„Dragostea.12 povestiri”, de A.P. Cehov (fragment)

Cehov se dovedește, cu inefabilul său amestec de luciditate tristă și umor lipsit de sarcasm, un maestru al nuanțelor și subtilităților dulci-amare ale sufletului, fără a scrie propriu-zis proză psihologică sau de idei. Cele 12 povestiri ale acestui volum sunt tot atâtea fațete ale dragostei și, totodată, o serie de portrete: el și ea, eroi ai unor iubiri imposibile, sau tardive, sau distructive, sau mai presus de orice, sau resemnate, sau absurde, sau respinse, dramatice sau comice. El și ea în și în afara iubirii.

Pentru Cehov, dragostea adevărată e departe de a fi ideală și lipsită de contradicții, deși inevitabil idealizează. În mod esențial, ea se întemeiază pe o comuniune – fie și iluzorie, în cazul celor amăgiți – de simțire și valori, pe sinceritate, constanță și devotament. Scriitorul are un ochi ager și infailibil pentru diferitele ipostaze ale iubirii – de la dragostea împărtășită la cea disprețuită, la neputința sau lipsa curajului de a iubi, la dragostea frustrată ori care nu rezistă încercărilor vieții, dar și la dragostea platonică, admiratoare – și pentru diferitele surogate ale iubirii – simpla atracție fizică, senzualitatea rece, mila, condescendența, rutina, nevoia egoistă de a plăcea, de siguranță ori statut. Nimic din ceea ce e omenesc nu scapă observației sale chirurgicale, și totuși profund înțelegătoare. În cele din urmă, în spiritul lui umanist, dragostea între un bărbat și o femeie este legată de un caracter bun și de credința în artă, știință ori în profesie – cu alte cuvinte, în latura nobilă a naturii umane.

„Cehov are o manieră aparte, ca la impresioniști. Vezi că pictorul aruncă tușele de culoare la întâmplare și crezi că nu există nici un fel de legătură între aceste pete cromatice, dar este de ajuns să te îndepărtezi cu câțiva pași de șevalet, pentru a avea o impresie a întregului: în față îți apare un tablou al naturii, viu colorat și plin de farmec.“ – Lev Tolstoi

„Am citit Doamna [cu cățelul] dumitale. Știi ce faci dumneata? Ucizi realismul. Și ai să-l dai gata curând – de tot și pentru multă vreme. [...] Mai departe decât dumneata nimeni nu poate merge pe această cărare, nimeni nu se pricepe să scrie atât de simplu despre lucruri atât de simple, cum te pricepi dumneata.“ (Maxim Gorki, într-o scrisoare din ianuarie 1900 către Cehov)

„Intelectualul lui Cehov îmbină cea mai profundă decență de care e în stare omul cu o incapacitate aproape ridicolă de a-și pune idealurile și principiile în practică; un om devotat frumuseții morale, bunăstării poporului său, bunăstării universului, dar incapabil să facă ceva util în viața sa privată [...], nefericit în dragoste, ineficient fără speranță în toate – un om bun, care nu poate face bine. Acesta e personajul care trece – sub masca doctorului, a studentului, a profesorului de țară, a multor altor profesii – prin toate povestirile lui Cehov. [...] Vă recomand cu căldură să luați cât mai des cărțile lui Cehov și să vă lăsați purtați de visuri citindu-le, așa cum sunt menite să fie citite.“ (Vladimir Nabokov, „Despre Cehov“, 1981)

Anton Pavlovici Cehov (17/29 ianuarie 1860 –15 iulie 1904) s-a născut la Taganrog, pe malul Mării Azov, în familia numeroasă a unui comerciant și a unei mame casnice, cu dar de povestitoare. Publică schițe umoristice de la 16 ani, pentru a se întreține în gimnaziul din oraș. Din 1879, când devine student la Medicină la Moscova, scrie frenetic, pentru a-și ajuta financiar familia, continuând să publice, în diferite reviste, schițe și scene umoristice, adesea sub pseudonim. Din 1884 va lucra toată viața ca medic, fără să câștige prea mult și tratându-i gratis pe săraci. El însuși începe să dea primele semne de tuberculoză, pe care le ascunde de cei apropiați. În 1886–1887 se mută de la revista umoristică Oskolki – unde îi apăruseră peste 270 de schițe – la Novoe vremea, ziar de mare circulație, care-l plătește dublu. În 1887, culegerea sa de povestiri În amurg câștigă prestigiosul Premiu Pușkin. În același an, publică într-o revistă literară de prestigiu nuvela Stepa, inspirată de o călătorie în Ucraina, și scrie la comandă Ivanov, prima sa piesă jucată, care se bucură de succes. În 1890 călătorește până în insula Sahalin, unde, timp de trei luni, intervievează mii de deținuți din colonia penală și localnici pentru recensământ, rezultatul fiind volumul etnografic și sociologic Insula Sahalin (1893–1894), care pledează pentru un tratament uman al deținuților. În 1892 cumpără o casă la țară, la Melihovo, nu departe de Moscova, unde se instalează cu familia și se ocupă, pe lângă scris și medicină, cu horticultura. Aici scrie, între altele, Pescărușul (1895) și Unchiul Vania (1896), dar și o serie întreagă de povestiri valoroase: Salonul numărul 6, Zvăpăiata, Ordinul Anna, Călugărul negru etc. În 1898, cu ocazia montării Pescărușului la Teatrul de Artă din Moscova în regia lui Konstantin Stanislavski, o cunoaște pe actrița Olga Knipper, cea care avea să-i devină, în 1901, soție. Agravarea tuberculozei îl silește să se instaleze la Ialta. Din 1899 datează povestirea Doamna cu cățelul, și tot aici sunt concepute piesele Trei surori (1900) și Livada de vișini (1903). Între 1899 și 1901, editorul A.F. Marks îi publică o serie de Opere în zece volume, îngrijite de Cehov însuși. Boala îl silește să plece în iunie 1904 la Badenweiler, în Germania, unde moare într-un sanatoriu pe 15 iulie, rămășițele pământești fiindu-i aduse la Moscova. Volumul Dragostea. 12 povestiri (Humanitas Fiction, 2023) conține o selecție tematică reprezentativă, acoperind aproape întreaga perioadă creatoare a lui Cehov.

Dragostea.12 povestiri, de A.P. Cehov (fragment)

El și ea

 

Iată ce scrie el:

„Sunt întrebat de ce o iubesc pe această scorpie. Ce-⁠i drept, femeia asta nu merită iubire. Nu merită nici ură. Tot ce merită e să nu fie băgată în seamă, să i se ignore existenţa. Ca s-⁠o iubeşti trebuie să fii sau eu, sau nebun, ceea ce, de altfel, e acelaşi lucru.

Nu e frumoasă. Când m-⁠am însurat cu ea era urâtă foc, acum cu atât mai mult. N-⁠are frunte; în loc de sprâncene are deasupra ochilor două dâre abia vizibile; în loc de ochi, două crăpături fără pic de adâncime. În crăpăturile astea nu e nici un licăr, nici de inteligenţă, nici de dorinţă, nici de pasiune. Nasul îi e ca un cartof. Gura mică, frumoasă, în schimb dinții îi sunt groaznici. N-⁠are nici piept, nici talie. Ultimul neajuns e totuși îndulcit de priceperea ei cumva supranaturală de a se strânge în corset. E scurtă şi grasă. De o grăsime puhavă. En masse, tot trupul ei suferă de un neajuns pe care eu îl socot cel mai important – totala lipsă a feminităţii. Pentru mine, paloarea pielii şi lipsa de vlagă a musculaturii nu înseamnă feminitate, iar în această privinţă văd lucrurile cu totul altfel decât foarte mulţi. Nu e o doamnă, nu e o cucoană, ci o negustoreasă de prăvălie cu maniere cam abrupte – dă din mâini când merge, şade picior peste picior şi se leagănă înainte şi înapoi cu tot corpul, stă culcată cu picioarele pe sus ş.a.m.d...

E neglijentă. O caracterizează deosebit de bine în privinţa asta geamantanele, în care lenjeria curată stă de-⁠⁠a valma cu cea murdară, manşetele stau cu papucii şi cu ghetele mele, şi corsetele noi cu cele rupte. Noi nu primim niciodată pe nimeni fiindcă în camerele noastre de hotel domnesc întotdeauna dezordinea şi murdăria… Oh, dar ce să mai vorbesc? Uitaţi-⁠⁠vă la ea la amiază, când se trezeşte şi se târăşte leneş de sub plapuma ei şi n-⁠o s-⁠o recunoaşteţi pe femeia cu glas de privighetoare. Nepieptănată, cu părul încâlcit, cu ochii cârpiţi de somn şi umflaţi, într-⁠o cămaşă ruptă pe la umeri, desculţă, strâmbă, în norul de fum de la tutunul din ajun – seamănă a privighetoare?

Bea. Bea ca un husar, când îi vine şi ce-⁠i vine. Bea de mult. Dacă n-⁠ar bea ar fi mai sus decât Patti, oricum, nu mai jos. Şi-⁠a băut jumătate din carieră şi foarte curând are să şi-⁠o bea şi pe cealaltă. Ticăloşii de nemţi au învăţat-⁠o să bea bere, şi-⁠acum nu se culcă fără să bea două-⁠trei sticle. Dacă n-⁠ar fi băut, n-⁠ar fi făcut ulcer la stomac.

E lipsită de politeţe; pot depune mărturie studenţii care o invită uneori la concertele lor.

Îi place reclama. Reclama ne costă anual câteva mii de franci. Eu dispreţuiesc din tot sufletul reclama. Oricât ar fi de scumpă această reclamă prostească, n-⁠o să valoreze niciodată cât vocea ei. Nevesti-⁠mii îi place să i se caute în coarne, nu-⁠i place să se spună despre ea un adevăr care nu seamănă a laudă. Mai mult îi stă la suflet un sărut de Iudă cumpărat decât o critică necumpărată. O totală lipsă de conştiinţă a propriei demnităţi!

E inteligentă, dar nu şi-⁠a cultivat îndeajuns inteligenţa. Creierul ei şi-⁠a pierdut de mult elasticitatea, s-⁠a acoperit cu grăsime şi doarme.

E capricioasă, instabilă, n-⁠are nici o convingere fermă. Ieri spunea că banii sunt o prostie, că nu în ei stă rostul, astăzi dă concerte în patru locuri, fiindcă a ajuns la convingerea că nimic nu e mai presus pe lumea asta decât banii. Mâine va spune iar ce spunea ieri. Nu vrea să ştie de patrie, n-⁠are eroi politici, n-⁠are un ziar preferat sau autori preferaţi.

E bogată, dar nu-⁠i ajută pe săraci. Mai mult decât atât, deseori nu plăteşte modistelor şi coaforilor întreaga sumă pe care le-⁠o datorează. E lipsită de suflet.

O femeie de o mie de ori imorală!

Dar uitați-⁠vă la această scorpie când, sulemenită, cu părul aranjat, strânsă în corset, se apropie de rampă ca să înceapă întrecerea cu privighetorile şi cu ciocârlia ce salută zorile de mai. Câtă demnitate şi cât farmec în acest mers de lebădă! Priviţi-⁠o şi fiţi, vă implor, atenţi! În clipa când ridică braţul şi deschide gura, crăpăturile i se transformă în nişte ochi mari şi se umplu de strălucire şi de pasiune… Niciunde nu veţi găsi asemenea ochi minunaţi. Când ea, soţia mea, începe să cânte, când aleargă prin aer primele triluri, când încep să simt că sub efectul acestor sunete fermecate mi se linişteşte sufletul zurbagiu, priviţi-⁠mi faţa şi veţi descoperi secretul iubirii mele.

— Nu-⁠i aşa că e minunată? îmi întreb atunci vecinii.

Ei spun «da», dar pentru mine e puţin. Îmi vine să-⁠l ucid pe cel căruia i-⁠ar putea trece prin cap că femeia asta deosebită nu e soţia mea. Uit tot ce-⁠a fost înainte, nu trăiesc decât prezentul.

Priviţi ce artistă e! Cât sens profund ascunde fiecare gest al ei! Înţelege totul: şi dragostea, şi ura, şi sufletul omenesc… Nu degeaba teatrul se cutremură de aplauze.

La sfârşitul ultimului act o iau de la teatru palidă, epuizată: a trăit într-⁠o seară o întreagă viaţă. Şi eu sunt palid şi sleit. Ne urcăm în trăsură şi ne ducem la hotel. La hotel, fără o vorbă, fără să se dezbrace, se aruncă în pat. Eu mă aşez în tăcere pe marginea patului și-⁠i sărut mâna. În seara aceasta nu mă goneşte. Împreună şi adormim, dormim până dimineaţă şi ne trezim ca să ne trimitem la dracu’ unul pe altul şi…

Ştiţi când o mai iubesc? Când e la baluri sau la mese. Și atunci o iubesc în ea tot pe actriţa remarcabilă. Într-⁠adevăr, ce actriţă trebuie să fii ca să poţi să-⁠ți înșeli şi să-⁠ți birui firea aşa cum poate ea… N-⁠o recunosc la mesele astea idioate… Dintr-⁠o raţă jumulită face un păun…“

Cele de mai sus sunt scrise cu un scris beat, abia descifrabil. Scrisoarea e în germană şi presărată cu greşeli de ortografie.

 

Iată ce scrie ea:

„Mă întrebaţi dacă îl iubesc pe băiatul ăsta? Da, uneori… Pentru ce? Dumnezeu ştie.

Într-⁠adevăr, e urât şi antipatic. Cei ca el nu sunt născuţi ca să aibă dreptul la o dragoste împărtăşită. Cei ca el pot doar să cumpere dragostea, nu s-⁠o primească în dar. Judecaţi singur.

E beat criță zi şi noapte. Mâinile îi tremură, ceea ce e foarte urât. Când e beat, bombăne şi se ia la harţă şi la bătaie. Mă bate şi pe mine. Când e treaz, zace pe unde nimereşte şi tace.

E veşnic jerpelit, cu toate că nu duce lipsă de bani pentru haine. Jumătate din încasările mele se duc printre degetele lui, nu se ştie unde.

Nu ajung nicicum să-⁠l controlez. Nefericitele de artiste căsătorite au casieri îngrozitor de costisitori. Soţii primesc pentru serviciile lor jumătate din încasări.

Nu cheltuieşte cu femeile, asta ştiu. Dispreţuieşte femeile.

E un trântor. Nu l-⁠am văzut niciodată să facă ceva. Bea, mănâncă şi doarme – atât.

Nu şi-⁠a isprăvit pe nicăieri studiile. A fost eliminat din primul an de universitate, pentru impertinenţă.

Nu e nobil şi, ce e mai groaznic decât orice, e neamţ.

Nu-⁠mi plac domnii nemţi. La o sută de nemţi, nouăzeci şi nouă sunt idioţi, şi unul e geniu. Asta am aflat de la un prinţ, neamţ cu origini secrete franţuzești.

Fumează un tutun oribil.

Dar are părţi bune. Iubeşte mai mult decât mine nobila mea artă. Când se anunţă înaintea spectacolului că m-⁠am îmbolnăvit şi nu pot cânta, ceea ce înseamnă vreo toană de-⁠a mea, umblă ca lovit de o nenorocire, cu pumnii strânşi.

Nu e laş şi nu-⁠i e frică de oameni. E lucrul care-⁠mi place cel mai mult la alții. Am să vă povestesc un mic episod din viaţa mea. S-⁠a întâmplat la Paris, la un an după ce absolvisem conservatorul. Eram încă foarte tânără pe-⁠atunci şi învăţam să beau. Chefuiam în fiecare seară, cât mă ţineau puterile mele tinere. Bineînţeles, nu chefuiam singură. La unul dintre aceste chefuri, în timp ce ciocneam cu nişte nobili admiratori ai mei, s-⁠a apropiat de masă un băiat foarte urât pe care nu-⁠l cunoşteam şi, privindu-⁠mă drept în ochi, m-⁠a întrebat:

— De ce beţi?

Noi am izbucnit în hohote de râs. Băiatul meu nu s-⁠a tulburat.

A doua întrebare a fost şi mai obraznică şi i-⁠a ţâşnit direct din suflet:

— De ce râdeţi? Nemernicii care vă îmbată acum cu vin n-⁠au să vă dea un ban după ce o să vă beţi vocea şi o să ajungeţi săracă!

Ce părere aveți de asemenea obrăznicie? Cei care-⁠mi ţineau companie au început să vocifereze. Dar eu l-⁠am așezat pe băiat lângă mine şi am cerut să i se aducă vin. A ieşit la iveală că apărătorul cumpătării ştia să bea de mai mare dragul. À propos, îi spun „băiat“ numai din pricina mustăţilor foarte mici.

I-⁠am răsplătit obrăznicia căsătorindu-⁠mă cu el.

Mai mult tace. Cel mai des spune un singur cuvânt. Cuvântul ăsta îl spune cu o voce din piept, cu un tremur în gât şi cu tresăriri ale feţei. Se întâmplă să-⁠l rostească atunci când şade printre oameni, la masă, la bal… Când cineva (oricine-⁠ar fi) spune o minciună, el înalţă capul şi, uitându-⁠se în gol, fără să se tulbure, spune:

— Minciună!

E cuvântul lui preferat. Ce femeie ar rezista strălucirii din ochii lui la rostirea acestui cuvânt? Iubesc acest cuvânt, şi această strălucire, şi această tresărire a feţei. Nu oricine ştie să spună acest cuvânt frumos şi îndrăzneţ, dar soţul meu îl rosteşte peste tot şi întotdeauna. Îl iubesc câteodată, şi acest „câteodată“, din câte-⁠îmi amintesc, coincide cu rostirea acestui cuvânt frumos. Altminteri, Dumnezeu ştie pentru ce-⁠l iubesc. Sunt un prost psiholog, iar în cazul de față pare că e o problemă de psihologie…“

Această scrisoare e în franceză, cu un scris minunat, aproape bărbătesc. Nu veţi găsi în ea nici o singură greşeală de ortografie.

Dragostea.12 povestiri, de A.P. Cehov, Ed. Humanitas Fiction 2023, traducere din rusă de Adriana Liciu, col. „Raftul Denisei”