• „Să trăiești pentru alții înseamnă să te minți pe tine însuți” - (Mona Lisa Smile)

Explorator din fotoliu: Călătorii în spațiu

Explorator din fotoliu: Călătorii în spațiu

Eu nu sunt o mare exploratoare. Niciodată n-am fost. Mi se par fascinante cărțile despre expediții și călătorii în spații exotice sau pitorești, călătorii care prilejuiesc întâlniri și descoperiri inedite și irepetabile, dar mă simt foarte bine să citesc despre asta stând comod în fotoliu. Deși mi-am petrecut o bună parte a copilăriei la țară, nu mă simt așa de bine în „sânul naturii”. Mi-e frică de toate lighioanele mici și mari, nu-mi place să-mi fie nici prea frig, nici prea cald, și oricum sunt prea mofturoasă la mâncare. Așa că sunt locuri din lumea asta mare și mereu surprinzătoare în care nu voi ajunge, probabil, niciodată, cum ar fi jungla Amazonului sau Cercul Polar. Însă citesc, cu emoție și nesaț, cărți de călătorie și calc, cu pași mici, pe urmele marilor și micilor călători ai lumii. 

Literatura de călătorie este un gen în sine, extrem de divers și bogat și cu o îndelungată tradiție, de la Milionul lui Marco Polo, până la exploratori celebri, precum Magellan sau Charles Darwin, și fabuloși călători-exploratori contemporani precum Robert Macfarlane sau Alexandru N. Stermin. Trăim acum într-o epocă în care călătoriile pot fi făcute cu ușurință (mă rog, cu niște mici detalii legate de finanțe și timp liber, dar passons...). Însă aceleași mijloace moderne de călătorie și orientare care ne-au dat privilegiul de a călători oricând și oriunde, ne-au răpit și un alt privilegiu pe care nu-l consideram, poate, ca atare, și anume pe cel de a (ne) rătăci. Hoinăreala, rătăcirea, surpriza au fost înlocuite cu cronometrarea exactă a timpului și deplasarea sigură în spațiu cu ajutorul GPS-ului. Mi-a plăcut cum a fost surprinsă această diferență în actul de a călători într-un articol mai vechi al lui Frédéric Beigbeder:

 

Mii de ani, omul a fost nevoit să-și găsească drumul cu ajutorul unor necunoscuți: era o treabă umilitoare, câteodată chiar ridicolă, dar astfel își făcea noi prieteni și vizita locuri neașteptate. Rătăcindu-se, pornea să descopere noi orizonturi și populații exoticem cum li s-a întâmplat lui Cristofor Columb sau lui Claude Lévi-Strauss. Am știe încotro să meargă și nu mai vorbește cu nimeni, nicăieri, cât e lumea de mare, nici măcar la colțul străzii. Este cartografiat, asigurat, protejat. Dacă ar vrea să se rătăcească, ar fi de-ajuns să oprească mașina (sau să aștepte să se termine bateria), dar n-are nici un chef de așa ceva. Omul contemporan crede că a scăpat de o constrângere: de fapt, constrângerea sa se numea libertate. (Noile mitologii, art. „GPS”). 

 

„Detest călătoriile și exploratorii”, așa își începe Lévi-Strauss una dintre cărțile sale de referință, deopotrivă literatură de călătorie și antropologie culturală, Tropice triste (și care sper să fie reeditată de Polirom alături de Antropologie structurală zero, Gândirea sălbatică sau Toți suntem niște canibali; până atunci, cine își dorește să afle mai multe despre acest fabulos explorator modern, poate consulta volumul recent apărut la Litera, Claude Lévi-Strauss. O călătorie inițiatică în căutarea omului, de Delio Salottolo). Și nu ai cum să nu zâmbești puțin când o carte de călătorii și explorare începe cu propoziția asta. Așa că accepți provocarea și pășești pe urmele sale, dar nu numai. Pentru că nu poți vreodată să citești DOAR o carte de călătorie. Iar nouă, cititorilor, lipsiți de orice fel de control și de GPS, ne-a rămas această fericire a rătăcirii din carte în carte, din călătorie în călătorie, bătătorindu-ne propriile cărări livrești. Și putem face asta stând comod în fotoliu, desigur. Să purcedem, dară. 

Mai aproape de noi, atât de aproape, chiar, că-l putem vedea pe la târgurile locale de carte și putem vorbi cu el, l-am descoperit pe biologul Alexandru N. Stermin, ale cărui cărți, Călătorie în jurul omului (2021) și Căzuți din junglă (2022) au apărut la ed. Humanitas și au devenit revelații ale ultimelor târguri de carte. Biolog și filozof, dar și explorator prin vocație, cărțile lui Sandu Stermin sunt prilejuri constante de uimire în fața diversității naturii, iar specificitatea lor este că descrierile călătoriilor sale prin jungla amazoniană sau prin pustiurile Siberiei sunt dublate de mirarea naturalistului și a filozofului în fața minunilor lumii. Deși, pe alocuri, mi s-au părut ușor emfatice anumite fraze, am constatat că am fost și eu cucerită de entuziasmul molipsitor al autorului, care se simte bine deopotrivă în haina de explorator, cât și în cea de povestitor. Lectura aventurilor sale nu m-a făcut să verific imediat cât costă un bilet de avion pentru Amazon, tot din fotoliu o să citesc despre liane, macete, păianjeni veninoși sau țânțari care te ciupesc de orice parte descoperită a corpului, însă mi-a făcut bine să descopăr această bucurie totală, ca de copil, în fața naturii, precum și meditațiile despre legăturile noastre cu lumea naturală. 

 

Cu cât vom merge mai departe, prin Siberia sau mai adânc, spre inima junglei, vom păși fără să ne dăm seama spre profunzimile ființei noastre. Primul călător al Europei, Francesco Petrarca, a luat cu el o carte, Confesiunile lui Augustin, și a urcat oe muntele Ventoux: urcușul său și titlul cărții sunt o metaforă pentru călătoriile care, prin natura lor, prilejuiesc întâlnirea cu universul înconjurător și cu sinele cel mai adânc. Pentru că, așa cum spune Petru Creția despre Marcus Aurelius, stăpânul unui imperiu vast, care cuprindea lumea din Scoția până în Sahara și din Oceanul Atlantic până în Mesopotamia, „acest om, a cărui grijă era neîncetat chemată spre largul plin de dezastre al lumii, a înțeles că trebuie să ne întoarcem asupra realității noastre lăuntrice.” 

Plecând în Lume ne întoarcem spre noi, descoperind Natura ne cunoaștem pe noi, căci, după cum v-am spus, despre asta e povestea mea, despre Om și Natură. 

 

Un alt fabulos călător contemporan este și Robert Macfarlane care și-a adunat explorările (făcute la adâncime, la înălțime și la suprafață) într-o serie de trei cărți acum disponibile și în traducere română (și apărute într-o colecție dedicată chiar acestui tip de literatură la ed. Polirom, „Hexagon. Cartea de călătorie”). În ordinea apariției lor, acestea sunt: Munții din minte. Istoria unei fascinații (2003; trad. rom. 2022), Vechile drumuri. O călătorie pe jos (2012; trad. rom. 2022) și Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul Pământului (2019; trad. rom. 2021). Din motive complet subiective (nu mă pasionează nici adâncimile, nici înălțimile), am început seria asta (care nu e propriu-zis o serie cu cap și coadă, așa că poate fi începută de oriunde, fiecare volum având valoare și doar prin sine însuși) cu Vechile drumuri. O călătorie pe jos, care mi s-a părut cea mai ușor de abordat și de... reprodus, la o adică. Călător și cu pasul și cu mintea, Macfarlane te face să străbați alături de el atât drumuri și peisaje naturale, cât și istorii culturale și literare. Adevărat revelator de serendipități (a se vedea pentru ilustrare și celelalte două cărți ale sale ilustrate de Jacki Morris, The Lost Spells și The Lost Words), reușește să te facă să privești cu ochi noi chiar și peisaje banale, aflate la îndemână (precum descoperirile pe care le poți face în plimbările largi din jurul casei sau limbajele secrete ale cărărilor), transmițându-ți că, dacă ești deschis către lume, nu doar orice drumeție, ci și orice drum, se poate transforma într-o poveste: „Asocierea scrisului cu drumețiile este aproape la fel de veche ca literatura însăși: o drumeție e doar la un pas distanță de o poveste și fiecare cărare are ceva de istorisit.” 

O altă direcție a literaturii de călătorie am găsit-o în cărți care explorează... granițele. Spații ale trecerii, ale ambivalenței și, uneori, ale interdicției, granițele sunt praguri care cheamă și care fascinează. Prin excelență separatoare de lumi, poți explora granițele pe dinafară sau pe dinăuntru. De exemplu, jurnalista norvegiană Erika Fatland a început în iunie 2017 o călătorie (care a durat 259 de zile) de-a lungul granițelor Rusiei (cea mai lungă graniță din lume, având 60. 932 de km). Relatarea călătoriei sale a fost făcută în volumul Granița. O călătorie în jurul Rusiei prin Coreea de Nord, China, Mongolia, Kazahstan, Azerbaidjan, Georgia, Ucraina, Belarus, Lituania, Polonia, Letonia, Estonia, Finlanda, Norvegia și Pasajul de Nord-Est, iar titlul este suficient de revelator și pentru parcursul ei. Dincolo de enumerarea țărilor prin care trece, cartea abundă în informații culturale și istorice, pe lângă descrierile călătoriei în sine („«Apă» ar fi fost un nume mai potrivit pentru planeta noastră. «Pământ» e un nume la fel de înșelător ca Groenlanda. Uneori oceanul era turcoaz, aproape verde-smarald, iar alteori era de un maroniu noroios. În unele zile era albastru ca oțelul, aproape negru, încadrat de ceruri alb-aurii. În alte zile, diferența dintre apă și aer era ștearsă, iar marea și cerul deveneau una.”). Și, dacă vă place Granița (și nu văd de ce nu v-ar plăcea) vă puteți continua drumul alături de aceeași autoare și în Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan, de data asta o călătorie făcută în interior, nu la margine. 

Mai aproape de noi, Frontiera. O călătorie către capătul Europei, de Kapka Kassabova, este o explorare a uneia dintre țările vecine, Bulgaria, și ale frontierei acesteia cu Turcia și Grecia. Este, mereu, foarte surprinzător să descoperi tărâmuri apropiate și, totodată, necunoscute și ar fi fost, pentru cititorii români, și mai interesant ca printre aceste frontiere explorate să fie și cea cu România. Mi-ar fi plăcut să descopăr printr-o optică diferită locuri și repere culturale românești. Am început cartea anul ăsta, prin vară, însă stilul ușor pompos al povestirii („Ce este o frontieră, atunci când definițiile din dicționar se dovedesc a fi insuficiente? Este ceva ce porți înlăuntrul tău fără să știi, până ajungi într-un loc ca acesta. Strigi către genunea cu o pantă însorită și cealaltă întunecată, iar ecoul îți multiplică dorința, îți distorsionează vocea, o poartă până departe, în locuri pe unde ai fost poate cândva.”) m-a făcut să avansez greu, însă nu am abandonat-o definitiv. 

Același tip de parcurs îl propune și jurnalista română Sabina Fati, atât în jurul granițelor, Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time, cât și în interiorul lor, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia și Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15000 km, 2500 de ani de istorie. Însă călătoriile sale nu sunt doar simple „hoinăreli”, sunt foarte bine ancorate în realități geopolitice contemporane și istorice pe care autoarea le documentează serios. Și, dacă Sabina Fati v-a făcut curioși să redescoperiți această veche cărare a civilizației umane care este Drumul Mătăsii, puteți păși și pe urmele unui alt celebru călător contemporan, Colin Thubron: Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale în Iran și Turcia și, mai departe, pe Fluviul Amur. Între Rusia și China.  

Și, dacă am ajuns la autori români, prilejuri de rătăcire puteți găsi în Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, un volum deja clasic, mărturia a doi jurnaliști care au ales să trăiască într-o rulotă și să-și ducă viața pe traseele poveștilor pe care le documentează. Povești despre români plecați la muncă în alte țări, povești despre comunități defavorizate, despre oameni și orașe, povestite cu talent și implicare. Deși poate părea o viață de vis, o viață liberă, lipsită de constrângerile sociale ale traiului la oraș sau într-o comunitate, autorii nu încearcă în nici un fel să romantizeze acest tip de existență, expunând mereu atât bucuriile, cât și greutățile unui astfel de trai. Volumul este completat și de imagini color ale călătoriilor lor, ceea ce-l face cu atât mai interesant. Și, tot un jurnal de călătorie însoțit de imagini de călătorie este și un volum mai recent, Porțile se închid la miezul nopții, de I.S. Cosman, relatarea unei călătorii făcută de autoare (de profesie istoric) în America de Sud și pe care doar îl menționez ca atare, încă nu am apucat să-l citesc. 

Tot povestea unei călătorii de documentare este și volumul antropologului Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum, care relatează impresiile unei călătorii de două luni (iulie-august 2019) prin orașele României (Amara, Slobozia, Iași, Vaslui, Sebeș, Târgu Jiu, Slatina, Măcin, Sibiu, Adamclisi, Suceava etc.). Descoperim în însemnările acestea atât privirea antropologului, cu ochiul său antrenat să observe omul și manifestările sale, cât și privirea nostalgică a unui simplu turist prin propria țară animat de dorința de a descoperi cum s-a schimbat România la trei decenii de la căderea regimului comunist. Pe lângă formația sa de antropolog, Mirel Bănică este și un pasionat al literaturii de călătorie („de voiaj” îi spune el, cu un termen încărcat de nostalgie), așa cum a fost ea construită de scriitori precum Nicolas Bouvier (Rostul lumii, volumul său clasic, nu mai este disponibil de ceva vreme, dar nu ar fi rău să se reediteze) sau Andrzej Stasiuk (fără a-l uita pe maestrul explorărilor literare cu care mulți dintre noi am copilărit, Jules Verne). 

 

Cartea mea este povestea unei călătorii de o lună și jumătate în România, pe care am întreprins-o ca o formă de cunoaștere, nu doar istorică, geografică sau socială, ci mai degrabă sentimentală... România la treizeci de ani de la căderea regimului comunist - această observație de bază a revenit aproape obsesiv, fără să vreau, de-a lungul întregului meu periplu. 

Am răspuns și chemării unei memorii familiale, generaționale și sentimentale. Copil și adolescent fiind în deceniul al optulea al secolului trecut, am cunoscut multe vacanțe zise „în circuit”, cu Dacia 1300 a părinților. România acelor vremuri era o țară închisă, dar, paradoxal, foarte liberă pentru cei care doreau să cunoască „patria și frumusețile sale naturale”, potrivit expresiei în limba de lemn atât de cunoscută pe atunci. Un cort, o butelie „de voiaj” poloneză, obligatoriu de culoare roșie, provizii și, cu puțin noroc, o canistră suplimentară de benzină erau suficiente pentru a porni la drum. O epocă fericită, fără rezervări on-line, aplicații pentru orientare și, de necrezut, fără interdicții de mișcare. Ideea de proprietate privată nu exista, deci ne puteam instala cortul (aproape) oriunde, oricum, la orice oră. Nu știu dacă era vorba de o libertate paradoxală și ascunsă a regimului comunist; cert este însă că ea a lăsat urme adânci în memorie și în felul de a gândi călătoriile, cel puțin pentru mine.

 

Tot un „circuit” prin orașele patriei, deși făcut cu alte mijloace stilistice, propune și antologia colectivă Cartea orașelor, coordonată de Andreea Răsuceanu, unde 16 autori din 16 orașe au scris câte o proză despre locul natal. Unele proze sunt în mod evident ficționale, altele mai degrabă emoționale, iar altele mai mult descriptive, însă ca exercițiu de lectură toate te invită la hoinăreală și mi se pare că face o pereche bună cu volumul mai sus menționat al lui Mirel Bănică. 

Circuitul „patriotic” al explorărilor și exploratorilor nu ar fi complet dacă nu ne-am opri și asupra unei figuri emblematice ,și anume Emil Racoviță. Mie mi se pare că știm foarte puține lucruri despre Racoviță, astfel că apariția în 2020 a unei cărți-album dedicată acestuia a fost un mare motiv de bucurie: Din Antarctica la Scărișoara. Pe urmele lui Emil Racoviță, de Cristian Lascu și Helmut Ignat. Pe urmele lui Racoviță și ale expediției Belgica, până la capătul lumii și înapoi, am aflat o grămadă de lucruri surprinzătoare, dar mi s-au deschis și prilejuri noi de alte rătăciri, cum ar fi curiozitatea de a călca pe urmele unui alt geograf explorator român, Iulius Popper, un personaj fabulos de-a dreptul care, pe la 1890 s-a autointitulat suveran neoficial al Țării de Foc, a întemeiat localități și chiar și-a bătut monedă proprie (popperri de aur), atrăgându-și, astfel, mânia guvernatorului oficial al țării. Vă zic, odată ce te pornești să explorezi, nu te mai poți opri. Cărările se aștern înaintea ta și o lume întreagă ia naștere. Revenind la exploratorul nostru național, anul ăsta am remarcat o carte în engleză pe care mi-ar plăcea tare s-o văd și în română și care este dedicată expediției Belgica și supraviețuirii marinarilor blocați în ghețurile iernii arctice în anul 1897: Madhouse at the End of the Earth. The Belgica’s Journey into the Dark Antarctic Night, de Julian Sancton

Pe urmele altor naturaliști și exploratori celebri, putem descoperi cuibăriți în fotoliu și alte ținuturi exotice, cum ar fi Africa prin relatările lui Sir David Attenborough, naturalist și om de televiziune, în Aventurile unui tânăr naturalist. Expedițiile Zoo Quest, sau Antarctica prin povestea de supraviețuire a lui David Roberts în Singur în ținutul ghețurilor. Iar adâncurile și capriciile mării în Lumea tăcerii a lui Jacques Yves-Cousteau sau Navigând singur în jurul lumii, de Joshua Slocum (ultimele trei titluri menționate fac parte din colecția „Sapiens” a Editurii Art unde, de-a lungul timpului, s-au adunat multe cărți potrivite pentru „exploratorii de fotoliu” și unde s-ar potrivi mănușă și cartea pe care am menționat-o mai sus despre expediția Belgica, #doarzic).

Dacă vă doriți ceva mai pe scurt sau cu mai multă diversitate, puteți începe hoinăreala cu Din sălbăticie. Poveștile de viață ale unui explorator, de Ben Fogle (unde puteți găsi relatări ale provocărilor pe care le poți întâlni pe mare, în junglă, deșert, munte, în ținuturile înghețate ș.a.m.d) sau școlărește cu Cartea mică a marilor expediții. Aventuri în necunoscut care au schimbat lumea (plină de informații istorice și culturale legate de această fascinație a explorărilor). Un celebru explorator și aventurier modern este și Bear Grylls, ale cărui cărți nu se prea mai găsesc acum în română, însă în engleză are o bibliografie impresionantă; eu recomand True Grit (în rom. Supraviețuitorii), un volum de povești ale unor aventurieri care, de nevoie, au trebuit să facă față unor condiții extreme de supraviețuire. 

Povești de supraviețuire, și, tot așa, un volum foarte divers și potrivit pentru cei care nu știu de unde să înceapă hoinăreala este și Supraviețuitorii. Întâmplări extraordinare din sălbăticie și dincolo de ea, de David Long, cu il. de Kerry Hyndman. Eu am ținut volumul ăsta pe noptieră și citeam în fiecare seară câte o poveste. A fost un exercițiu de lectură plăcut. Fiind povești scurte, cu scris mare și cu ilustrații este potrivit pentru a fi citit și de copii și, astfel, fac legătura și cu ultima parte a acestui articol dedicat explorărilor și hoinăririlor, și anume: cărțile pentru copii exploratori. 

La Editura Frontiera au apărut acum câțiva ani două cărți dedicate chiar exploratorului român Emil Racoviță, una ilustrată și potrivită pentru copii mai mici (de pe la 4 ani, așa), Străbunicul meu, Emil Racoviță, de Andreia Petcu, il. de Eugen Berto, și una pentru copii mai mari, dar și pentru adulți, și anume Spre Polul Sud, de Emil Racoviță, și care cuprinde conferința „Vers le Pôle Sud”, ținută de Racoviță la Sorbona, precum și fragmente din conferința „Expedițiunea antarctică belgiană”, susținută tot de el în România. De asemenea, pe urmele altui explorator celebru, copiii pot face alături de Darwin călătoria pe Beagle prin volumului de benzi desenate Darwin. Expediția pe Beagle, de Fabien Grolleau și Jérémie Royer. Mai simplu și mai pe scurt, expediții din fotoliu cu copiii pot fi făcute prin Călătorie în jurul lumii. Carte de activități cu hărți (unde sunt prezentate elemente specifice ale diferitelor culturi, alături de hărțile țărilor sau ale continentelor) sau, cu și mai multe imagini și povești, Atlas Obscura. Ghidul exploratorului pentru cei mai aventuroși copii din lume, de Dylan Thuras și Rosemary Mosco, și, pentru cei care nu se dau în lături și de la observarea (și colecționarea) directă a naturii, și nu se tem de gâze și alte lighioane mai mult sau mai puțin simpatice, există Albumul exploratorului naturii, de Caz Buckingham și Andrea Pinnington

Și iată, dragii mei, cum, odată pornit pe hoinăreală ajungi să rătăcești pe cărări necunoscute și nebănuite. Și aș mai fi hoinărit eu mult și bine, dar am zis să nu vă obosesc (prea tare), motiv pentru care am denumit acest articol „Călătorii în spațiu” pentru că am de gând să vă mai invit să mergem împreună și pe alte cărări (următoarea oprire, „Călătorii în timp”). Ca să închid frumos articolul, vă las mai jos un fragment din „Spre Polul Sud” de Emil Racoviță, intitulat „O fotografie în cuvinte”, unul care ne arată că e frumos să explorăm din fotoliu, dar, uneori, și mai frumos e să ne punem galoșii de călătorie și să mergem să vedem cu ochii noștri. 

 

Aș vrea să am darul vorbei sau al penelului, pentru a vă putea da o idee despre aspectul fermecător al acestor regiuni când marea e lină, cerul senin și soarele voios. Față de realitate, fotografiile acelor locuri nu sunt decât caricaturi, căci ceea ce deosebește peisajul polar de toate celelalte peisaje e finețea coloritului, e limpezimea aerului, e dulceața tonurilor, pe care fotografia nu poate să le reproducă. 

În adâncimea nesfârșită a văzduhului ceresc, albastrul se subțiază în palide tonuri, iar între el și întunecimea mișcătoare a valurilor mării se desfășoară alba priveliște a țărilor muntoase, sleite în zaua lor de gheață. Munți uriași înalță în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar în poale poartă ghețari măreți, ce umplu văile cu mesele lor străvezii și pătrund în mare cu frunți prăpăstioase brăzdate de albastru. Ici, colea, răsar din albeață turnuri negre, cernite catedrale, întunecate ziduri de stânci fioroase, și în limpedea atmosferă polară ele par, cu dimensiuni exagerate, amenințătoare fortărețe ale unei împărății legendare. În lumina aurită a soarelui, gingașe tonuri se joacă pe vârfurile de piscuri, plutesc pe văile argintii ale ghețarilor, se ascund în prăpăstiile troienite. În mijlocul mării, încet și măreț plutesc munți de gheață, albi în soare și albaștri în umbră; la picioarele lor, apa înverzește în unde de safir și valurile pătrund zgomotoase în grotele lor sinilii și ies acoperite de spumă argintie. Iar în golfurile și tăieturile coastelor, alți munți de gheață, prinși de fund, se înșiră ca monstruoase nave, în porturi de marmură albă. 

Și oriunde te uiți, fie în cer, fie în apă, fie în țările muntoase, totul e limpede și clar, luminos și dulce, armonios ca formă și culoare. 

 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Magellan. Omul şi fapta sa”, de Stefan Zweig (fragment în avanpremieră)

Fragment în avanpremieră din biografia dedicată exploratorului Magellan de scriitorul german Stefan Zweig.

„Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee”, de Carmen Strungaru (fragment)

O poveste emoționantă și inspiratoare despre curajul de a-ți urma pasiunea: „Agutoki. Impresii de călătorie în Papua Noua Guinee”, de Carmen Strungaru.

Un cuplu de bătrâni îndrăgostiți

Mi s-a părut surprinzătoare imaginea soților Ceaușescu în ultimele lor clipe de viață ca un cuplu de bătrâni îndrăgostiți când am găsit-o, prima oară, în „Limonov” al lui Emmanuel Carrère. Am fost și mai surprisă să o mai găsesc încă o dată într-un alt roman, cel despre Nadia Comăneci al scriitoarei franceze Lola Lafon, „Fetița care nu zâmbea niciodată”.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu