• „Not all who wander are lost” - J.R.R. Tolkien

Frumosul străin, fragmente paralele din „Femeile care au renunțat la bărbați”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres

Frumosul străin, fragmente paralele din „Femeile care au renunțat la bărbați”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres

Cinci femei și cinci bărbați și două romane potrivite pentru o lectură în paralel: Femeile care au renunţat la bărbaţi, de Karine Lambert, și Final, de Fernanda Torres. Ele renunță la sex (nu la iubire), ei renunță la iubire, dar aleg sexul. Într-un fel e cam trist să vezi cum fiecare rămâne prizonierul propriilor așteptări și, în absența unei comunicări sincere, nu există nici o punte de înțelegere între cele două sexe. Lectura în paralel a celor două romane te face să te întrebi la modul cel mai serios dacă chiar suntem condamnați să purtăm pentru totdeauna acest război al sexelor, cu versiuni complet diferite asupra a ceea ce înseamnă iubirea, căsnicia, masculinul, femininul etc. Deși au renunțat la bărbați, femeile din primul roman nu au renunțat la iubire, ci la sex (care e cu totul altceva în opinia lor), în timp ce, în cazul bărbaților din cel de-al doilea, iubirea e mai degrabă un concept abstract (inventat de femei ca să-i chinuiască, evident), lor fiindu-le suficient doar sexul.

Evident că nu poți trage concluzii psihologice sau sociologice pe baza comparației dintre cele două romane, dar mi se par potrivite pentru a deschide o discuție între prieteni, între prietene, la un club de carte, sau, de ce nu?, într-o relație. Chiar dacă ceea ce găsești nu e pe măsura viselor și așteptărilor tale, e bine să-l lași pe celălalt să se deschidă, să-l descoperi așa cum se vede, să înveți să-l accepți pentru ceea ce e și, poate, într-un final, să-l și iubești pentru asta. Războiul sexelor a durat destul și riscă să devină plictisitor.

Mie-mi place mult să pun în legătură fragmente și personaje din cărți diferite, iar acestea două au fost numai bune pentru asta. Am ales trei fragmente, primele două din Femei..., ultimul din Final, care mi se pare că fac o poveste frumoasă (deși tristă) împreună.

 

 

Așteptările

Își pune o speranță imensă în Zuzu ăsa, ca și când ar fi ultimul bărbat de pe pământ. Nu mai are chef de provizorat, nici de un bărbat croit pe potriva ei, care să-i umple golul aproape la milimetru. Nu mai vrea vise nemăsurate și o realitate minusculă. Nu mai vrea întâlniri din dorințe urgente. Masculi cu sexul tare și promisiuni vagi. Nopți fără un mâine. Nu mai vrea să fie un loc de trecere. Ar vrea să se oprească din cursa asta nebunească, să-și lase jos valizele. Ar vrea să se trezească lângă același bărbat în fiecare dimineață. Să tragă draperia și să-i spună iubitului ei: „Ce facem azi?” Ar vrea să se întoarcă seara acasă, și el s-o întrebe cum și-a petrecut ziua, iar ea să-i pună aceeași întrebare la rândul ei. Un bărbat imperfect, cuvinte dulci, gesturi tandre. După aia, nu mai știe. O să vedem cum e cu marile efuziuni, cu jurămintele, cu acel coup de foudre, cu orchestră simfonică, marea poveste de iubire în culori aprinse. Vrea să vadă începutul filmului, nu genericul de la sfârșit.

 

Întâlnirea

El visează o fată blândă, care să-l ia de mână. Oamenii siguri pe ei îi stârnesc teamă, exuberanța îi aduce aminte de mama lui, o divă surescitată, care-l făcea să se simtă mereu stânjenit. Își închipuie că editoarea asta de film, cu cămașa decoltată, de un portocaliu aprins, cu pletele-n vânt și urcată pe catalige, cunoaște pe dinafară toate scenele de întâlnire reușite. Nu va fi niciodată la înălțimea filmului pe care-l are ea în cap.

