• „Dar cel mai de admirat e tot omul care, în mod negrăbit și fără să se apuce să muncească ostentativ, contemplă și vede” - Alexandru Paleologu

„Ferbonia”, de Ioana Nicolaie (fragmente în avanpremieră)

„Ferbonia”, de Ioana Nicolaie (fragmente în avanpremieră)

Ferbonia, de Ioana Nicolaie, cu ilustrații de Anca Smarandache, este una dintre noutățile cu care Editura Arthur își așteaptă cititorii la Gaudeamus 2015. Volumul va fi lansat în cadrul târgului la standul Editurii Arthur, sâmbătă, 21 noiembrie, de la ora 12.00, avându-i ca invitați pe Ioana Nicolaie și pe Cezar-Paul Bădescu.

 

Ferbonia: o lume prietenoasă și colorată cu năzăreli, unde prima regulă este „Nu trece nepăsător pe lângă celălalt”.

Fil și Luvia trebuie să dezlege misterul unor depozite ce apar în instalațiile Ferboniei. Își riscă în mai multe rânduri viața, descoperă fapte greu imaginabile și își dau seama că unul dintre Profesori nu este ceea ce pare a fi. Ajutați de micul Piper, animalul care-i îndrumă când lucrurile își ies din țâțâni, cei doi trebuie să-și salveze lumea și să stea în calea celui mai mare cutremur ce-a zguduit vreodată Ferbonia.

 

 

„Ferbonia”, de Ioana Nicolaie (fragmente în avanpremieră)

 

Luvia: prima năzăreală

 

— Eu înţeleg tot, spuse Piper. Dinspre ţepii arcuiţi spre fată pornea un glas limpede de ferbonean.

— Cum așa? întrebă fata.

— Uite, e cât se poate de simplu. Nu trebuie să spui nimic, fiindcă eu ştiu exact la ce te gândeşti...

— Imposibil! Nu ești decât un animal de companie!... E drept că unul foarte simpatic...

— Totuși, chiar în acest moment purtăm o discuţie. E cam ciudat, nu? Un ţepos ca mine care, colac peste pupăză, mai și vorbește... Asta da surpriză...

— Unde e Fil? Sper că nu e rănit prea grav.

Glasul Luviei tremură puţin și vederea i se înceţoșă. Avea să cadă curând în întunericul unde nimic nu contează. Oare va mai găsi destulă putere să se întoarcă?!

— Vezi totul în negru, draga mea. De fapt, în gri. Uite, ca să fie clar, nu ai decât o fractură multiplă... Orice Profesor începător o să te facă la loc. Pe când Crax, bietul pirpiriu, cu el e altă treabă. S-ar putea să-i rămână oasele pe veci într-un borcan... Cu tot cu Sisi, năzăreala lui. Dar mai bine sărim peste asta. Oricum, numai tu şi Fil îl puteţi salva...

Luviei i se părea că a ajuns pe o pantă pe care alunecă tot mai tare. Din cauza vitezei nu mai vede nimic, totul o doare, în loc de aer înghite lavă.

— Fil! Fil! încercă să șoptească, dar sunetele nu se legară.

— Ai încredere, Luvia, ţine-te bine! Să nu cumva să leșini!

— Fil...

— Fil e doar ameţit, nimic mai mult. Și el a fost luat pe sus și transportat la Urgenţe. Cât despre tine, chiar dacă nu-ţi dai seama, te afli pe masa de operaţie. Ai noroc de un reparator cu vechime... Păstrează-ţi cumpătul, Luvia, totul va fi ca înainte.

Fata nu mai simţea aproape nimic – dacă ar fi fost o ţeavă tocmai ar fi sfărâmat-o o explozie. Doar pe Piper îl auzea limpede şi, uneori, îi ghicea şi conturul.

— Nu-ţi pierde cunoștinţa, nu acum! Ai curaj! îi strigă acesta. Încă puţin și operaţia e gata.

Luvia ar fi vrut să-l asculte. I se evaporase însă și ultimul strop de speranţă. Cumva ajunsese la capătul de unde nimic nu se întoarce. O lacrimă i se rostogoli pe obraz.

— Nu trece pragul, Luvia, tu nu eşti o sarie! Nu pricepi?! Tu n-ai nimic de-a face cu asta! Încă puţin curaj, te rog! o imploră Piper şi, fără să mai aştepte, se prefăcu într-o palmă de copil.

