• „Bucuria este semnul că viaţa a reuşit” - Henri Bergson

„Femeia-urs”, de Karolina Ramqvist (fragment)

„Femeia-urs”, de Karolina Ramqvist (fragment)

„Karolina Ramqvist îmbină cu pricepere o poveste despre supraviețuire cu meditația despre feminitate... Femeia-urs este și un studiu atent asupra vieții de scriitoare.” Publishers Weekly

În anii 1540, tânăra aristocrată Marguerite de la Rocque se alătură unei expediții franceze de colonizare a Lumii Noi. Călătoria e lungă și grea, iar Marguerite este bănuită că ar avea o legătură cu un tânăr membru al echipajului și e pedepsită: abandonată pe o insulă pustie din Atlanticul de Nord, înfruntă vitregia naturii și supraviețuiește. Aproape cinci secole mai târziu, o tânără scriitoare află de supraviețuirea eroinei și îi abordează povestea așa cum a învățat: scriind, înșirând faptele pe hârtie și încercând să-și înțeleagă protagonista. Viața tinerei scriitoare se împletește cu destinul Margueritei, care se transformă din figură istorică în personaj ficțional. Scris în ritmul întrebărilor care frământă neîncetat mintea naratoarei, Femeia-urs este o meditație despre feminitate și supraviețuire a lui Marguerite, dar și a scriitoarei care-i cercetează și-i spune povestea.

„Imaginea acută a unei experiențe fizice intime, combinată cu evocarea circumstanțelor neliniștitoare în care evoluează dublul personaj, creează o poveste tensionată, cu interludii surprinzătoare, cu efecte de durată.” Siri Hustvedt

„Poveștile inspirate de viața femeilor trebuie adeseori să fie salvate de la periferia istoriei, așa cum se întâmplă și cu protagonista ce animă aventura din romanul introspectiv al Karolinei Ramqvist.” Forward Reviews

„O carte despre scrierea unei cărți, care combină elemente de autoficțiune, o muncă de detectiv literar și povești de aventuri, Femeia-urs este o meditație asupra valorii și pericolelor scrierii istoriei, mai ales a istoriei femeilor.” Los Angeles Review of Books

Karolina Ramqvist (n. 1976) este una dintre cele mai influente scriitoare suedeze ale generației sale. A scris cinci romane, dintre care Flickvännen (Iubita), adaptat și pentru scenă, este debutul ei în lumea literară. În 2012 publică Alltings början (Începutul), roman care a adus-o pe tânăra scriitoare în atenția cititorilor prin tematica dificilă pe care o abordează și în care cititorul găsește marile întrebări ale contemporaneității: sexualitatea, viața transformată în obiect comercial, izolarea. În 2014 scrie scenariul pentru Cupcake, scurtmetraj recompensat cu două premii importante în lumea cinematografiei. Un an mai târziu publică Den vita staden (Orașul alb), roman apreciat de critici, câștigător al Premiului literar Per Olov Enquist, urmat, în 2019, de Femeia-urs, bine primit de public și tradus în mai multe limbi. Ultima ei carte, Bröd och mjölk (Pâine și lapte), inspirată din propria copilărie, a apărut în primăvara anului 2022.

 

Femeia-ursKarolina Ramqvist (fragment)


Când mă gândeam la ea la început, îmi imaginam un desen. Nu știam pe atunci că există cu adevărat un desen care o înfățișează acolo, pe insulă. Cel pe care mi-l imaginam eu era cu totul diferit, mâzgălit cu pixul negru pe o bucată mototolită de hârtie. Asta era imaginea pe care o invocam când mă gândeam la ea — insula ca un cerc strâmb și o linie marcând granița dintre marea din jurul ei și uscatul de lângă ea. 
Probabil avea de-a face cu natura de necrezut a poveștii, sau în orice caz cu felul în care mi s-a părut prima dată când am auzit de ea. O prietenă mi-a povestit totul pe scurt. Se poate să fi fost și altcineva de față, dar nu-mi aduc aminte. A trecut mult de-atunci. Când ridic ochii din laptop și mă uit la copiii mei, care dorm în cameră în timp ce eu stau trează și scriu aceste rânduri, când le văd trupurile și fețele, îmi dau seama câți ani au trecut de atunci. Îmi dau seama de asta în fiecare zi, din cuvintele pe care le spun, din jocurile lor și din felul în care degetele li se plimbă agil pe ecrane; din faptul că acum, în loc să urle în gura mare când au nevoie de ceva, vin direct la mine. 
În fine. Prietena mea a dat peste poveste într-o carte pe care o avea de mult, o antologie despre abuzurile asupra femeilor de-a lungul istoriei. Stăteam într-o cafenea unde mergeam des pe atunci și ea a scos cartea din geanta burdușită și mi-a arătat-o. Nu mai știu dacă era încă lumină sau deja se înserase și nu țin minte nici ce am spus sau cum mi s-a părut atunci. Memoria mea nu e tocmai de încredere și nu cred că a altora e mai bună. Reținem ceea ce vrem să reținem și în felul în care vrem să reținem anumite lucruri, permițându-ne să uităm tot restul. Uităm oamenii care nu au nicio importanță pentru noi, uităm lucruri pe care le-am făcut și pe care le-am spus, dar pe care alții le vor ține minte pentru totdeauna, și uităm lucrurile pe care alții ni le-au făcut și ni le-au spus la rândul lor. 

***

Rețin cum prietena mea povestea despre Marguerite de la Rocque, chiar dacă nu cred că i-a rostit numele tocmai atunci, iar numele pe care urma să i-l dau eu însămi mi-a venit mai târziu, în timp ce mă îndreptam spre casă prin zăpadă, și-mi aduc aminte cum mi-am lăsat privirea în jos, pe cănile, paharele și telefoanele aflate între noi pe masă. Când mă gândesc la asta acum, nu mai știu dacă vreuna dintre noi a scos o bucată de hârtie, desenând insula, și a plasat-o geografic pe glob — sau dacă acest desen nu a existat niciodată. S-ar putea să-mi fi construit amintirea asta abia ulterior. Poate desenul se afla acolo, pe masă, sau poate că nu, dar multă vreme după aceea l-am văzut aievea în fața mea, mai ales când începeam să mă gândesc la Marguerite, în vreme ce imaginea din capul meu se transforma într-un soi de reprezentare a realității, o realitate palpabilă la care m-am gândit înainte să încep să scriu aceste rânduri: insula și ceea ce o înconjura, estuarul imens care era deja pe atunci recunoscut ca cel mai mare din lume și care este în continuare cel mai mare din lume. Marea din jur, uscatul puțin mai departe, Oceanul Arctic și toate celelalte  insule și stânci care înghețau complet peste iarnă, fiindcă la distanță de mii de mile în jur nu mai era nimic. Întinderi albe și nesfârșite, pustii și goale precum acel colț de lume în întregimea lui, din Mexic până în Alaska. Un continent imens, nepopulat, care se întindea de-a lungul a multe sute de mile, de la nord la sud și de la vest la est — și un singur om locuindu-l. 
Cel puțin așa s-a povestit. 


Puțin mai târziu, mă aflam în dreptul trecerii de pietoni de pe strada noastră, cu mașinile grăbindu-se pe stradă, și țineam de mânerul căruciorului dublu de plastic negru și nailon, mare cât un vapor. Ningea, dar nu era încă frig de-a binelea, nu erau multe grade sub zero în acea zi, însă înghețam ca și cum frigul venea din interiorul meu, ca și cum însăși carnea de pe mine era bocnă. Observasem de curând că nu mai am nicio apărare împotriva frigului și nici împotriva întunericului care se lăsa peste emisfera nordică la începutul fiecărei toamne, dura întreaga iarnă și continua până la venirea primăverii. 
Fiul meu avea puțin peste un an, iar sora lui, care se afla lângă el în cărucior, câteva luni. Fiica mea cea mai mare abia începuse școala. Eu aveam 35 de ani. Într-un fel, era aproape nemaivăzut să am trei copii. Eram adesea întrebată cum se simte și cum fusese posibil să fac doi atât de aproape unul de celălalt, iar eu răspundeam de obicei că fusese ușor. Cred că răspundeam în felul ăsta fiindcă chiar așa mi se păruse; se prea poate ca dragostea pe care o purtam pentru copiii ăștia să-mi ascundă realitatea așa cum era ea. Dar știu și că nutream o dorință intimă ca totul să fi fost într-adevăr foarte ușor. O închipuire cum că trebuia să fie ușor, gândul că nu aveam dreptul să umbresc ceea ce ar fi trebuit să fie luminos: aducerea pe lume a unei vieți noi, a unei alte ființe umane. 
Frigul și întunericul se cuibăriseră în mine și împreună deveneau mai apăsătoare. Era frig și în casă, fiindcă sistemul de încălzire nu reușea să facă față când temperatura scădea prea mult, iar frigul ăsta constant împreună cu absența luminii mă oboseau teribil, fiecare zi mă lăsa frântă de oboseală, deși abia ridicasem un deget. Purtam papuci de casă groși din piele de oaie și prin toată casa aveam împrăștiate pături mici pe care le înfășuram în jurul meu când citeam sau scriam sau o alăptam pe cea mică, iar când ieșeam, purtam izmene de lână pe sub hainele obișnuite și o pufoaică oribilă pe care mi-o comandasem ieftin de pe internet și care-mi ajungea până la glezne. Frigul îmi intra în oase chiar și așa. 
Mi se spusese că e de la sistemul endocrin, nu știu ce glandă care influențează metabolismul și alte câteva procese ale organismului și a cărei funcționare defectuoasă se poate manifesta prin tot felul de simptome. Medicul de la policlinică zisese că e ceva inofensiv, ba chiar foarte comun la femeile de vârsta mea care lucrează și au și copii mici. În mod normal, disfuncțiile devin mai pronunțate după câteva sarcini și după nașteri grele și dese în scurt timp, și nu e neobișnuit ca lucrurile să se înrăutățească după mai mulți copii și să se agraveze și mai tare din cauza traumei și a stresului — iar singura soluție e să iei niște pastile pe care ți le prescrie doctorul și să încerci să eviți orice fel de agitație, fizică și psihică. 
N-am înțeles cum se presupune că ar trebui să fac asta. 