Ei i-ar plăcea să întâlnească un încrezător-efervescent. Unul cu picioarele bine înfipte în pământ, care s-o împingă sub vreun portic și s-o sărute pasional. Nu un alergător la o sută de metri garduri. Unul de maraton, care să reziste pe distanțe lungi, odată trecută fierbințeala noutății, când trupurile exultă, și simțul critic e într-un somn profund. Un tăietor de lemne umanist, precum cultivatorul de stridii filozof din filmul Les Petits Mouchoirs, un podgorean căruia-i plac cuvintele. Unul care s-o ia pe sus, s-o facă să râdă, s-o ridice de la pământ. Juliette suspină. Pare serios Robert ăsta. Plictisitor ca ploaia.

 

Concluzia

Asta era rutina noastră: cicăleală, discuții, remușcări și împăcare. Am devenit dependent de toate astea, nu mai știam să trăiesc fără. Faptul că nu eram de acord cu Célia mă ținea activ. Și știam să vârâm totul sub preș, ceea ce e esențial pentru bunul mers al oricărei căsnicii. Trebuie să întorci pagina, să uiți, să ștergi totul, să ierți și să treci peste. Femeile nu vor să înțeleagă, insistă să își expună motivele lor prostești, vor să îl schimbe pe cel de lângă ele, să-l oblige să joace rolul prințului. Bărbații rămân însă aceiași, așteaptă ca ele să obosească, repetând aceleași greșeli. Ele devin agresive, lansează insulte, țipă, plâng, dar apoi merg să pregătească cina. Până și feministele au grijă să pregătească cina. Și continuăm împreună, pentru ca într-o zi să plecăm și să îl lăsăm pe celălalt aici, în groapă.

 

Despre acest „frumos străin ce ne rămâne, în ciuda tuturor, fiecare ființă iubită” (cum i-a spus Marguerite Yourcenar în Memoriile lui Hadrian) a vorbit cel mai frumos Roland Barthes în Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, și cel mai amuzant (deși într-un fel dulce-amar), Margaret Atwood în Mireasa hoțomană.

Am scris pe larg despre romane pe BookaholicRăzboiul sexelor: ce cred ei, ce cred ele.

Femeile care au renunţat la bărbaţi, de Karine Lambert, Ed. Trei, 2015, trad. Doina Ioanid, col. „Fiction Connection”

Final, de Fernanda Torres, Ed. Trei, 2015, trad. Cristina Bugheanu, col. „Fiction Connection”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky (fragment în avanpremieră)

Romanul „Un an de studiu”, de Anne Wiazemsky, apare în colecția „Babel” a editurii Nemira și desenează pasionant o iubire și o epocă, sfârșitul anilor ’60, când Franța este scena unor importante mișcări politice, ideologice și artistice.

Cel mai bun cheesecake făcut acasă

„Cartea regală de bucate” a Principesei Margareta este foarte interesantă combinație între povești despre oameni și mâncăruri speciale, o carte frumos ilustrată și o rețetă foarte bună și ușoară a celui mai bun cheesecake făcut în casă: New York Cheesecake.

Curiozitatea care n-a omorât pisica – „Întrebări mari de la cei mici... la care răspund niște oameni foarte importanți”, ed. Gemma Elwin Harris

Volumul constituie o lectură fascinantă atât pentru puștii între patru și doisprezece ani care au trimis întrebările, cât și pentru adulții din viața lor.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. CamStudio Galati 17-01-2016 18:06

    Felicitari! Foarte frumos ai reusit sa "imbratisezi'cele 3 articole.Au legat bine o povestioara.Bravo

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 17-01-2016 18:55

    Mulțumesc, mă bucur că ți-a plăcut :) Îmi place foarte mult când găsesc astfel de „dialoguri” între cărți ;))