O apucă bine pe Luvia şoptindu-i:

— Intră-n povestea asta! O să te ajute!

Un glob lucitor de năzăreală căzu pe dată în privirea fetei. Pentru o clipă păru că ricoşează, dar apoi se întoarse în direcţia bună. Luvia, strâns încleştată de Piper, începu să înainteze printr-o câmpie de foc. După câţiva paşi, cuvântul-suflet se ivi din vălătucii de fum. Fluturele fără curaj. Luvia se apropie şi săltă pe el de parcă s-ar fi urcat într-o şa. Apoi îşi începu călătoria care, fără să ştie, o ţinea în viaţă.

 Pe Seni – de fapt, Senior, deşi nici măcar mama lui nu-l strigase vreodată pe numele ăsta –, un fluture mic cât unghia, nu-l întâlnise prea multă lume până să înceapă povestea aceasta. După ce părinţii săi zburaseră dincolo de lac, rămăsese singur, fără alt suflet în preajmă. Tare şi-ar fi dorit să aibă un prieten, dar cum oare să-l găsească? Că prietenii nu cresc aşa, pe toate gardurile, îşi dăduse el seama încă din prima copilărie, când zbura ca zăludul, izbindu-se fericit de toţi trecătorii. Nu înţelegea de ce aceştia se feresc, deşi mama-i explicase:

— Vor să te apere, dragul meu. Dacă-ţi fracturezi vreo aripioară!?

Împlinise deja cinci ani, dar arăta ca un fluturaş de câteva zile. Mereu fusese cam mic, dar măcar un timp avusese convingerea că, până la urmă, tot o să crească. Că doar așa mergeau toate lucrurile, nu? Iar acum, când se vedea atât de slăbănog și de palid, chiar că nu-i venea să se mai arate și altora. Se simţea ultimul dintre fluturi, oropsit și fără noroc.

Cum n-avea destulă putere, nu reușise să-și facă nici măcar o casă. Locuia într-o coajă de nucă, la rădăcina unui stejar. Noroc că o găsise și pe aceasta după o furtună năprasnică... Se străduise s-o înfrumuseţeze, deși nimeni nu-i călca pragul vreodată. Vorbea de obicei de unul singur, deși tare mult ar fi vrut să găsească pe cineva cu care să stea la taclale.

— Uite, dragul meu, ai văzut vreodată coropişniţe? l-ar întreba el. Că, pe vremuri, mama îmi spunea: „Seni, să nu te îndepărtezi de casă, fiindcă de jur-împrejur pândesc armate de coropişniţe. Nu ştii când te înhaţă şi te servesc la micul dejun!“

Sau:

— Uite, draga mea, te văd bronzată pe burtică! i-ar zice fluturiţei care-l cheamă la joacă. Cum de te-ai lăsat atinsă de razele nimicitoare? Că mama mă bătea întruna la cap: „Seni, e prânzul, vino imediat acasă! Că soarele abia aşteaptă să te pârlească! Şi-apoi să te văd cum te descurci dacă o să te pomeneşti cu găuri în aripi!“

Iar fluturilor călători pe care i-ar adăposti de ploaie le-ar spune:

— Dragii mei, era cât pe ce să mă accidentez rău odată. Începuse furtuna, tuna şi fulgera, şi am ieşit pe marginea ferestrei gata, gata să mă avânt sub stropii uriaşi. Noroc că m-a oprit mama: „Seni, ce faci acolo, ţi-ai pierdut minţile!? Picurii ăştia o să te zdrobească! Vrei să te găsim înecat în vreo baltă?“

Dar cum mama plecase – o lacrimă îi curgea de fiecare dată când îşi amintea de asta –, rămăsese singur cu pericolele. Nici nu ştia cum se descurcase în toţi anii ăştia. E drept că mâncare găsise pe floricelele din preajmă, iar apa şi-o luase mereu din boabele de rouă. Îşi dăduse silinţa să nu uite nimic din ceea ce îl învăţaseră părinţii. Deşi, în nopţile cu vânt, începea să tremure de frica coropişniţelor. Dacă o să-l dibuiască? Cum o să le stea un slăbănog ca el împotrivă?

Odată, când ieşise pe terasa împletită dintr-un fir de iarbă şi se gândea la toate acestea („Tare aş vrea să cresc mai mare şi să mă fac mai puternic! Aşa n-aş mai fi mereu în pericol. Şi, dacă aş fi mai frumos, nu m-ar mai ocoli toţi de parcă nici n-aş exista!“) îşi simţi inima mai grea ca oricând. Cum o s-o scoată la capăt cu viaţa asta? Începu să suspine, cu antenele din ce în ce mai pleoştite.

— M-am săturat! murmură Seni tot mai abătut – îi venea să intre într-un beci unde să nu-l mai găsească nimeni, niciodată. Dar ce se aude? tresări el.

După cum îşi putu da seama imediat, cineva, la un zbor distanţă, se tânguia odată cu el.

— Vai mie! Ce-o să mă fac?

Seni, intrigat, se duse ţintă spre locul de unde îl îngâna străinul. Te pomeneşti că vreun fluturoi musculos şi atletic îşi râdea de el! O aşa umilinţă nu ar putea îndura. După câteva clipe în care hotărâse să-şi apere chiar cu preţul vieţii teritoriul, Seni răsuflă uşurat. Nu era vorba de niciun duşman, ci de un fluture vârstnic, cu mustăţile albe, care îl privea rugător din iarbă:

— Cum o să mă întorc acasă? se căina acesta. Ajută-mă, băieţaș, fie-ţi milă de un moș fără putere ca mine.

— Dar ce vi s-a întâmplat, domnule?

— Păi, ştii, dragul meu, am fost nesăbuit. Mi-am zis că dacă aş trece în zbor peste vulcanul coropişniţelor, toată fluturimea o să mă admire şi-o să mă aplaude. Ce-mi trebuia mie să mă fac erou la bătrâneţe?! Acum, uite, zac la picioarele tale.

— Dar ce aţi păţit? Vă simţiţi rău?

— Păi, e la mintea cocoşului – deşi mi-e ruşine că n-a fost şi la mintea mea. M-am avântat ca un şoim, sus, tot mai sus, până ce am ajuns deasupra vulcanului, de vedeam limpede cum fierbe în străfunduri lava. Şi bineînţeles că un arcaş-coropişniţă m-a zărit... N-a trebuit să ţintească de prea multe ori cu acul lui înmuiat în otravă...

— Vreţi să spuneţi că v-a nimerit?!

— Tu ce crezi, băieţaş?! Nu mă pot târî nici până dincolo de frunza asta. Şi, dacă nu ajung cât mai repede la soare – e ştiut că veninul de coropişniţă slăbeşte la lumină –, o să-mi dau sufletul curând.

— Nici vorbă, domnule! Voi face tot ce-mi stă în puteri ca să vă ajut.

Şi, opintindu-se, începu să-l împingă spre razele fierbinţi. Sudoarea nu-l făcu să dea înapoi, şi nici căldura nu putu să-l oprească. Abia când fluturele suferind fu scăldat de lumină își trase sufletul și micul Seni. O mulţumire firavă i se înfiripă pe faţă. Tare-ar fi vrut să-l vadă pe străin pus pe picioare. Oare ce să mai facă?

— Te rog, n-ai putea să-mi mişti puţin aripile? Continua fluturele, de parcă i-ar fi auzit întrebarea.

Seni începu să-i maseze puful multicolor, sperând că astfel tot răul o să dispară. Dacă ar fi prins o adiere de vânt, ar fi fost altceva. Aşa însă, ce putea face unul ca el, cu mâini atât de neputincioase? Temându-se că totul e în zadar şi că n-o s-o scoată la capăt, nu văzu că nişte nori negri umpluseră cerul. Nu tresări la primul strop şi nici la picurii care-l urmară. Îşi dădu seama de pericol doar la primul tunet care zgudui valea. Ar fi trebuit să fie la adăpost... Dar nu, acum avea de făcut o treabă mai importantă. Trebuia să-l apere pe bătrân de picurii tot mai reci. Din păcate, deşi îl învelise cât putuse de bine cu bietele lui aripioare, în câteva minute ajunseră amândoi uzi leoarcă.

— Nu sunt în stare de nimic... Iertaţi-mă că n-am putut să vă fi u de folos! rosti abătut Seni.

— Dar ce tot spui acolo, prietene?! Nu vezi că m-ai vindecat? Păi apa, venită după soare, oare nu curăţă orice otravă?

— Poftim? Nu înţeleg...

— O să pricepi imediat totul.

Şi, spunând acestea, se ridică plin de viaţă.

Lui Seni nu-i veni să creadă când văzu cum străinului îi cad mustăţile albe și îi dispar urmele rănilor. Înaintea lui, bătea acum din două aripi maiestuoase un fluture fără seamăn.

— Mă recunoşti, micule Seni? spuse acesta făcând o reverenţă.

Sunt eu, Împăratul Fluturilor. Vreau să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ajutorul pe care mi l-ai dat. Spune-mi, ai cumva vreo dorinţă arzătoare?

— Mărite Prinţ, pardon, Mărite Împărate, iertare, m-aţi luat prin surprindere. Da, aş vrea... Sigur, aş vrea să nu-mi mai fie frică de soare!

— Dar, Seni, ia gândeşte-te! Ţi-a fost frică să stai cu mine sub razele fierbinţi? Eu unul n-am observat asta.

— Așa e, nici n-am simţit căldura. Aveţi dreptate. De altfel, a fost chiar plăcut. Însă nu-i același lucru cu... ploaia. Tremur numai când mă gândesc la ea...

— Oare aşa să fie, Seni? Păi nu m-ai învelit cu propriul tău corp ca să mă aperi de ea? Şi-ţi spun eu că n-am văzut des stropi atât de mari...

— Dar nu m-a durut deloc... Eram sigur că o să mă rănească!

— Nu, Seni, picurii ajută plantele şi fiinţele. Nu poate exista nimic viu fără apă.

— Dar, Mărite Împărate, îmi doresc atât de mult să nu mai fiu veşnic singur. E foarte rău să n-ai pe nimeni cu care să schimbi o vorbă.

— Ei, dragă Senior, asta e o dorinţă adevărată. Din fericire, cum eu nu-mi uit prietenii, te voi plictisi des cu prezenţa mea. Chiar mâine am de gând să te vizitez cu cele optzeci şi patru de fiice ale mele. Eşti de-acord? Oare ai atâtea ceşcuţe de ceai?

Din ziua aceea, Senior – cum îi spuneau toţi de când îl salvase pe împărat – n-a mai fost niciodată singur şi nefericit. S-a căsătorit cu una din fetele împăratului şi, cu timpul, a reuşit să-şi construiască chiar un palat. A călătorit mult de-a lungul şi de-a latul văii, dar n-a întâlnit niciodată vreo coropișniţă. Cât despre Vulcan, parcă-l înghiţise pământul.

— Senior! murmură Luvia.

Piper, încă preschimbat în palmă de copil, începu să se retragă, iar ea desenă în minte cuvântul  pe care l-ar fi ales din poveste: CURAJUL. Apoi își pierdu cunoștinţa.

Copertă realizată de Alexandru Daș.

© credit foto Ioana Nicolaie

Ferbonia, de Ioana Nicolaie, Ed. Artur, il. Anca Smarandache, 2015



Articole asemănătoare

A 4-a ediţie a concursului de creaţie literară Trofeul Arthur

Editura Arthur organizează anul acestea cea de-a 4-a ediţie a concursului de creaţie literară Trofeul Arthur adresat atât scriitorilor consacraţi, cât şi debutanţilor. Scopul concursului este de a oferi tânărului public cititor o alternativă autohtonă contemporană la literatura internaţională dedicată copiilor şi adolescenţilor.

„Dosarul Popcorn”, de Ana Rotea (fragment în avanpremieră)

„Dosarul Popocorn” a câștigat secțiunea 8–14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015. Cartea va fi lansată sâmbătă, 4 iunie, ora 15:00, standul editurii Arthur.

Povești repovestite, despre „Și v-am spus povestea așa”, de Florin Bican

Inclusă la categoria „Cărți pentru copii”, cartea va fi, în mod sigur, interesantă pentru aceștia, dar sunt convinsă că va fi absolut savuroasă pentru adulți. Într-un stil lejer, amuzant și jucăuș, Florin Bican amestecă basmele și poveștile populare românești pe care a trebuit să le învățăm pentru diferite examene (începând, evident, cu acea lungă definiție a basmului) și să le prezinte dintr-o perspectivă surprinzătoare: cea a calului năzdrăvan care-i însoțește pe toți eroii și Feții-Frumoși.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Simona 10-11-2015 16:13

    Cât de fain sună! Abia aștept să o citesc. Îmi place la nebunie coperta iar ilustrațiile din interior par magice. :-)

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 11-11-2015 09:15

    Da, sunt minunate ilustrațiile. Și eu sunt curioasă cum e textul integral :)