*** 

Copiii stăteau liniștiți în sacii lor de dormit bine căptușiți și priveau în sus, spre cerul întunecat al amiezii. Cerul era atât de adânc și de neatins, încât mă făcea să mă gândesc la spațiul infinit de deasupra, pe care-l ghiceam dincolo de cer în timp ce așteptam culoarea verde a semaforului — am privit și eu în sus, încercând să văd ce vedeau ei când stăteau întinși în cărucior și pentru că mi se părea reconfortant să întrezăresc măcar o licărire din întinderea nesfârșită care începea la o distanță atât de scurtă de noi. 
Lumina semaforului s-a schimbat. Nu trebuia decât să trec strada și imediat eram acasă, dar nu reușeam. Nu puteam să fac niciun pas cu căruciorul dublu în zloata de pe marginea drumului. Am privit spre intrarea adăpostului pentru biciclete, aflat imediat după colțul intrării în bloc, unde, pentru a preveni incendiile, erau ținute cărucioarele. Adăpostul avea o ușă grea de metal, acoperită cu graffiti, și văzând-o, i-am simțit deja greutatea în corp. M-am gândit cum mă voi chinui să deschid ușa și s-o țin deschisă cu trupul în timp ce împing căruciorul în holul care era atât de îngust încât, dacă cineva voia să iasă, trebuia să mă dau înapoi și să ies cu totul, făcându-i loc. Trebuia să desfac copiii din harnașamentul lor securizat în cinci puncte și să-i ridic din cărucior simultan, astfel încât să-l pot apoi împinge în locul destinat cărucioarelor, construit de curând astfel ca toată lumea să aibă loc. Erau atât de mulți sugari în bloc, atât de multe cupluri între treizeci și patruzeci de ani care și-au cumpărat apartament, s-au mutat și, odată ce s-au văzut mutați, au și făcut copii. La fel făcuserăm și noi. 
Oameni treceau pe lângă mine în intersecție. Biciclete, cărucioare, câini în lesă. Eu rămâneam pe loc. Mă gândeam cum o să urcăm în casă. Mă voi așeza pe scăunelul din bucătărie și voi alăpta gândindu-mă să-mi găsesc un alt loc unde să stau mai comod, să nu mă doară spatele, dar nu voi reuși să mă mut sau să-mi schimb poziția, soțul meu va veni acasă de la muncă sau de la barul irlandez care se aflase dintotdeauna la noi în cartier, dar care s-a închis între timp, și vom schimba scutece împreună, și-i vom spăla în cădița de plastic pe care o ținem în cabina de duș, iar apoi poate vom apuca să facem ceva de mâncare și să adunăm puțin de prin apartament, ca după aceea să stăm să citim sau să ne uităm împreună la televizor, și ziua va fi gata, și va veni noaptea, și iată cum a trecut încă o zi, mâine voi fi obligată să ies din nou și totul se va desfășura la fel, fiindcă după ziua de mâine urmează încă o zi și încă una după aceea, umplută cu exact aceleași lucruri. 
Am rămas pe loc, privind oamenii cum se mișcă în jurul meu. Am ridicat mâna de pe mânerul căruciorului și mi-am scos telefonul din buzunar și am format numărul soțului meu. A răspuns imediat, și l-am întrebat unde e, și l-am așteptat să vină, și el a venit, și a clintit căruciorul din loc, și am traversat împreună strada, și am mers acasă. 

 

Femeia-ursKarolina RamqvistEditura Pandora M, 20200, traducere din limba suedeză de Ovio Olaru, col. „Anansi. World Fiction” 



Articole asemănătoare

Cum a fost posibil?, despre „Războiul nu are chip de femeie”, de Svetlana Aleksievici

Efort al multor ani de documentare (o parte desfășurați în timpul comunismului, o altă parte după căderea regimului, când oamenii se confesau mult mai liber), cartea centralizează fragmente de mărturii ale femeilor din fostul URSS care au luptat pe front în cel de-Al Doilea Război Mondial.

„Civilizații”, de Laurent Binet (fragment)

„Civilizații”, de Laurent Binet, romanul laureat cu Marele Premiu al Academiei Franceze din 2019, tradus în colecția ANANSI. World Fiction.

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern ), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu