• „Dați-i omului o mască și vă va spune cine este” - Oscar Wilde

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Fărâme de viață, despre „Înainte să adorm”, de S.J. Watson

Cum ar fi dacă în fiecare dimineață ai avea ocazia să iei viața de la capăt? Dacă ai putea, zi de zi, să vezi lumea cu alți ochi? Dar cum ar fi dacă asta ți s-ar întâmpla nu doar într-o zi când simți nevoia de ceva nou, ci... în fiecare zi?

Ideea principală a romanului lui S.J. Watson e destul de incitantă și scriitura destul de bună încât să te țină cu sufletul la gură până aproape de final. Personajul principal, Christine Lucas, este o femeie care, în urma unei puternice lovituri la cap, suferă de o formă particulară de amnezie și trăiește fiecare zi ca și cum ar fi prima din viața sa. În fiecare dimineață se trezește în pat cu un străin care, cu multă răbdare, îi explică, iar și iar, că este soțul său, că ea a suferit un accident, îi arată fotografii ale vieții lor în comun, reușind, în cele din urmă să o convingă, măcar parțial, că poate avea încredere în el. Asta până când, la insistențele medicului său, Christine începe să țină un jurnal în care își notează zi de zi ce face. Pe parcursul unei luni întregi ea notează evenimentele, trăirile, amintirile care-i revin ca niște flash-back-uri, unele nu mai mult decât o impresie, altele foarte vii și detaliate, reușind, în cele din urmă să refacă din fărâme o parte a existenței sale trunchiate. De la o zi la alta rătăcirile ei merg tot mai în profunzime, amintirile revin tot mai numeroase, uneori ca urmare a unui stimul extern, alteori, neașteptat, cu o violență inexplicabilă.

 

Ce am fi fără amintirile noastre?

Romanul e construit pe parcursul unei singure (și foarte lungi) zi. Christine se trezește, ca de obicei, lângă un bărbat străin, intră în panică, nu-și mai amintește cum a ajuns acolo și nici de ce vede în oglindă imaginea unei femei de aproape 50 de ani când ea are impresia că ar trebui să nu aibă mai mult de 20 și ceva. Întâlnirea cu doctorul său, Ed Nash, îi redă jurnalul pe care îl citește ca și cum l-ar vedea prima oară, iar toate însemnările din luna precedentă sunt puse cap la cap, într-un fel ce pare a avea, cât de cât, sens. Evenimentele din seara zilei răstoarnă, însă, toată logica de până atunci, tot efortul de a pune cap la cap bucățelele disparate din existența ei.

Prin jurnalul lui Christine și prin inserțiile de natură neuropsihologică pe marginea rolului diferitelor regiuni ale creierului, a efectelor amneziei și a funcționării memoriei, romanul invită la o meditație serioasă pe tema timpului, a amintirii, a identității, a conștiinței, și, în cele din urmă, a ceea ce ne face umani. Chiar dacă, inițial, pare tentantă ideea de a putea lua viața de la capăt în fiecare zi, fără regrete inutile, fără conștiința eșecurilor și a ratărilor, fără povara alegerilor greșite făcute în pripă, în cele din urmă îți dai seama că până și amintirea deciziilor greșite este preferabilă lipsei oricărei amintiri. Efortul disperat al Christinei de a recompune, bucățică cu bucățică, puzzle-ul complicat care a devenit viața sa în urma pierderii memoriei demonstrează, într-un fel, imposibilitatea omului de a putea trăi în lipsa unor repere identitare. Ce ar mai fi viața umană fără conștiința propriei identități, fără amintirile care s-o particularizeze și fără memoria care să le lege pe toate? 

E ca și când aș muri zi de zi. (...) Asta nu e viață, ci o simplă existență, un salt de la un moment la altul fără să am habar de trecut, fără să-mi pot face vreun plan pentru viitor. Îmi închipui că așa trebuie să fie și animalele.

Chiar și ca exercițiu de imaginație e foarte dificil să te închipui în situația pe care o trăiește Christine: să te trezești în fiecare zi și să constați că ai ajuns deja la jumătatea vieții, fără să-ți amintești cum ai ajuns acolo, și să afli că viața ta nu e decât o succesiune de clipe prezente menite a se pierde în momentul în care adormi. Viața ta nu are nici un sens și tu nu-i poți da unul pentru că, zi de zi, ești obligată să o iei de la capăt. După cum îi spune și Ben, soțul său, problema Christinei, după accident, este că „nu are nici o temelie pe care să construiască”. Și aici intervine ideea salvatoare a jurnalului. În sfârșit, Christine găsește o temelie pe care să prindă formă arhitectura fragilă a memoriei sale. Însă, din punctul de vedere al scriiturii, tocmai acest jurnal pune cititorului cele mai multe probleme. Trei sferturi din roman avem impresia că citim chiar jurnalul ei de amnezică, scris foarte convingător, și în care evenimentele sunt consemnate de Christine pe măsură ce se petrec. Însă, aproape de final, jurnalul este ars și, împreună cu el, ar trebui să piară și vocea naratorului. Însă faptele continuă să fie consemnate în continuare ca și cum ar fi notate de Christine în jurnalul ei. Sau tocmai arderea jurnalului ar trebui să fie indiciul că s-a vindecat? Și că tot ce povestește este o relatare ulterioară a ei pe fondul memoriei revenite? Cam greu de crezut. Scriitura nu lasă să se înțeleagă asta și tocmai scriitura îl trădează pe scriitor. Adică, în final, ne lasă să înțelegem că, tot timpul, am avut de-a face cu un narator omniscient care ne-a ghidat și ne-a manipulat și care știa cursul evenimentelor, nu cu unul subiectiv care le descoperă pe măsură ce se petrec.

 

Un final ratat

Pentru cât de lungă e acțiunea romanului, pe atât de scurtă e partea finală. Scurtă și insuficientă. Scriitorul pare că nu vrea să cadă în clișeul lui „și au trăit fericiți...”, deși lucrurile par să se rezolve în final (într-un mod aproape miraculos, aș spune), dar nici nu vrea să ne lase cu gustul amar că, la capătul atâtor eforturi și emoții, totul ar putea fi luat de la capăt odată ce Christine se cufundă în somn. Undeva între punctul culminant și deznodământ romanul pare a-și pierde din substanță. Ca în multe alte privințe, anticii au avut dreptate și în privința finalului: chiar încununează opera. Este ceea ce nu se întâmplă în Înainte să adorm, un roman care ar fi putut fi foarte bun dacă nu și-ar fi ratat finalul. Ultima pagină ne lasă și cu un final fericit (nu asta ne-am dorit tot timpul?) și cu unul misterios (există și posibilitatea ca totul să fie luat iar de la capăt). Combinate, avem, în cele din urmă, un final ratat pentru că nu e nici happy-end, nici coadă de pește. Evident, este posibil ca scriitorul să fi mizat taman pe această ambiguitate a finalului, însă pe  mine ca cititoare m-a lipsit de catharsisul pe care-l așteptam (că tot vorbirăm de antici).

Aștept cu interes ecranizarea (cu Nicole Kidman în rolul principal, programată pentru 2014) cu atât mai mult cu cât cartea te trimite, involuntar, cu gândul la alte două filme asemănătoare: Memento (2000), prin tema pierderii memoriei, deși într-un alt fel, și Shutter Island (2004), mai ales prin finalul ambiguu, însă de o ambiguitate benefică, ce te face să reconsideri personajul principal și temeiurile acțiunii. Deși nu pune punct și lasă loc liber interpretărilor, finalul din Shutter Island dă totuși un sens acțiunii complicate de până atunci. Și tocmai asta e ceea ce nu face S.J. Watson: ne lipsește de sensul din final și ne lasă cu impresia că toate eforturile personajului ar putea să fi fost inutile. Ca și Christine, nici noi nu știm dacă a doua zi totul va intra în normal sau rătăcirile vor fi luate de la capăt. În lipsa jurnalului (arderea lui mi s-a părut a fi o greșeală de construcție a romanului) memoria ei nu mai are pe ce să se sprijine. Iar ipoteza că memoria s-ar putea să-i fi revenit, miraculos, în urma tututor evenimentelor din ziua aceea pare puțin cam trasă de păr. După atâtea rătăciri, cred că scriitorul îi datora personajului principal măcar siguranța unei certitudini.

Oricum, pentru un debut, Înainte să adorm e un roman destul de bun. În plus, se citește chiar ușor și te ține conectat tot timpul la evenimente, așa că poate fi chiar o lectură relaxantă și, în nici un caz, plictisitoare. 

Înainte să adorm, S.J. Watson, Ed. Trei, 2011, trad. Laurențiu Dulman, col. „Fiction Connection”

(Recenzie de carte apărută inițial în LaRevista, pe 4 septembrie 2013)

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

O carte făcută din sclipiri – imagini din „Toată lumina pe care nu o putem vedea”, de Anthony Doerr

Dincolo de inefabilul imaginilor create de Anthony Doerr, ceea ce este cu atât mai de apreciat este naturalețea lor. Sunt imagini emoționante, care păstrează emoția gândului fugitiv și a uimirii profunde trăită cu toată ființa.

Eroi incomozi, despre „La revedere acolo sus”, de Pierre Lemaitre

O combinație extrem de reușită între roman polițist, roman istoric și roman psihologic, La revedere acolo sus este, totodată, povestea unei lumi în derivă și a unei emoționante prietenii între doi bărbați.

„Glasul mării”, de Manuel Vicent

Un fel de rescriere modernă a „Odiseii” lui Homer, „Glasul mării” urmărește, mai degrabă, rătăcirile eroilor săi pe propriile mări interioare. Fără a fi complicat, e un roman surprinzător de la început până la sfârșit și e presărat de numeroase mici sclipiri care rescriu dintr-o întorsătură simplă de condei mituri și adevăruri luate de-a gata.

5 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Cioată Andrei 01-09-2015 23:31

    Am văzut pe Goodreads, totuși nu are un rating prea mare. Bine, asta nu înseamnă că nu-i bun. Așteptăm și vedem! Mulțumesc, lecturi plăcute!

    Raspunde
  2. Cioată Andrei 01-09-2015 18:20

    Mi-a plăcut romanul, dar ecranizarea cu Nicole Kidman în rolul principal chiar m-a dezamăgit. În primul rând, au înlocuit jurnalul cu o cameră de filmat. Bine, dar stai, te trezești fără memorie și știi să folosești o cameră de filmat, totuși?! Bine, da, e ușor, dar mi-a suprimat plăcerea acest aspect.

    Raspunde
  3. Laura Câlțea 01-09-2015 21:01

    Filmul a fost foarte slab, într-adevăr. Scenariul mai ales, păcat de actori. În toamnă apare un nou roman de S.J. Watson, sper să fie mai bun decât primul.

  4. Cioată Andrei 01-09-2015 21:23

    Un nou roman de la Watson? Abia aștept. Cum se numește?

  5. Laura Câlțea 01-09-2015 22:37

    „Second Life”. Nu știu dacă e titlul final sau o să fie tradus în română. Titlul, mă refer :)