• „Drumul cunoașterii e de la complicat la simplu” - Alexandru Paleologu

Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin, despre umanitate și empatie în „Efemeride” de Irvin Yalom

Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin, despre umanitate și empatie în „Efemeride” de Irvin Yalom

Una dintre cele mai puternice lecții pe care le oferă lectura cărților lui Irvin Yalom este empatia. Dorința lui de a putea atinge sufletul celuilalt, de a-l putea înțelege pentru a-l ajuta așa cum are nevoie (nu așa cum trebuie, ci chiar cum are nevoie) transpare din fiecare rând. De curând am citit ultimul său volum de povestiri tradus la noi, Efemeride și alte povești de psihoterapie, cu aceeași plăcere cu care i-am citit până acum și celelalte opere (mai puțin romanele, nu știu de ce, dar încă nu m-a convins ca romancier).

Dintre toate povestirile, cel mai mult m-a impresionat cea a lui Ellie („Faceți-vă rost singuri de-o boală mortală”), singura pacientă din tot volumul care a insistat să i se folosească numele adevărat. Abordând subiectul dificil al inevitabilități morții (Ellie are un cancer incurabil într-o stare avansată), povestirea invită atât la o discuție deschisă despre acceptarea propriei morți, despre empatie și despre puterea de a-l privi pe celălalt în ochi fără ascunzișuri și fără frică.

Pe lângă efortul său constant de a empatiza „aici și acum” cu omul de lângă el, pentru Yalom este deosebit de importantă onestitatea în relația terapeut-pacient. Terapeutul, ca și profesorul, nu trebuie să fie o instanță obiectivă și impersonală, cu soluții la orice problemă. E mult mai important să fie empatic și subiectiv, prezent în relație ca om cu sentimente și chiar defecte. Cum ar veni, ca om pur și simplu. „Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”, spunea Terențiu acum mai mult de două milenii și tot asta pare a spune și Irvin Yalom în cărțile sale.

După mai mult de cincizeci de ani de experiență, întrebarea care-l bântuie la fiecare ședință rămâne aceeași: „Ce ajută cu adevărat?”. Disponibilitatea asta de a fi alături, de a înțelege, mi se pare lecția cea mai importantă pe care o găsim în cărțile lui. Deși nu la fel de complexă precum alte volume, Efemeride mi s-a părut, prin acest îndemn la deschidere și înțelegere, un fel de manifest al întregii opere a lui Yalom, aproape un testament.

 

În timpul rezidențiatului în psihiatrie am fost învățat să conduc interviurile într-un mod extrem de sistematic, pornind de la descrierea problemei pacientului, respectând apoi un anumit protocol – istoricul afecțiunii curente, urmat de analizara familiei pacientului, a educației primite, a vieții sociale, a dezvoltării sexuale și a istoricului vocațional – continuând cu aspectele complicate ale examinării psihiatrice. Însă n-am avut deloc intenția să urmăresc vreo structură; trecuseră zeci de ani de când obișnuiam să lucrez atât de sistematic. Ca toți terapeuții experimentați, încerc să obțin informații într-un mod mult mai intuitiv. Am ajuns să am încredere atât de mare în propria intuiție, încât bănuiesc că nu mai sunt un profesor prea bun pentru neofiți, care au nevoie de ghiduri metodice în primii ani.

 

După conversația noastră, prin minte au început să mi se învârtă gânduri legate de faptul că e imposibil să știi cum funcționează psihoterapia. Noi, terapeuții, ne străduim mult să fim preciși în munca noastră și ne dorim să fim niște empiriști sensibili, încercăm să oferim soluții precise pentru aspectele nefuncționale din trecutul sau ADN-ul pacienților. Însă situațiile concrete întâlnite în activitatea noastră nu se potrivesc cu un model și adesea trebuie să improvizăm când, împreună cu pacienții, ne e greu să găsim vindecarea. Mai demult nu mă descuraja lucrul acesta, dar acum, la bătrânețe, mă minunez singur de complexitatea și imprevizibilitatea gândirii și comportamentului uman. Acum, în loc să mă sperie incertitudinea, îmi dau seama că susținem specificitatea din orgoliu. Acum, singurul lucr pe care-l știu cu certitudine este că, dacă reușesc să creez un mediu deschis și plin de preocupare pentru celălalt, pacienții găsesc ajutorul de care au nevoie, adesea în moduri minunate pe care nu le-aș fi putut anticipa sau imagina.

 

Această succesiune de evenimente mi-a amintit de o axiomă importantă din psihoterapie pe care am învățat-o (și am uitat-o) de atâtea ori, de la atâția pacienți: cel mai valoros lucru pe care-l am de oferit e simpla mea prezență. Doar fii alături de ea, mi-am spus. Nu mai încerca să te gândești la ceva înțelept și inteligent de spus. Nu mai încerca să găsești o interpretare extraordinară care să facă diferența. Rolul tău e să-i oferi prezența ta. Ai încredere că va extrage din ședință lucrurile de care are nevoie.

 

Alți oameni, chiar și cei care au, la rândul lor, cancer, îmi spun: „O să trăiești 30 de ani”. Își spun lor înșiși: „N-o să mor de boala asta”. Chiar și Nancy, din grupul meu de sprijin, care e atât de înțeleaptă și care gândește atât de limpede, mi-a scris ieri într-un email: „Nu putem decât să sperăm că vom rezista suficient de mult cât să apară tratamente mai bune”.

Dar eu nu vreau să aud așa ceva. E ca o plasă de salvare cu o spărtură inofensivă în mijloc. Indiferent că trăiesc mult sau puțin, sunt în viață acum, în acest moment. Ce vreau eu să știu e că există și alte lucruri la care merită să sperăm, nu doar durata vieții. Ce vreau eu să știu e că nu e necesar să evităm gândurile legate de suferință sau moarte, dar că nici nu e necesar să le acordăm prea mult timp și spațiu. Ce vreau eu e să am conștiința faptului că viața e trecătoare. Și apoi, în lumina (sau umbra) acestei informații, să știu cum să trăiesc. Cum să trăiesc acum. Iaă ce-am aflat despre cancer: îți arată ce înseamnă o boală incurabilă și apoi te azvârle înapoi în lume, în propria ta viață, cu toată plăcerea și dulceața ei, pe care le simți acum mai mult ca niciodată. Și știi că ți s-a dat ceva și ți s-a luat ceva. (Ellie, din povestea „Faceți-vă rost singuri de-o boală mortală”)

 

Ți s-a dat ceva și ți s-a luat ceva. Știam ce voia Ellie să spună. Era o idee simplă și totuși complexă, o idee care trebuie analizată pe îndelete. Ce ți s-a dat e o nouă perspectivă despre cum să-ți trăiești viața, iar ce ți s-a luat este iluzia unei vieți infinite și credința în particularitatea personală care ne scoate de sub incidența legii naturale. (comentariul lui Irvin Yalom)

 

Când a aflat că boala s-a extins, a scris:

M-am uitat într-o oglindă și am văzut o față umană, vulnerabilă, plină de viață, iubită, vremelnică. Nu m-am uitat după pori închiși, nu mi-am aranjat bretonul și nu mi-am făcut nici o părere despre cum arătam. M-am uitat direct în ochii care se uitau direct la mine și m-am gândit, o, draga mea, draga mea copilă. Cred c-a fost pentru prima dată când mi-am văzut chipul așa, pe de-a-ntregul. (Ellie, din povestea „Faceți-vă rost singuri de-o boală mortală”)

 

Deși sunt cincizeci de ani de când tratez pacienți, continui să tânjesc după răspunsuri la întrebarea: ce ajută cu adevărat?

 

...m-am simțit umilit de complexitatea nesfârșită a minții omenești și disperat de lipsa de noimă a încercărilor din domeniul meu de a simplifica, codifica și genera manuale cu instrucțiuni pentru tratamentul pacienților într-o manieră colectivă predefinită.

 

Cel mai important lucru pe care eu sau orice alt terapeut îl poate face este să ofere o relație autentică de vindecare din care pacienții să-și poată extrage ceea ce au nevoie. Ne amăgim dacă credem că o acțiune specifică, fie ea o interpretare, o sugestie, o recădere sau o reasigurare e unicul factor care determină vindecarea.

De nenumărate ori, pacienții din aceste povești au găsit beneficii în moduri pe care nu le-aș fi putut anticipa. (...) Pentru că nu știm niciodată exact cum anume am ajutat, noi, terapeuții, trebuie să învățăm să trăim împăcați cu misterul atunci când îi însoțim pe pacienți în călătoria descoperirii de sine.

Scriu pentru aceia dintre dumneavoastră care au un interes viu pentru psihicul uman și dezvoltarea personaă, pentru acei mulți cititori care se vor identifica cu crizele existențiale ce nu cunosc vârsta prezentate în aceste povești și pentru persoanele care se gândesc să facă terapie sau sunt deja implicate într-un proces terapeutic. Sper ca aceste povești care vorbesc despre recuperare să-i încurajeze pe cei care se luptă cu proprii demoni.

 

Mă îngrijorează că accentul pus de educația din zilele noastre va duce în final la pierderea din vedere a persoanei ca întreg și că abordarea umanistă, holistică, pe care am folosit-o cu acești zece pacienți ar putea dispărea în curând.

 

Sper ca prin aceste povești să arăt cum accentul pus pe „aici și acum” poate fi folosit în mod avantajos. Iarăși și iarăși atrag atenția asupra relației mele cu pacientul: verific procesul; mă informez în mod repetat cu privire la starea în care ne aflăm în timpul ședinței; îl întreb pe pacient dacă vrea să-mi pună întrebări; caut în relatarea viselor infomații despre relația dinte noi. Pe scurt, niciodată nu uit să consider prioritară stabilirea unei legături cinstite, transparente și folositoare între mine și pacient.

Mai sper că aceste povești îi vor face pe terapeuți mai conștienți de temele existențiale. (...) mult mai mulți pacienți decât se crede se confruntă cu probleme existențiale. Pacienții din aceste povești se confruntă cu anxietatea legată de moarte, de pierderea celor dragi și de pierderea, în cele din urmă, a propriului sine, legată de cum să duci o viață plină de sens, cum să faci față îmbătrânirii și împuținării posibilităților, legată de alegere, legată de izolarea totală. Pentru a fi de ajutor, terapeuții au nevoie de o sensibilitate crescută la probleme existențiale și trebuie să ajungă la o combinație între ceea ce cauzează durerea și ceea ce trebuie făcut, care diferă în mod radical de formulele oferite de alte specializări medicale.

 

Am scris pe larg despre Efemeride, de Irvin Yalom, pe BookaholicTerapia ca empatie.

Efemeride și alte povești de psihoterapie, de Irvin Yalom, Ed. Vellant, 2015, trad. Alex Moldovan și Marana Buruiană, col. „Cărți însemnate”

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cărți și experiențe VELLANT la Gaudeamus 2018

Silent Poetry Party cu Jean-Lorin Sterian, grădini suspendate de #endorfineliterare, Ivan Patzaichin și copiii din Deltă la standul Vellant. Experiențe și cărți însemnate la Gaudeamus 2018.

Concurs: „Ipoteza fericirii”, de Jonathan Haidt [încheiat]

Împreună cu Editura Humanitas am organizat un concurs ce are ca premiu trei exemplare din volumul „Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune”, de Jonathan Haidt.

Noutate editorială Vellant - „o biblie”, de Philippe Lechermeier, cu ilustrații de Rébecca Dautremer

Editura Vellant anunță apariţia cărţii „o biblie”, de Philippe Lechermeier, cu ilustraţii de Rébecca Dautremer.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu