• „Eşti încă tânăr atâta timp cât admiri şi în măsura în care admiri” - Lucian Blaga

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery

O carte și frumoasă și tristă, și veselă și tragică, despre prietenie, despre fericire, despre singurătate, și, mai ales, despre frumusețe. O frumusețe aparte, care nu se regăsește în canoane și care este, în același timp, gratuită și de o valoare inestimabilă. 

 

După toate aparențele, din când în când, adulții își fac timp să șadă și să contemple dezastrul care e viața lor. Atunci se lamentează fără a înțelege și, ca niște muște care se izbesc întruna de același geam, se frământă, suferă, se consumă, se deprimă și se întreabă despre angrenajul care i-a adus acolo unde nu voiau să ajungă. (...)  Ceea ce nu-i în regulă e că toți copiii cred în vorbele adulților și, deveniți adulți, se răzbună înșelându-și proprii copii. „Viața are un sens pe care-l cunosc doar oamenii mari” este minciuna universală în care toată lumea este obligată să creadă. Când, la vârsta adultă, înțelegi că nu-i adevărat, e prea târziu. Misterul rămâne intact, dar toată energia disponibilă a fost demult irosită în activități stupide. Nu mai rămâne decât să te anesteziezi cum poți, încercând să-ți maschezi faptul că nu găsești nici un sens vieții tale și-ți amăgești proprii copii pentru a încerca să te convingi mai bine pe tine însuți.

Oamenii cred că aspiră la aștri și sfârșesc ca niște peștișori aurii într-un bol. Mă întreb dacă n-ar fi mai simplu să li se explice de la început copiilor că viața-i absurdă.

În fond, suntem programați să credem în ceea ce nu există, fiindcă suntem viețuitoare care nu vor să sufere. Așa că ne consumăm toată energia pentru a ne convinge că există lucruri care merită osteneala și că de-asta viața are un sens.

Degeaba se vorbește, degeaba se elaborează mari discursuri despre evoluție, civilizație și o grămadă de alte cuvinte terminate în „-ție”, omul n-a progresat prea mult de la începuturile sale: crede în continuare că nu se află aici din întâmplare și că niște zei, în majoritate binevoitori, veghează asupra destinului său.

Testul corcodușei frapează prin dezarmanta sa evidență. El își capătă forța dintr-o constatare universală: mușcând din fruct, omul înțelege în sfârșit. Ce anume înțelege? Totul. Înțelege lenta maturație a unei specii umane sortite supraviețuirii, apoi, ajungând într-o frumoasă seară să înțeleagă plăcerea, înțelege zădărnicia tuturor apetiturilor artificiale care abat de la aspirația primordială la virtuțile lucrurilor simple și sublime, inutilitatea discursurilor, înceata și cumplita degradare a lumilor de care nu va scăpa nimeni și, în pofida a toate acestea, minunata voluptate a simțurilor când ele conspiră pentru a-i învăța pe oameni plăcerea și terifianta frumusețe proprii Artei.

Deci mama își hrănește plantele așa cum și-a hrănit copiii: apă și îngrășământ pentru kentia, fasole verde și vitamina C pentru noi. Ăsta e centrul paradigmei: concentrează-te asupra obiectului, oferă-i elementele nutritive care merg din exterior spre interior și, progresând înăuntru, îl fac să crească și-i fac bine. Un pșșșit pe frunze și iată planta înarmată pentru a înfrunta existența. O privești cu un amestec de neliniște și speranță, ești conștient de fragilitatea vieții, îngrijorat de accidentele care ar putea să survină, dar, în același timp, ai satisfacția de a fi făcut ce trebuia, de a-ți fi jucat rolul de nutritiv: te simți mai liniștit, ești în siguranță pentru o vreme. Așa vede mama viața: un șir de acte conjuratorii, la fel de ineficiente ca un pșșșt, care dau iluzia scurtă a securității.

Ar fi cu mult mai bine dacă am împărtăși nesiguranța noastră, dacă ne-am strânge cu toții la un loc în noi înșine pentru a ne spune că fasolea verde și vitamina C, chiar dacă hrănesc animalul, nu salvează viața și nu sunt hrană pentru suflet.

...gustăm, ca pe un nectar prețios, și darul minunat al acestei dimineți incongruente în care gesturile mașinale iau un nou avânt, în care a aspira, a bea, a lăsa jos ceașca, a o umple din nou, a sorbi înseamnă a trăi o nouă renaștere. Aceste clipe în care ni se dezvăluie urzeala existenței noastre, prin forța unui ritual pe care îl vom continua cu și mai multă plăcere dat fiind că l-am încălcat, sunt paranteze magice care pun inima la hotarul sufletului, pentru că, fugitiv, dar intens, un strop de eternitate a venit deodată să fecundeze timpul. Afară, lumea urlă sau doarme, războaiele se încing, oamenii trăiesc și mor, pier națiuni, se ivesc altele, care curând vor fi înghițite, și, în tot acest zgomot, în toată această furie, în aceste erupții și aceste resacuri, în timp ce lumea merge înainte, se înflăcărează, se sfâșie și renaște, freamătă viața umană.

Atunci să bem o ceașcă de ceai.

Eleganța ariciului, Muriel Barbery, Editura Nemira, 2009, trad. Ion Doru Brana, col. „Babel”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Să nu plângi”, de Lydie Salvayre (fragment în avanpremieră)

Nume de rezonanţă al literaturii franceze actuale, Lydie Salvayre a primit pentru romanele sale mai multe premii importante, culminând în 2014 cu Premiul Goncourt pentru „Să nu plângi”. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

Corpuri de femei, priviri de bărbați, despre „Ultimul nud”, de Ellis Avery

Haute couture și artă modernă, Channel și Picasso, Bois de Boulogne și Shakespeare & Co., fantomele războiului și petreceri extravagante, prostituție mascată și iubiri clandestine, toate se amestecă în Parisul lui Ellis Avery.

„Dacă citești asta înseamnă că am murit”, de Andrew Nicoll

Ca și „A fost odată ca niciodată”, și „Dacă citești asta înseamnă că am murit” este un foarte frumos roman despre roman. Îmi plac foarte mult jocurile intertextuale ale lui Nicoll, naratorii lui jucăuși și autoironici, personajele pline de culoare și întâmplările trase de păr. Andrew Nicoll este, în primul rând, un foarte bun povestitor, iar cărțile sale cred că pot fi cel mai bine descrise ca „povești frumoase și bine scrise”.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Andra 11-06-2014 22:33

    Scurta introducere care preceda fragmentele extrase din carte m-a facut sa-mi indrept atentia asupra romanului...dar al cincilea citat m-a pus pe ganduri. Acum inteleg de ce la orele de filosofie, profesoara imi cerea sa fiu expresiva in propozitiile mele, considerandu-mi eseurile "sforaitoare"...prea multe idei aglomerate intr-o fraza al carei sens tot nu l-am extras nici dupa a 3-a citire...Sper ca este doar o intamplare, iar cartea poate fi lecturata usor...

    Raspunde
  2. Laura Câlțea 12-06-2014 22:11

    Nu e o carte grea, se citește chiar ușor. Ai putea sã te uiți întâi la film, e destul de bine fãcut și nu rãpește deloc din farmecul cărții. Citatul cred cã e puțin cam contextual, de aia e mai greu de înțeles :)