare de așa o chestie. Ai făcut bine, nu încape îndoială. În locul tău, eu l‑aș fi omorât.

Poate că asta voisem să fac, și, potrivit martorilor, aș fi făcut‑o cu siguranță dacă șase oameni hotărâți nu și‑ar fi unit forțele ca să mă stăpânească. Adevărul e că, în afară de ceea ce mi s‑a povestit, nu țin minte decât foarte puține imagini din timpul incidentului, părând că spiritul meu a operat o selecție drastică înainte să mă trezesc la Urgențe.

– Să‑mi bag picioarele, da, l‑aș fi omorât pe căcatul ăla. Pe ăștia tre’ să‑i despici în două.

În timp ce degetele lui nu conteneau să frece urechea roșie ca focul, se legăna greoi de pe un picior pe celălalt. Mânat de o furie de neînțeles, Patrick Horton părea gata să treacă prin ziduri ca să termine treaba pe care o începusem, dar n‑o terminasem cum trebuie. Uitându‑mă la el cum răgea și‑și scărpina pielea inflamată, mă gândeam la observația antropologului Serge Bouchard, specialist în culturile amerindiene: „Omul este un urs care a luat‑o pe o cale greșită”.

Winona, soția mea, era indiancă algonquină. Îl citisem pe Bouchard din scoarță‑n scoarță ca să aflu cât mai multe despre ea. Nu eram decât un francez lipsit de finețe, care nu știa mare lucru despre pământul care se cutremură, despre regulile mistice ale uscării frunzelor de tutun, despre legenda fondatoare a ratonului, despre argumentația pre‑darwinistă potrivit căreia „omul se trage din urs” și despre povestea care explică de ce „un caribu poate avea o pată albă numai sub bot”.

Pe atunci, închisoarea era pentru mine doar un concept teoretic, un capriciu al zarurilor care te obligă să stai o tură în căsuța „Jail“ la jocul de Monopoly. Iar această lume îmbrăcată în inocență părea menită să dureze veșnic, la fel ca tatăl meu, pastorul Johanes Hansen, ocupat să facă să vibreze inimile oamenilor și roțile fonice ale orgii Hammond din parohia sa protestantă inundată de valuri de azbest binecuvântat; la fel ca Winona Mapachee și suavitatea ei algonquină, care rotunjea virajele la manșa avionului‑taxi Beaver pentru a depune cu blândețe clienți și flotoare pe apa tuturor lacurilor din nord; la fel ca Nouk, cățelușa mea, care abia se născuse și mă privea cu ochii ei mari și negri ca și când aș fi fost începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.

Da, îmi plăcea perioada aceea, deja îndepărtată, când cei trei morți ai mei erau încă în viață.

Ah, cât mi‑aș dori să‑mi regăsesc somnul! Să nu mai aud șobolanii. Să nu mai simt mirosul celorlalți. Să nu mai ascult iarna prin geam. Să nu mai trebuiască să mănânc pui maroniu, fiert într‑o zeamă grasă. Să nu mai risc o bătaie soră cu moartea pentru un cuvânt în plus ori o mână de tutun. Să nu mai fiu obligat să mă ușurez în chiuvetă pentru că, după o anumită oră, nu mai avem voie să tragem apa. Să nu‑l mai văd în fiecare seară pe Patrick Horton coborându‑și pantalonii, așezându‑se pe colacul de la toaletă și defecând în timp ce‑mi vorbește despre „bielele încrucișate” ale Harley‑ului său, care la ralanti „tremură de parcă s‑ar zgribuli de frig”. De fiecare dată are un aer calm și mi se adresează cu o decontractare stupefiantă care sugerează că gura și mintea lui sunt complet decuplate de preocuparea sa rectală. Nici măcar nu încearcă să‑și moduleze flatulențele cauzate de efort. În timp ce se pregătește să termine, Patrick continuă să mă lumineze în privința fiabilității ultimelor modele, montate acum „pe silentblocuri numite isolastic”, înainte de a‑și aranja nădragii ca un om care și‑a încheiat ziua, după care întinde pe vas o pânză imaculată, menită să țină loc de capac, ducându‑mă cu gândul atât la sfârșitul unei ceremonii, cât și la Ite missa est.

Să închid ochii. Să dorm. E singura modalitate de a ieși de‑aici, de a lăsa șobolanii în urmă.

Fiecare cu povestea lui, de Jean-Paul Dubois, Editura Litera, 2020, trad. Andreea Năstase, col. „Clasici contemporani Litera”



Articole asemănătoare

Hogarth Shakespeare și moștenirea Marelui Will

În proiectul Hogarth Shakespeare de recuperare a pieselor dramaturgului britanic au fost traduse în română până acum trei romane: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson, „Shylock este numele meu”, de Howard Jacobson, și „Scorpia”, de Anne Tyler.

„Grand Hotel Europa”, de Ilja Leonard Pfeijffer (fragment)

„Grand Hotel Europa”, de Ilja Leonard Pfeijffer, un roman despre atmosfera și identitatea Europei, concentrat în jurul unui hotel care adăpostește contradicțiile multiple ale continentului.

Îndreptățirea care ne condamnă să ducem războaie

„În țara celor puri”, de Kenizé Mourad, este un roman foarte bine documentat despre situația politică actuală din Pakistan, dar și despre contextul politic și istoric care a dus condus la conflictele de azi din această țară.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu